băiatul cu bicicleta

dacă m-ar întreba cineva despre film, i-aş spune că mi-a plăcut tare mult. dacă m-ar întreba de ce, n-aş şti.
poate pentru că am simpatizat cu puştiul orfan.
poate pentru că l-am înjurat pe tatăl lui cel idiot.
poate pentru că am zburat şi eu pe bicicleta cu ghidon negru şi cu zgârietură.
poate pentru că mi-a devenit dragă cécile de france.
poate pentru că am trăit muzica din concertul 5 de beethoven.

şi poate pentru că, în viteza bicicletei, pe străzile relativismului contemporan, am regăsit ceva din inocenţa filmelor franţuzeşti vechi, unde rău-i rău şi binele-i bine.
un film tare frumos!

în care piesa de rezistenţă e actorul thomas doret.

case livreşti - mărţişorul lui tudor arghezi

după casa memorială bacovia despre care am scris aici, urma firesc mărţişorul, cuibul din lemn al celui mai mare poet român contemporan, după părerea mea.

aflu astfel, duminică, în ziua însorită de martie, liniştea argeziană deplină, de parcă nici nu sunt în bucureşti. în biroul poetului (foto jos), lângă sutele de cărţi - sunt câteva mii în toată casa - văd clopoţelul mut al lui arghezi care-i anunţa familia când poate fi deranjat. nevasta, o ţărancă bucovineancă şi doi copii - un băiat şi o fată.

în mijlocul terenului cu livada desfrunzită, odinioară o mahala, arghezi îşi construieşte o casă din bârne de lemn. cu fiecare carte publicată de succes, îşi mai construieşte o cameră. se opreşte la 18 şi la câteva dependinţe. vizitez doar etajul - biroul, dormitorul comun, salonul - cu vitrină şi bibelouri - odaia de spălat, laboratorul, camera de copii, holul lung. totul îngrijit, neostentativ. bârnele trosnesc sub paşii mei. doar ei fisurează liniştea.

văd şi tipografia. apoi cumpăr două exemplare originale din minunatele bilete de papagal, m-aşez pe-o bancă din faţa mormântului poetului şi al soţiei şi pornesc să i le citesc. apoi măzgălesc din creion spre amintire, mărţişorul. o căţeluşă îmi amuşină curioasă ghetele. o duminică frumoasă. altfel îi voi citi poeziile de-acum încolo.

căpitanul fracasse de théophile gautier

théophile gautier
căptanul fracasse
(le capitaine fracasse)

ed. hyperion & cristian, bucureşti, 1992

436 de pagini broşate

traducere de gellu naum

coperta de marian mirescu

un roman de aventuri pentru tineret?

de ziua mea, am luat din bibliotecă o carte de capă şi spadă - să-mi fac un dar să recitesc o carte citită la 16 ani. am găsit, în schimb, ceva în plus decât o carte de capă şi spadă.

însă dacă m-am plictisit la descrierile lui balzac, citind descrierea castelului sigognac de la începutul acestui roman, era să mă urc pe pereţii trenului. m-am chinuit să nu pierd un rând din părăginirea şi decrepitudinea descrise aici în amănunte gotice. şi nu doar atât. au urmat alte descrieri - trupa de teatru care poposeşte, descrierea locurilor pe unde trupa trece, vizualizări poetice unice - transpuse în româneşte admirabil de gellu naum.

subiectul e simplu - în vremea lui ludovic al 13-lea / a muşchetarilor - un tânăr baron, sărac lipit, pleacă după fustele unei actriţe, isabelle, cu o trupă itinerantă de teatru, până la paris. deci va trebui să treacă prin mai multe aventuri. el este însă nu doar baron, ci şi unul dintre marii spadasini ai epocii, dar luptele cu spada vor aştepta jumătate de roman ca să desfăşoare. căci scriitorul  théophile gautier trebuie să-şi arate viziunea. romantică, pre-parnasianistă, pre-decadentă, modernistă. şi, cum am mai scris, poetică.

