wilde

după mine, wilde este unul dintre cei mai mari stilişti ai limbii engleze, de un umor şi o fineţe impresionante. şi un artist genial, prea genial pentru timpul său.

cartea e minunată, deşi e colorată cu tristeţe - cum ar putea fi altfel când e vorba despre un om înfrânt şi la sfârşitul veiţii, exilat şi dispreţuit? în carte e probabil mult dintre părerile lui oscar wilde - eu nu-i ştiu bine scrierile - dar aşa pare după curajul lor (dacă nu, şi părerile sunt ale lui ackroyd, avem de-a face cu un scriitor senzaţional!)

am aflat destul de multe despre wilde - dincolo de faptul că a practicat frenetic homosexualitatea -: despre educaţia sa, genialitatea sa precoce, tinereţea din paris care i-a format gustul, faptul că a şi gazetărit şi mai ales viaţa sa după închisoare. am mai găsit vreo două poveşti faine - cu un poet şi cu un tânăr care găseşte o comoară blestemată -, cum sunt şi cele scrise de însuşi wilde.

mesajul principal al cărţii:
Napoleon spunea că "adevărata tragedie este şcoala marilor oameni" şi am înţeles în sfârşit asta în ceea ce mă priveşte - ceea ce am creat nu înseamnă nimic, e mai puţin decât nimic, faţă de misterul vieţii. numai în individ, chiar şi într-un individ sărac şi neputincios ca mine, şi în misterul vieţii individuale există un sens. viaţa - torentul vieţii - supravieţuieşte mai presus de orice. este mai importantă decât mine şi totuşi, fără mine, ar fi incompletă: acesta este adevăratul miracol (p. 239)

şi alte câteva mostre:
când nu mai poţi schimba lumea, te schimbă ea pe tine. (p.18)

Natura urmează întotdeauna Artei. (p.180)

artistul creator zâmbeşte când ceilalţi plâng şi care varsă lacrimi amare când toţi cei din jurul lui se prăpădesc de râs. (p.98)
Isus a devenit un proscris pentru a putea reprezenta imaginea adevărată a omenirii. (p.90)

deşi Isus a spus "Păcatele tale vor fi iertate pentru că ai iubit", publicul englez spune "Fărădelegile tale vor fi pedepsite pentru că ai cutezat să iubeşti". (p.186)

cu englezii poţi face două lucruri: să-i şochezi sau să-i amuzi. nu poţi raţiona cu ei niciodată, cel puţin dacă iei ca reper editorialele din the times. (p.74)

viaţa nu poate fi văzută. ea poate fi doar îndurată. (p.59)
este o greşeală să demonstrezi altora că idealurile lor sunt nişte iluzii, că toată înţelepciunea lor e deşertăciune. pentru că atunci te vor strivi. (p.31)
bietul gide, are o mutră de seducător şi manierele unei fecioare permanent deflorate. (p.26)

scrisoare către amantul bosie (alfred douglas)

în loc să fiu stăpân pe viaţa mea, am lăsat-o să mă stăpânească ea pe mine; în loc să fiu extraordinarul dramaturg care eram, am devenit doar un actor, rostind replicile altora şi cele pe care mi le şopteau spaima şi laşitatea. mi-am lăsat soarta pe mâinile societăţii, în loc s-o modelez eu însumi. am apelat la acele autorităţi pe care declaram că le dispreţuiesc. pentru asta nu pot fi iertat şi amintirea eşecului mă urmăreşte şi acum. (p.200)

oscar wilde la 1900, anul morţii

şi-am mai aflat cu tristeţe că frumosul nostru basm tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte e de fapt o adaptare a unei poveşti celtice despre tirnan-org, tărâmul tinerilor.

peter ackroyd, ultimul testament al lui oscar wilde, editura humanitas, bucureşti, 2007, traducere de sanda aronescu, 262 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

pynchon - un autor al profanului

e destul de dificil să scrii despre acest thomas pynchon, fără priză la publicul nostru doritor de lecturi facile (cele două cărţi apărute la defuncta univers în seria de autor thomas pynchon umplea depozitele, iar reeditatele la polirom au ajuns la 5 lei).

dar pynchon face epocă. şi, că tot a apărut traducerea lui rareş moldovan la polirom a curcubeului gravitaţiei, m-am gândit să reiau cel mai subţire (la propriu) roman al maestrului incontestabil al postmodernismului american.

subiectul nu e mare lucru. oedipa maas e numită într-o zi executor testamentar al unui fost amant bogat şi pentru asta pleacă la san narciso.

are însă o epifanie, ca mai apoi să intre într-un joc ilogic, pus la cale de către o grupare secretă - trystero. va trebui să dezlege misterul, aşa că iat-o.

va ajunge la dezlegarea misterului sau "la sfârşitul a ceea ce se întâmplă (dacă trebuie să existe un sfârşit) nu va rămâne decât cu amintiri compilate din indicii, anunţuri, sugestii, dar fără adevărul fundamental, care are probabil o strălucire mult mai intensă ca memoria să-l poată cuprinde, care trebuie mereu să ardă, distrugându-şi ireversibil propriul său mesaj, lăsând un alb voalat dintr-o prea lungă expunere când lumea obişnuită revine" (p.86)?

