trupul modelează conţinuturile minţii

pe lângă alte osho, mosho şi alte cărţi de pseudo-ştiinţă, iniţiere şi de auto-cunoaştere de care vai! pute piaţa de carte, rareori găseşti cărţi de popularizare a ştiinţei aparţinând unor oameni de ştiinţă. oameni de ştiinţă onorabili, cu diplome şi catedre universitare - adevărat, nedeţinători de Adevăruri supreme, ci de mici concluzii de bun-simţ, obţinute pe baza unor cercetări laborioase de ani de zile.

să nu mă credeţi ştiinţofil şi filozofob, însă aşa m-am săturat de autori ageamii, că nu mai ştiu ce să fac. mi-aduc mereu aminte de tânărul eliade fascinat de marii iniţiaţi ai lui schuré, şi de stupoarea sa când a aflat că respectivul e doar un poet amărât.

în primul rând, cartea e scrisă bine, în 2 părţi - una ştiinţifică şi una de filozofie a ştiinţei (povestea lui baruch spinoza, filozoful obscur în viaţă, celebru după moarte, autorul eticii şi a tratatului teologico-politic). autorul îl aminteşte pe spinoza pentru că găseşte în scrierile filozofului afirmări ale concluziilor sale (de exemplu, în propoziţia 17 din partea a 4 din etica găseşte imperativul autoconservării).

teoria lui damasio desparte emoţiile de sentimente. el afirmă didactic că emoţiile apar primele, în urma stimulilor (apţi emoţional) care urmăresc să păstreze echilibrul homeostatic al organismului. aceste emoţii sunt apoi "executate" de anumite zone cerebrale (hipotalamusul, prozencefalul bazal, anumiţi muşchi din trunchiul cerebral) prin eliminarea unor molecule care modifică starea organismului (destinderea muşchilor feţei - dezgust, contracţia muşchilor feţei - frică etc.).

ei bine, toate aceste modificări alcătuiesc mai departe o hartă neurală care ajunge la alte zone cerebrale (insula), responsabilă, mai departe, de sentimente: echilibrul organismului, de exemplu, produce harta plăcerii. cu alte cuvinte, starea internă a organismului contribuie la sentimentele umane. evident că la sentimente mai contribuie şi alte elemente - tiparele mentale, imaginile. 

mai departe, starea internă a organismului (semnalizată de emoţii) poate fi susţinută artificial (prin droguri) sau patologic (prin medicamente).

sentimentele sunt manifestări mentale ale echilibrului şi armoniei, ale dizarmoniei şi conflictului. (p.134) 

urmează apoi ipoteza markerului somatic ce spune că în raţionamente / luare decizii, intervine întotdeauna semnalul emoţional de "bun sau rău", ce întăreşte sau goneşte decizia. el spune că intuiţia reprezintă contribuţia biologicului în raţionament. 

în alt capitol, antonio damasio explică rolul emoţiilor sociale  (simpatia, recunoştinţa, ruşinea, invidia etc.) în crearea civilizaţiei, a eticii şi religiei. e interesantă această abordare nouă - "biologică" - a eticii.

deşi perspectiva cărţii e una exclusiv biologică, se cuvine să salutăm excursul etic al autorului, referitor la o viaţă plină de bucurie pe care trebuie s-o trăim cu ceilalţi oameni în acord cu evitarea suferinţei şi cu îmbunătăţirea regulilor sociale. 

definiţia conştiinţei (apropo de poliţist, adjectiv):

conştiinţa = procesul prin care o minte e impregnată de un referent pe care îl numim eu  şi află despre propria ei existenţă şi despre existenţa obiectelor din jur. (p.175)

 ştiaţi că viermele are 302 neuroni, albina, 95 000 iar omul are câteva miliarde?

antonio damasio, în căutarea lui spinoza, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de ioana lazăr, 320 pagini
coperta de andrei gamarţ

eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini

scurt interviu cu scriitorul o. nimigean

întrebarea 1:

am învăţat din romanul tău rădăcina de bucsau că, neînţelegând "raţiunile" pe termen lung ale lumii, asa cum Iov nu înţelege ceea ce i se întâmplă, nu-ţi rămâne decât să guşti din experienţele contingente ce ţi se oferă: de exemplu, să admiri rotirea unui uliu, să te rogi împreună cu mama de sărbătoarea Paştelui, dar şi să te desparţi de dragostea ta sau să suporţi suferinţa aproapelui. am înţeles altceva decât ce-ai vrut să spui?

