scriitoarea sofi oksanen vine la bucureşti

în perioada 26-29 martie, scriitoarea finlandeză sofi oksanen, autoarea romanului purificare, despre care am scris nu demult aici, va veni la bucureşti.

evenimentele sunt:
- lansarea romanului purificare şi şedinţă de autografe
marţi, 27 martie, ora 18.00 – librăria cărtureşti

- dezbatere cu tema „stigmatele: istoria scrisă pe trupurile femeilor”
luni, 26 martie, ora 18.00 – boheme café (căderea bastiliei nr. 11)

povestitorul – un eseu de walter benjamin

că tot s-a lansat revista de povestiri.

motto:  

povestitorul este chipul sub care cel drept se întâlnește pe sine.

walter benjamin
iluminări
(illuminationen)
editura univers, bucurești, 2000
traducere de catrinel pleșu
344 de pagini broşate
coperta de done stan

care sunt, după, walter benjamin, caracteristicile povestirii?

mai întâi el distinge povestirea de roman, apelând la criteriul cronologic/cultural. astfel, povestirea apare din povestea orală, iar rațiunea sa de a fi, ce se păstrează până în epoca modernă, este aceea de a transmite din experiența oamenilor (de aproape sau de departe) cu un scop folositor - “o învățătură morală, un sfat practic, un proverb sau o regulă de purtare” – o Povață, adică o sugestie vizavi de o situație. o Înțelepciune.

apoi, o altă caracteristică a povestirii este conservarea înțelesurilor și multitudinea explicațiilor/interpretărilor posibile. povestirea trebuie să fie seacă, „asemenea acelor boabe de grâu care au stat închise ermetic secole de-a rândul în încăperile piramidelor și și-au păstrat puterile germinative până în ziua de astăzi.” (p.328)

iată și alte caracteristici ale povestirii, pe parcursul eseului:
a treia este prezența morții, ca element al eternității. benjamin citează pe paul valery: „s-ar zice că declinul ideii de eternitate coincide cu o aversiune crescândă față de orice muncă de durată”. moartea avea înainte o forță mare de sugestie, dar acum nu mai este prezentă în conștiința comună. dar, „abia la cei ce trag să moară vedem cum ia o formă transmisibilă nu numai cunoașterea sau înțelepciunea omului, ci, mai ales, conținutul însuși al vieții lui, adică materia din care sunt făcute povestirile.” (p.330)

a patra este istoria, iar aici povestitorul trebuie să fie un cronicar, să înregistreze, și nu să comenteze și să explice faptele istorice despre care scrie.

a cincea constă în întrebarea cititorului de după finalul povestirii: și mai departe ce s-a întâmplat? dacă în roman, problema finală este sensul vieții – aici benjamin citează din educația sentimentală –, povestirea nu-și propune un final unic.

a șasea este aura mistică cu care povestitorul își înfășoară creația. și aici, din nou, walter banjamin îi dă cuvântul lui valery: „observația artistului poate atinge profunzimi aproape mistice. obiectele asupra cărora se oprește își pierd numele. lumina și umbra își dobândesc existența și valoarea de la anumite acorduri care se stabilesc între sufletul, ochiul și mâna cuiva care a fost născut pentru a le percepe și a le evoca în sinea sa.” (ap. pag. 340)

romanul se rupe de povestire. o dată, prin dependența față de carte (renunțarea la oralitate); a doua, prin nedumerirea autorului față de experiență (renunțarea la Înțelepciune). de exemplu, în don quijote, noblețea spiritului, îndrăzneala, generozitatea sunt lipsite de noimă, nu mai reprezintă un izvor de înțelepciune, ci e doar un prilej de ironie.

ce se întâmplă astăzi, când domină un alt tip de comunicare? în ce fel afectează Informația genul literar?îl afectează în mod grav, căci ea impune Realitatea Imediată. (fondatorul „le figaro” spunea că pe cititorii lui, un incendiu într-un pod din cartierul latin e mai important decât o revoluție la madrid.) povestirea nu îndeplinește această condiție a verificabilității imediate și a explicațiilor aferente.

de fapt, eseul lui benjamin este prilejuit de un autor rus, nikolai leskov (1831-1895), care, după părerea criticului german, scrie povestiri adevărate. însuși lev tolstoi se miră, în legătură cu acest autor rus: este surprinzător că dostoievski este atât de citit... dar nu pot să înțeleg de ce nu se înâmplă la fel cu leskov. este un autor care spune adevărul. (ap. pag.329)

teama de pedofilie

 

foto de claudine doury, de aici.