şi oedipa călătoreşte prin america, prin tot feluri de locuri, întâlneşte personaje cu tot felul de nume - thot, driblette, nefastis, hilarius etc. întâlneşte tot felul de grupări care mai de care mai ciudate şi mai misterioase. amănuntele sunt de o bogăţie interpretativă nelimitată - de pildă unii cred că pynchon este primul autor tehnologic al lumii. eu însă cred că e un autor al profanului, opus sacrului - în V., unul dintre personaje se cheamă chiar profane.

de pildă, iată ce simte oedipa când vede următorul tablou suprarealist, brodarea mantiei lumii de remedios varo:

oedipa a rămas în faţa tabloului şi a plâns. nu a observat-o nimeni; purta ochelari de soare de un verde închis. o clipă s-a întrebat dacă aveau etanşeitatea necesară în jurul orbitelor, ca lacrimile să se strângă, să umple tot spaţiul lentilei şi să nu se mai usuce niciodată. putea astfel să ducă la nesfârşit cu cea tristeţea acestei cliep, să vadă lumea refractată de aceste lacrimi, acestea şi nu altele, de parcă ar exista un indice încă nedescoperit care variază semnificativ de la un plâns la altul. s-a uitat în jos şi a ştiut atunci, graţie tabloului, că sub tălpile sale se află doar o ţesătură lucrată la o distanţă de aproape trei mii de kilometri în propriul său turn.[... ] dacă turnul se află pretutindeni, iar cavalerul salvator nu o poate ocroti de magia acestuia, atunci... (p.16-17)
şi gata, capitolul se sfârşeşte aici.

la pynchon, lumea nu este doar jocul grupărilor secrete şi al tehnologiei care pune stăpânire pe oameni, ci este şi locul unde intră altă lume, o lume de miracole - un sărut al bilelor de biliard cosmic.

"misterul" pynchon

pe lângă faptul că scriitorul nu iese în public şi nimeni nu ştie cine e şi cum arată - există doar câteva fotografii de tinereţe - criticii literari, şi nu numai, recunosc că romanele autorului american sunt pline de simboluri şi metafore, aşa că se simţit fericiţi cu fiecare carte să scrie îndreptare - şi pentru acest roman s-a şi construit unul: kerry grant, a companion to the crying of lot 49 ce poate fi citit aici - pentru-a cuprinde toate înţelesurile. dar poate nu e nevoie. pasionant mi se pare ca fiecare cititor să descopere înţelesurile el însuşi şi tot ce-i nenţeles să schimbe-n nenţelesuri şi mai mari.

We Await Silent Tristero's Empire

ştia câte ceva despre trystero: se împotrivise sistemului poştal thurn şi taxis din europa, simbolul său era un corn de poştalion mut, cândva înainte de 1853 apăruse în america şi luptase cu pony express şi wells fargo fie ca haiduci îmbrăcaţi în negru, fie deghizaţi ca indieni, iar astăzi suprevieţuia, în california, servind ca un canal de comunicare pentru cei cu convingeri sexuale neconformiste, inventatori care credeau în realitatea demonului lui maxwell, poate şi pentru soţul ei, mucho maas. sau... (p.98)

demonul lui maxwell

personajul john nefastis creează o explicaţie a teoriei fizice a demonului lui maxwell - care încearcă să anuleze principiul universal al termodinamicii - şi dă de legătura între sistemul fizic şi fluxul informaţional. prin intermediul minţii (al metaforei). care devine adevărată la modul obiectiv.

actul metaforei este o împunsătură în direcţia adevărului şi o minciună, în funcţie de locul în care te afli: înăuntru, în siguranţă, sau afară, pierdut. (p.116)

pornind de aici, putem spune despre romanul însuşi că poate avea cel puţin 2 înţelesuri, că cititorul poate fi el însuşi un demon al lui maxwell şi poate alege între două: totul e sau real sau fictiv, sau realitate sau vis, sau sacru sau profan, sau capodoperă sau ştift.

demonul lui Maxwell

o lectură grea, solicitantă, dar care pune pe gânduri, amuză, nedumireşte, agită, enervează, dar şi încântă estetic. per total, capodoperă.

thomas pynchon, strigarea lotului 49, editura univers, bucureşti, 1999, traducere de geta dumitriu, 199 pagini, serie de autor
coperta de done stan

fără cărţi şi filme, realitatea n-ar avea strălucire

scurt interviu cu scriitoarea ana maria sandu
întrebarea 1:

în ultimul tău roman, omoară-mă, ramona trăieşte 2 realităţi (că tot am aflat că-ţi place blecher): una a vieţii ei şi alta a vieţii bătrânei cu care locuieşte, care-i povesteşte tinereţile. cum se situează, pentru tine, literatura - este ea o alta realitate sau este perfect integrată în realitatea vieţii tale?

ana maria sandu:
cu Blecher a fost un coup de foudre, clar. am dat în facultate peste întîmplări în irealitatea imediată. mi s-a părut că avea un sound cu totul special pentru literatura română. cred că e una dintre puţinele cărţi pe care le-am împrumutat şi “am uitat” să le mai dau vreodată înapoi. dar mi-o doream atît de mult. e vorba de ediţia din 1970 de la minerva. imaginea personajului Blecher, cel chinuit de boală şi de suferinţă, m-a urmărit şi ea mult timp. “irealitatea” lui e pîsloasă, dureros de senzorială şi are consistenţa norilor.

ca să mă întorc la întrebare, aş zice că personajul din omoară-mă!, ramona, ajunge să trăiască realitatea mai puternică, alfa, cea a doamnei manea. bovarismul o face să se ducă precum un fluture de noapte acolo unde e mai multă lumină. cu orice risc. o realitate fără strălucire, fără nici un pic de pulbere de aur suflat peste ea, n-o mulţumeşte. nici pe ea şi nici pe noi. dacă n-ar exista cărţile, filmele etc., cred că asta ni s-ar întîmpla, de fapt.

întrebarea 2:
mi-a plăcut cum compari scriitorii cu nişte înotători, fiecare pe culoarul său, dintre care cei fenomenali, desi fac aceleaşi mişcări, ajung în cu totul altă dimensiune. care e dimensiunea in care ai vrea s-ajungi?

ana maria sandu:am învăţat să înot singură. nu la bazin, ci la un rîu, unde mergeam cu ai mei. mă ţineam la suprafaţa apei, dar nu-mi coordonam mişcările. pentru asta trebuia să aştept vara şi să merg la ştrand. nu ziua, că era prea aglomerat, ci seara, cînd lumea începea să plece. am descoperit cum “se face”, cum să respir, cum să-mi reglez ritmul, respiraţia, să-mi ascult corpul. mult timp mi se părea că dacă aş fi învăţat cu un “profesor” mişcările mele ar fi fost mai eficiente. acum nu mai cred asta. totul trebuie să vină natural. e atît de important să te bucuri de momentul ăla în care te dizolvi şi eşti mai uşor decît un fulg. dacă te gîndeşti că trebuie să respiri nu ştiu cum, se duce totul de rîpă. lucrurile devin mecanice.
mă gîndeam că mi-ar fi plăcut să mă fac înotătoare de performanţă. acum îmi dau seama că, de fapt, cu asta mă ocup. scrisul înseamnă, în fond, tot antrenament, momente extraordinare (puţine), o luptă permanentă cu tine. şi nişte “înotători” fenomenali care-ţi sînt dragi…

întrebarea 3:
sunt curios sa aflu 2 motive pentru care, după tine, marcel proust e cel mai feminin scriitor!

ana maria sandu:de Proust m-am îndrăgostit în liceu. cîteva luni am trăit cu o senzaţie de fericire copleşitoare. mă înnebunise. aveam o prietenă pe care încercam s-o conving să-l citească. am reuşit. apoi, ne apuca noaptea vorbind despre ce minunăţii descoperiserăm. habar n-am ce discutam exact. de atunci l-am tot recitit în franceză. dar pe sărite. de fiecare dată, cuvintele lui cad ca o catifea grea peste mine. mai senzual decît Proust nu cred să fi scris cineva. manie, poezie, vis, alchimie pură. o combinaţie irezistibilă.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):care este îndeletnicirea preferată?

ana maria sandu:dintre toate îndeletnicirile din lume o aleg pe aceea de a sta într-o după-amiază tîrzie cu o carte care-mi place în braţe. se mai cere în cadru o canapea şi o pisică. nişte flori în faţa geamului. sau, în cea mai bună dintre lumile posibile, o mare la asfinţit.

foto de iulian nan, revista elle, de aici.

don jazz

...

don jazz a murit dintr-o contrazicere de natură geometrică în care, bineînţeles, a avut rolul principal.

iată cum s-a întâmplat: creierul ţesea un gând spre lună, un gând ascuţit, fin şi vertical, căci, asta o ştie oricine, luna e în sus şi nu de jur împrejur; altfel n-ar fi lună, ci un soi de cutremur de pământ.

mâna însă ţesea un gând orizontal pe care din întâmplare îl ilustra cu un revolver. glontele a pornit deci de la o tâmplă la alta orizontal, a întâlnit gândul vertical şi la încrucişare jon jazz a murit.

doctorii n-au izbutit să descurce acest sistem de perpendiculare.

marcel (max) blecher, don jazz, în bilete de papagal, nr.465, 13 iulie 1930.
în fotografie, max blecher. de aici.