o. nimigean: 

ia te uită, nu bănuiam că rădăcina de bucsau ar fi având o valenţă didactică! da' ce-s eu, rousseau?! ori poate "am învăţat" face trimitere la un scenariu initiatic? da' ce-s eu, maestru spiritual?!

dragoş, ştiu că nu ai avut de gând să mă încarci de responsabilităţi nepotrivite pentru umerii unui scriitor, am zis aşa, ca să trec peste un nu stiu ce solemn din formularea întrebării tale. oricum, nu am deţinut răspunsuri gata făcute când am scris, nu am certitudini nici acum. rămân sub un orizont al interogaţiei. cred că tensiunea "capilară" a romanului (folosesc termenul fără prea mare convingere) provine din confruntarea dintre apăsare şi graţie, în limbajul simonei weil. o gravitaţie rea, anihilanta, determinata şi social, şi lăuntric, e anulată (prea radical: diminuată) de amănunte cvasirevelatorii. personajul accede - sau are el senzaţia că accede - la pragul mistic al conştiinţei (citeste "mistic" în accepţia kierkegaardiană) "în paşi de haiku", vorba lui chris tănăsescu de pe clapeta cărţii.

e posibil să fie şi aşa cum zici, adică liviu să se resemneze uneori hedonist, degustând, mulţumindu-se cu bucuriile mîrunte. totuşi, "experienţele contingente" pe care le enumeri, rotirea uliului, rugăciunea, despărţirea, proximitatea suferinţei, aparţin unei scale diferite de cea a plăcerii. fiindcă tot am apelat la simone weil, respectivele experienţe ilustrează paradoxul nenorocirii. abia acum e de acceptat - cum grano salis - comparaţia cu Iov. nevasta îl intărâtă pe Iov: "blestemă numele lui Dumnezeu şi mori!", Iov refuză blestemul, încărcând nenorocirea de duh. ceva asemănător, la o scara mult mai modestă, se petrece şi cu liviu, care caută - uneori nespus de naiv - rostul duhovnicesc al nenorocirii.

întrebarea 2:  

tel quel: "literatura este plină de oameni care de fapt nu ştiu ce să spună, dar resimt cu putere nevoia de a scrie." tu, ca autor, ce vrei să spui?

o. nimigean: 

ceea ce marxizanţii (şi maoiştii) telquelişti rosteau ca o ironie (sau mă înşel? n-am descoperit contextul), conotând probabil haosul din mintea scriitorilor neangajaţi ideologic, poate fi "răstălmăcit" din perspectiva ontologiei fundamentale ca un elogiu al căutării, interogaţiei, ascultării limbii - Die Sprache spricht. l-am regăsi astfel şi pe Socrate, care ştia că nu ştie nimic. pe mine mă indispun atotştiutorii, ei blochează întotdeauna discursul într-o ideologie, sunt castratori şi, în fond, stupizi. ei nu caută, ei au găsit. ei nu negociază, ei decretează. ei nu ascultă limba decât ca să o cenzureze. pentru că ei nu ştiu ca nu ştiu.

revenind la întrebarea ta, eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini. vreau sa ajung cit mai aproape de bietele, induioşătoarele, straniile, euforicele sau teribilele noastre adevăruri. sperând ca prin ele sa răzbată ceva din adevărul pur şi simplu. cum spuseşi? vast program?

întrebarea 3: 

vorbeşti în carte despre "certitudinea încărcată de interogaţii latente". este aceasta un blestem sau o binecuvantare?

o. nimigean: 

sintagma sintetizează, am impresia, cele afirmate mai sus. e vorba de certitudinea non-ideologică, certitudinea nedefinitivă, dacă accepţi formula, o certitudine care se rafinează prin punerea ei la indoială. sa ne amintim de karl popper, de metoda lui: prima grijă - rezum spusele sale - când am articulat o teorie este nu să o apăr, ci să o contrazic.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):

care sunt eroii tai preferaţi din viaţa reala?

o. nimigean:

viaţa reală... viaţa ireală cum o fi? irealitatea imediată nu ţi se pare mai reală decât realitatea imediată? dau un exemplu din lumea scriitoricească, dar cu bătaie peste toată realitatea (şi irealitatea) autohtonă: Paul Goma. bine, el e un om normal, asta a apărat şi apără, normalitatea, însă printre securişti, căldicei şi spălaţi pe creier normalitatea sa capătă o aliură herculeană. de Hercule curăţând grajdurile lui Augias.