iată descrierea măscăriciului mort în zăpadă, admirabil ilustrată dedesubt de gustave doré:

faţa astfel luminată nu mai avea culorile vieţii. era galbenă ca ceara. nasul, cu nările ciupite de degetele noduroase ale morţii, lucea caun os de sepie. pielea i se întinsese pe tâmple. fulgi de zăpadă i se opriseră în gene şi în sprâncene, iar ochii lui holbaţi priveau ca doi ochi de sticlă. la fiecare vârf al mustăţii scânteia câte un ţurţure de gheaţă care le făcea să se îndoaie. pecetea tăcerii veşnice sigilaseră buzele de pe care îşi luaseră zborul atâtea fanfaronade hazlii; capul de mort, sculptat de slăbiciune, se şi ivise de sub chipul palid, pe care obişnuinţa schimonoselilor săpase riduri de-un comic înfiorător, rămase şi acum , pe cadavru... (p.132)

per total, căpitanul fracasse e un roman frumos, duios prin personajele care şi când se duelează, parcă fac balet:
pândind un spaţiu gol ca să poată pătrunde, spadele, cu lamele unite la vârf, se învârteau una în jurul celeilalte când încet, când rapid, cu vicleşuguri şi prudenţe care vădeau forţa celor doi combatanţi. (p.299)

decorurile cărţii se coboară teatral, uşor trist, dar meritul lui gautier este că e un mânuitor bun, tristeţea se ridică văl cu văl şi după punctul culminant, începe să răsară soarele. iar dobitocul de companie al personajului principal, motanul belzebut, semn al vrenurilor trecute dar şi al decrepitudinii, trebuie să moară ca să lase loc fericirii.

o iubeşti pe izaballe? e întrebat sigognac.

- din tot sufletul, din toată inima, cu tot sângele meu la fel de mult, ba mai mult chiar decât a iubit un bărbat, vreodată, pe pământ. acesta, unde nimic nu-i desăvârşit în afară de isabelle. (p.407) - de toute mon âme, de tout mon cœur, de tout mon sang; autant et plus que jamais homme ait aimé une femme sur cette terre, où rien n’est parfait, sinon isabelle.

unde e cervantes, doamne, ironia ta?

ps. nu ştiam că lui théophile gautier îi dedică baudelaire florile răului.
nu ştiam că gautier a scris o biografie a lui balzac.

citesc pentru doi

sâmbătă, 24 martie, voi citi dintr-o carte unui copil de la centrul de servicii sociale sf. iosif.  
cine vine cu mine?

în cadrul campaniei citeşte pentru doi, un proiect de lectură socială booktopia.

unelte de dormit de ioan es. pop

ioan es. pop
unelte de dormit

editura cartea românească, 2011

101 pagini broşate

coperta de radu răileanu

cel mai bun poet român?

poemele lui ioan es. pop sunt dintre acelea în care te regăseşti imediat.  care, prin simplitatea lor percutantă, te fac să le fii adept necondiţionat.

aşa mi s-a-ntâmplat cu ceva timp în urmă, când le-am ascultat, într-o seară, la un pahar de vin, din gura autorului. dar a fost nevoie să-mi cumpăr volumul, să le citesc eu însumi, mai pe-ndelete, să le gândesc şi să le simt mai bine. aşa că iată-mă scriind aici.

apărut anul trecut, unelte de dormit este ultimul volum de poezie al poetului maramureşan, şi primul pe care îl citesc (a urmat imediat ieudul fără ieşire). multe poeme minunate, în care forma poetică împrumută în mod subtil conţinutul epic al dezamăgirilor, ironiilor, nostalgiilor şi depresiilor autorului.

încep cu poemul despre dincolo ce constituie, după mine, esenţa a douăzeci de ani de postcomunism.

sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. 

cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.
 

viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
 

apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici măcar la londra, rotterdam şi paris.
 

acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers. (p.81)

există câteva teme recurente pentru ioan es. pop. neputinţa în faţa morţii, neputinţa prezentului, neputinţa trupului, slăbiciunile, ereditatea, nostalgia copilăriei, căutarea lui Dumnezeu, lumina. iar ceea ce-i reuşeşte lui ioan es. pop este modul în care, dincolo de veşmântul tragic, transpare jucăuş ironia. (ceea ce nu-i reuşeşte lui dumitru gorzo însă, este îmblânzirea parodiei ce transpare din cele 10 desene însoţitoare.)

dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mâine.

pe o cărare îngustă, prin zăpada căzută aseară, mă căznesc să ajung la şosea.

dacă nu s-ar fi aşternut zăpada asta, 

nici cărarea nu ar exista.

până la urmă asta-i tot ce am putut să aflu.

istoria e poezia învingătorilor, 

iar poezia istoria celor învinşi. (p.29)

iar perla coroanei este partea a treia, "potriviri după alecsandri & co", în care poemele -  mai ales primele 3 - au sunetul cadenţat şi clasic al bardului de la mirceşti, cu parfumul macabru, perfect de raţional şi echilibrat al lui edgar poe. sunt reuşite livreşti cu fineţuri decadente.

perdelele-s lăsate şi lampele aprinse.

pe catafalc de perini, copilul doarme dus.

mi se păru? ori iarăşi, trăznind, afară ninse?

pe când nu-i nici afară şi nici fiinţe nu-s? (p.74)

mărturisesc că mi-au plăcut unele poezii atât de mult, că le-am recitat părinţilor şi rudelor mele, la aniversarea zilei mele de naştere.

foto de cato lein de aici

ulise de james joyce. prânzul

james joyce

ulise, volumul 1
(ulysses)

editura venus, bucureşti, 1992

traducere de mircea ivănescu

447 de pagini broşate

coperta de sergiu georgescu

continuare de aici.

că tot s-a reeditat la univers şi că tot au apărut traduceri noi ale celorlalte cărţi, la humanitas fiction, într-o serie de autor. m-am decis să-l reiau de unde-l lăsasem acum 3 ani. ce folos să citeşti proză contemporană dacă nu reciteşti ulise-le lui joyce?

nimeni nu înseamnă nimic. ăsta-i cel mai rău ceas al zilei. vitalitatea. stinsă, posomorâtă, nu pot să sufăr ceasul acesta. mă simt ca şi cum m-ar fi mâncat cineva şi pe urmă m-ar fi dat afară. (p.188)

capitolele petrecute în jurul prânzului, sunt mai puţin citibile. 

vorbesc mai ales de călătoria lui bloom prin redacţia unui ziar dublinez (prilej pentru joyce să se joace cu limba pe câteva pagini. de asemenea, de stephan dedalus care şade în biblioteca naţională de vorbă cu câţiva erudiţi despre shakespeare şi scriitori irlandezi. aluzii ermetice şi interesante, poate doar pentru joyce însuşi.

remarcabil ar fi un episod scurt, în care leopold bloom cutreieră, în vremea prânzului, străzile oraşului, gândurile-i răzleţe amestecându-i-se cu mirosurile de mâncare. supă de cap de viţel, untură, miresme de rulade proaspete cu dulceaţă, tartă cu rubarbă cu gem de fructe, brioşă cu şofran, roastbeaf cu varză. se interesectează cu o vecină pisăloagă, care-i spulberă amintirile erotice din tinereţe:

un trup omenesc durduliu cald se pogora asupra minţii lui. şi mintea lui accepta cu plăcere. mireasma îmbrăţisărilor pe el întreg cuprinzându-l. cu rup înfometat, noptatec, jinduia mut să adore. (p.193) - a warm human plumpness settled down on his brain. his brain yielded. perfume of embraces all him assailed. with hungered flesh obscurely, he mutely craved to adore.

poze ale manuscrisului original de aici

am mai găsit aici o meditaţie asupra mâncării, chiar o viziune erotică asupra mâncării. iată un fragment pentru carnivori:

vitele astea nenorocite la târguri  care stau şi-aşteaptă să le dea la cap să se despice căpăţâna. mu. viţeii săracii, cum tremură. mee. cap crud şi vase însângerate. oi jupuite cu ochii sticloşi atârnând cu capul în jos, boturi de berbec învelite în hârtie murdară se sânge lăsând să le picure zeamă din nări peste rumeguşul de pe jos. (p.196)

joyce în 1939, de aici

_______________________________________

ulysses' goodies

un ulise BD aici - ulyssesseen

un ulise în versiunea cinematografică a lui joseph strick pe youtube