şcoală-şcoală, da' pen'ce?

toată lumea că VAI! N-AU LUAT LICEENII BACU'! ce tragedie! iată cum a ajuns învăţământul azi, pe vremea mea era altfel, toţi luau!
BULL SHIT!

nu doar că pe vremuri luau toţi bacul, dar şi cei care luau licenţa ajungeau prin vreun colţ de românie rataţi până la moarte în vreo fabrică puturoasă şi inutilă.
la fel, azi, tinerii nu iau bacul. şi ce dacă? oricum, chiar dacă-l iau, îl iau degeaba. vor merge mai departe la facultate, vor da banul şi vor termina şi masterul. apoi vor căuta un loc de muncă şi o vor lua de la capăt cu totul. ceea ce au învăţat pân-atunci NU le va folosi la nimic.

de ce?

1. sistemul educaţional nu are nici un scop declarat. nici o misiune. funcţionează din inerţie, pentru că trebuie.
2. cei care construiesc programe (au peste 40 de ani) nu au modele viabile PRACTICE, când azi informaţia se schimbă la secundă.
3. cei care predau muncesc în cercul vicios al unui sistem de stat corupt şi necompetitiv nici măcar la nivel intern.
4. materiile studiate nu au aplicabilitate practică şi nu formează nici măcar o gândire flexibilă, ci se bazează pe memorare şi pe o gândire sintetică (nu analitică).
5. universităţile nu au informaţie adaptată iar cadrele didactice sunt depăşite - la nivel de anii '70.
6. elevii performanţi nu sunt motivaţi decât cu burse internaţionale care îi duc departe.
7. facultăţile nu ţin cont de cererea pieţei de muncă.
8. proiectele din cadrul facultăţilor nu încurajează munca în echipă şi studiul, ci frauda şi superficialitatea.

ce trebuie făcut?
să aşteptăm să se schimbe generaţiile. sau să aducem specialişti externi care chiar se pricep. sub beneficiu de inventar, desigur.

baudelaire

my heart laid bare

xiii:
aproape toată viaţa ni se iroseşte în curiozităţi neghioabe. în schimb, sunt lucruri care ar trebui să stârnească în cel mai înalt grad curiozitatea oamenilor şi care, judecând după mersul obişnuit al vieţii lor, nu le inspiră nici una.

xv:
credinţa în progres e o doctrină de leneşi, o doctrină de belgieni. e individul care se bizuie pe vecini ca să-i facă treaba. / nu poate exista progres (adevărat, adică moral) decât în individ şi prin individul însuşi.

xxii:
nu există decât trei fiinţe demne de respect: preotul, războinicul, poetul: a şti, a ucide şi a crea. / ceilalţi oameni sunt născuţi pentru biruri şi corvezi, făcuţi pentru grajd, adică pentru a a exercita ceea ce înseamnă o profesiune.

xliv:
dictatorii sunt slugile poporului, - nimic mai mult, - scârbos rol de altfel, - iar gloria este rezultatul adaptării unui spirit la prostia naţională.

xlv:
ce e dragostea? nevoia de a ieşi din sine.
... orice dragoste e prostituţie.

lii:
a fi un om mare şi un sfânt pentru tine însuţi, iată unicul lucru Important.

lxx:
a face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine.

xcv:
îmi jur mie însumi să iau de aci înainte regulile următoare drept reguli veşnice ale vieţii mele:
să-mi fac în fiecare dimineaţă rugăciunea către Dumnezeu, rezervor al oricărei forţe şi dreptăţi, către tata, mariette şi Poe, ca mijlocitori; să-i rog să-mi împărtăşească forţa necesară pentru a-mi împlini toate datoriile şi să-i hărăzească mamei o viaţă destul de lungă pentru a se bucura de transformarea mea; să lucrez toată ziua, sau cel puţin atât cât îmi vor îngădui puterile; să mă încredinţez lui Dumnezeu, adică dreptăţii înseşi, pentru reuşita proiectelor mele; să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, cerându-i lui Dumnezeu viaţă şi putere pentru mama şi pentru mine; să împart tot ce câştig în patru părţi, - una pentru viaţa de fiecare zi, una pentru creditori, una pentru prieteni, şi una pentru mama; să mă supun principiilor celei mai stricte sobrietăţi, prima fiind suprimarea tuturor excitantelor, oricare ar fi ele.

charles baudelaire, jurnale intime, editura pentru literatură universală, 1968, traducere de liliana ţopa

picturi de emile deroy (1844) şi gustave courbet (1847)