alte interviuri cu scriitori aici.

herta müller şi intelectualii în lumina unei cărţi de andrei pleşu

afirmaţia hertei müller la conferinţa de la atheneul român - despre care am scris aici - a fript destul de repede conştiinţa anumitor intelectuali şi i-a făcut să ia atitudine: nicolae manolescu aici, gabriel liiceanu aici, andrei pleşu aici, mircea cărtărescu aici, alina mungiu-pippidi aici. m-au mirat aceste luări de atitudine, punându-mă pe gânduri. am căutat deci ajutor la exemplara carte de axiologie românească, minima moralia a lui andrei pleşu - şi el, de altfel, prezent în sala atheneului (era chiar în faţa mea).

ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necistitţi, discutabili din unghi etic. aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. (p.12)

nu discut dacă herta müller a avut sau nu dreptate, dacă aceşti distinşi intelectuali sau chiar poporul român a făcut rău acceptând pactul cu dictatura atâta amar de ani. însă îi recunosc hertei müller competenţa morală pe care andrei pleşu o descrie în minima moralia, adică acea competenţă morală căpătată exact în punctul în care e pe cale să fie pierdută. (p.19) sunt convins că şi în anii pe care i-a trăit în românia, au existat şi pentru herta müller căderi, turpitudini, mizerie interioară, însă ceea ce a făcut ea după aceea a fost că, prin scris, şi-a pus sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză încă să facă. ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie, declară ea în discursul de la primirea nobelului. alţii au putut-o spune, octavian paler, de exemplu. şi lui i s-a iertat totul. însă să treci totul sub uitare, să te împaci iremediabil cu tine, să te linişteşti găsind explicaţii cum că aşa erau vremurile şi gata - mi se pare comoditate morală şi implicit, intelectuală.

în urmă cu cinci ani, am fost obligat să mă înscriu într-un partid în care nu credeam o iotă, ba mai mult, îl dispreţuiam, cu preţul locului de muncă (lefegiu la stat). m-am înscris, chiar dacă numai formal, însă de atunci am pe conştiinţă acel compromis pe care nu voi înceta să-l disec pentru a mă cunoaşte mai bine; ştiind şi c-aş fi putut face şi altfel, dar n-am făcut. refuzând, poate nu mi-aş fi pierdut slujba, refuzând, poate mi-aş fi pierdut-o şi ce-ar fi fost, aş fi căutat alt loc de muncă, aş fi fost o vreme şomer etc.  

natura morală se defineşte prin dimensiunea încrederii în posibilitatea perfecţionării de sine. pentru ea, totul e încă de făcut. (p.47)

există decizia: poţi decide, se mai spune în minima moralia, în mod liber, să fii agentul ordinii universale, colaboratorul ei (la scara mică - adaug eu - a unei dictaturi, de exemplu), sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa pe care ea o modelează, o aplatizează, o aduce la sine. (p.45)

există cele trei soluţii pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar, cu care se deschide jurnalul fericirii al lui nicolae steinhardt. 

etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, şi inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă. (p.57) se pare însă că mulţi intelectuali se consideră fii cuminţi, rămaşi acasă.

andrei pleşu, minima moralia (ediţia a doua), editura humanitas, bucureşti, 1994, 158 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

right-right-right?

[dragos c]

când spun kubrick, spun portocala mecanică. atât. nu superproducţia spartacus, cu care ai mei m-au chinuit pe la cinemauri ceauşiste, chirc duglas etc. nu odiseea spaţială cu care m-a chinuit la teve tcm-ul. nu ews cu care m-au copleşit osanalele criticilor. nu mai amintesc de lolita, fata cu bucle neverosimile care mi-a stricat iremediabil impresiile romanului adorat. ci portocala. a, şi shining!

baletul răului şi-al haosului. decorurile futurist-obscene, funerariile lui purcell, brother sir, feţele rânjitoare ale tinerilor, ironie, burlesc, răzbunare, societatea preamodernă, şi mai ales A NOUA.

[cinesseur]

i return again and again in my mind to the film that i elected to show my friends on the Sunday, America time, when i got the news that Stanley died. and some people came over to the house that night. they were scheduled to come over for dinner anyway. we talked the whole night about Stanley and i wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley's heart was and how much he could love and show emotion because he's been criticized as an unemotional director. i thought he was a very emotional director. and so i put the last scene from Paths of Glory where Christianne [who he then married] plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. and as the soldiers cried,
we all cried watching just the last scene, not the whole picture. that isolated last scene hit a chord with everyone in the room. two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that
sequence. and that, to me, represented who Stanley was as a human being. [Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release]
 

[tloni]

oricare din filmele lui cantareste cat munca de'o viata a unor regizori mai marunti [si'n comparatie cu el aproape toti ne par marunti]. foarte umil, eu voi cita doar cateva secvente:

Dr Strangelove: sir, i have a plan...
[stands from his wheelchair] Mein Führer, i can walk!

Lolita: we're really very fortunate here in West Ramsdale. culturally, we're a very advanced group with lots of good anglo-dutch and anglo-scotch stock. and we're very progressive,
intellectually

2001: just what do
you think you're doing, Dave?

Clockwork: one
thing i could never stand was to see a filthy, dirty old drunkie, howling away at the filthy songs of his fathers and going blerp, blerp in between, as it might be a filthy old orchestra in his stinking rotten guts

Barry Lyndon: [e, cred, Filmul Absolut]

Shining: don't worry Mom. i know all about cannibalism. i saw it on TV

FMJ: me sucky sucky. me love you long time. me so horny

EWS: don't you think one of the charms of marriage is that it makes deception a necessity for both parties?

[zum]

de fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre filme & tot ce'i legat de ele ma simt intaiul ageamiu al Lumii.

desigur, pana si intaiul ageamiu al lumii stie cine'i Stanley Kubrick si i'a vazut cateva filme. si lui i'au
placut unele, altele nu [Eyes Wide Shut, paradoxal, l'am vazut de cele mai multe ori. pentru ca de vreo 3 ori am adormit inainte de final si de vreo doua ori niste amici au vrut sa ma convinga ca e grozav. ce teroare!]

dar oricate filme as vedea, cand zic Kubrick zic inceputul de la 2001: A Space Odissey. l'am vazut demult, la cinemateca, la Eforie. imi aduc aminte si acum senzatia – aceeasi cu cea de la prima decolare: m'a lipit de scaun si mi'a taiat respiratia.

n'o fi printre filmele mele preferate, dar pana acum nu am mai gasit unul care sa aiba acelasi efect. and that's Kubrick to me.

[alx marx]

blasfemie! veti spune, dar cutez: 2001: A Space Odyssey nu e un film SF stricto sensu, caci pentru moviegoer-ul venit sa se adape pavlovian cu actiune SF dupa canoanele fixe ale meniului, socoteala de acasa nu se va potrivi cu cea de pe fotoliul de catifea rosie si va casca repede de plictis. moreover, chiar si la scara naivitatii de o tandrete copilaroasa a SF-ului anilor 60, unele scene… well, ehrm… they nuke the fridge. pentru mine insa, e in primul rand o lectie de filosofie, dar ochiului spectatorului ii trebuie rabdare si virtuti de prisma ca sa descompuna alchimia impletirii tuturor ingredientelor dinauntru. pelicula e suport, SF-ul pretext, insa firul rosu e pur Nietzschean [what is the ape to man? a
laughingstock or painful embarrassment..] cautarea e metafizica, parcursul e estetica si simbolism, iar Kubrick – om-orchestra stapanind magistral arta contrapunctului. ah, si oricat de paradoxal ar putea sa para, Kubrick chiar pulverizeaza – subliminal dar hatru [remember the Zero Gravity Toilet ?] – toate cliseele SF "dans l’air du temps" in 1968.

bref, nu cautati invataminte sau intelesuri, ci doar intrebari.

[ps: moooor dupa fotoliile alea..]

[oceania]

prima data cand am vrut sa vad Eyes Wid Shut s'a intrerupt curentul pe la mijlocul peliculei. tocmai ma intrebam: ce cauta Tom Cruise in acest film?

a doua oara, totul mi s'a parut confuz, complicat, enigmatic. am descoperit un Kubrick alchimic, obsedat de ocultism. un vartej de vise, orgii, fantasme, impulsuri inconstiente si conflicte reprimate. dialoguri banale si repetitive. m'au incercat senzatii extreme: de la iritatie la fascinatie. doar muzica mi s'a parut fara cusur si absolut justificata la fiecare interventie.

mi'am zis sa'l vad si'a treia oara. mi se parea imposibil ca un creator extravagant si genial precum Kubrick sa nu incerce sa comunice ceva prin filmul asta. la a treia vizionare filmul s'a dovedit nelinistitor, inclasificabil, contradictoriu. am ramas cu o singura idee concreta: ca "nici un vis nu e doar un vis": un fel de poarta deschisa spre o multitudine de lecturi.

[zamo.ca]

Kubrick este un regizor care avea obiceiul sa scoata capodopere care luau cativa ani pentru a fi intelese de contemporani, poate si pentru ca nu-s usor de vazut pana la sfarsit. se aseamana oarecum cu Van Gogh, diferenta fiind, printre altele, ca urechea sa a ramas oarecum intacta. unul din momentele cand era cat pe ce sa fie zdravan sifonata s-a petrecut in timpul filmarii Clockwork
Orange, in anul de gratie si eliberare sexuala ‘69.

in minutul dupa ce-am facut poza, ne spune
Dmitri Kasterine in Guardian, platforma s-a prabusit zgomotos. Stanley
era un tip calm, nu se grabea niciodata, dar a tasnit ca un iepure din
pusca. n-am mai vazut ceva asa rapid.

[voroncas]

in timpul filmarilor la eyes wide shut, un nimeni, alan conway ["An aptly Nabokovian name", zice Kubrick] in cautare de identitati & senzatii tari se da drept stanley Kubrick prin londra, desi nu stie mare lucru despre el si nici filmele lui nu-l intereseaza prea tare ["What an ingrate! He steals my identity and yet my films aren't good enough for him!", zice tot Kubrick]. asa a iesit colo[u]r me Kubrick, a true...ish story, in care malkovich se joaca de-a being stanley Kubrick. "you're all stanley Kubrick, so please, be quiet!"

altfel, serios despre Kubrick scrie si prin cartea asta.

[anda]

Din cele treisprezece filme ale lui Kubrick, Barry Lyndon mi se pare cel mai aproape de perfectiune, iar din acesta, secventa finala este poate my all-time favourite. intr-un reenactment al unei scene anterioare – Lady Lyndon semnand acte, cu diferenta notabila ca Lord Bullington si-a obtinut in final locul ravnit langa mama sa – aceasta este tulburata pentru un moment de amintirea lui Barry, dar isi reprima orice semn de emotie. Nu isi permite decat gestul de a se opri cateva secunde si a privi in gol,
iar gandurile sale ne raman si de aceasta data inaccesibile. Apoi continua sa semneze hartiile intinse de fiul sau, in timp ce camera se indeparteaza.

E o incununare a tuturor scenelor in care Kubrick, in timp ce pare ca ne refuza apropierea de personajele sale, preferand sa inlocuiasca spectacolul sentimentelor cu cel al naturii si al interioarelor somptuoase, reuseste sa obtina tocmai rezultatul contrar.

[claude]

Kubrick. Merge birfa prin tirgul global cum ca Stanley Kubrick ar fi fost posesorul celei mai mari colectii private de porn de pe planeta [asta se intimpla inainte de explozia www!]. De altfel, inca de la inceputul carierei sale Kubrick a vrut sa faca un 'blue movie' iar, conform lui Frederic Raphael, co-scenarist la Eyes Wide Shut, realizarea unei orgii 'convingatoare' in EWS l-a macinat pe Kubrick luni la rindul . Daca v-am captat atentia trecem la pasul 2; daca nu, rezolvati un Rubik's C[ube].

Undeva pe la 1965, intr-un interviu, Orson Welles [o influenta majora asupra lui Kubrick] zicea: 'among those whom I would call the younger generation of directors, Kubrick appears to me to be a giant'. Stiti vorba aceea din popor: 'it takes one to know one'.

Barry Lyndon. My favourite Kubrick si probabil unul dintre cele mai frumoase filme ever made.

Ramine sa-l intilnesc pe cinefilul insensibil la scenele de interior din BL filmate fara iluminare artificiala, doar luminari, ceva geniu plus 'lenses for candlelight photography by Carl Zeiss'. Bloody brilliant!

Irlanda merita si ea o mentiune pentru amabilitatea cu care si-a imprumutat dealurile inverzite echipei de filmare.

Cut to:

Kubrick si W.M. Thackeray: in moarte 'good or bad, handsome or ugly, rich or poor they are all equal now'.

ce carte credeţi că citeşte această blondă?

ideea postului aparţine loleiblau.

poza de aici.

moda livrească