PEDOFILÍE, pedofilii, s. f. (med.) atracție sexuală față de copii. 

mama obişnuieşte să-mi spună, când vine vorba despre o văduvă de vârsta mea, săraca, n-o să se mai mărite, cu doi copii, dintre care o fetiță. păi de ce? am întrebat-o nedumerit pe mama. păi există riscul ca soțul să se dea la fetiță, mai ales când o să crească. evident, adaug eu, există riscul să se dea foarte bine și la băiat, mai ales când iese din baie, ud. totul într-o orgie incestuoasă.

am un prieten care refuză să citească romanul lui nabokov lolita, pentru că este vorba despre iubirea unui bărbat pentru o fată minoră. mă doare undeva că-i artă, eu nu pot citi așa ceva, îmi spune mereu. în schimb, se uită împreună cu fiul lui minor la filme cu omoruri, după care cel mic, singur, în camera lui, se poate uita pe anumite site-uri, care sunt orice, numai artă nu.

am auzit în multe conversații prieteni care se opuneau ideii unui cuplu de homosexuali care să crească un copil. acel copil va fi desigur traumatizat, spuneau ei, și va deveni desigur și el homosexual. pe același principiu, le-aș fi spus, toți copiii care și-au văzut tații trosnindu-și mamele, traumatizați fiind, vor deveni desigur boxeuri.

dacă voi înfia vreodată vreun copil, mă tem că n-o voi putea face niciodată necăsătorit. dacă, doamne ferește, se vor gândi autoritățile, va trebui să-i fac copilului baie și voi atenta cu mâna mea scârboasă la pudoarea-i infantilă! mai bine să stea acolo, în grija statului ocrotitor, să-i dea el educație și ocrotire, cum numai dragul de el știe să dea. în plus, nu-i așa?, de-a lungul istoriei umanității, în baie, mamele au atins cucii băiețeilor cu dragoste maternă, în vreme ce tații așteptau de după ușă, satiri pofticioși, să-i smulgă din brațele mamelor și să-i violeze.

suntem bolnavi cu toții, din teamă. față de traumatizarea celor cărora le dăm viață și care nu pot să se apere. dar suntem mai bolnavi chiar decât adevărații bolnavi care chiar fac rău copiilor și din care, din păcate, unii rămân nepedepsiți. suntem mai bolnavi pentru că noi nu ne dăm seama, că îngrijindu-ne să-i ferim de o traumă, le neglijăm pe celalalte, la fel de periculoase.

îl traumatizăm pe copil cu certurile noastre pline de invective, când venim de la serviciu acasă; îl lăsăm pe copil pradă media și publicității duhnitoare de violență sexuală; îl lăsăm să se “familiarizeze” cu calculatorul și i-phone-ul, la un click distanță de pornoșaguri online; nu-i astupăm urechile când își aude concetățenii cum și-o bagă și și-o scot în plină stradă. în schimb, ne e teamă de bărbații străini cu unealta lor nevăzută dar violatoare din pantaloni. atât de teamă, că le furăm o minune – minunea paternității, care-i la fel de frumoasă ca maternitatea. chiar și aceea vitregă.

să crezi că în fiecare bărbat se ascunde un humbert humbert sau un woody allen, e curată nebunie.

mircea ivănescu cu gabriel liiceanu

măștile lui M.I.
gabriel liiceanu 
în dialog cu mircea ivănescu

editura humanitas, bucurești, 2012,

252 de pagini broșate

coperta de angela rotaru

poetul idiot și filozoful surd

o carte pasionantă, cea cu interviurile pe care gabriel liiceanu i le-a luat cărturarului mircea ivănescu, pe patul de suferință, cu câteva luni înainte ca acesta din urmă să moară. și este meritul lui liiceanu că a reușit – fără voia lui – să prilejuiască un discurs care m-a făcut să nu-l las din mână până târziu, în noapte.

evident, îl admir demult pe ivănescu pe care l-am descoperit ca traducător – joyce, kafka, nietzsche, musil sau broch – apoi ca poet, pe site-uri de poezie. apoi am auzit de la radu vancu de autoclaustrarea voluntară – după 2000 nu mai ieșeam practic din casă și îmi foloseam discipolii, vizitatorii... îi trimiteam la chioșc să-mi aducă votcă. (p.63), apoi a fost interviul din observatorul cultural – un rezumat a 80 de ani de viață. iar cartea lui liiceanu, un omagiu (intermediat, cred, de denisa comănescu) completează imaginea și gândirea de viață a unui Om Mare, chit că unii l-ar cataloga bețiv sau poet minor.

încă de la începutul cărții, liiceanu îl scapă pe ivănescu. filozoful pare că nu ascultă, cuprins de idiosincraziile referitoare la comunism și interbelic. ivănescu e nuanțat, și povestește sec, fără judecăți morale sau explicațiile care i-ar fi necesare filozofului. și iată că poetul reușește din ce în ce să-l perplexeze pe filozof, de la o copilărie într-o familie distrusă de tragedii, o studenție fără interes și o muncă rutinieră la agerpres, apoi la revista lumea, dar mai ales multă votcă în compania literaților epocii. până la poezii care nu sunt decât versificații, iar traduceri doar pentru bani, fără cunoașterea autorilor. totul pe un ton vădit serios, dar care râde de temele mari ale vieții și ale lumii. evident, poetul se exprimă cel mai bine în versuri, iar probabil că – de dragul adevărului – curiosul ar cântări el singur lucrurile. Domnule, sunt cel mai mare poet român în viață, dar sunt mult mai mult mort decât viu.

când ivănescu îi mărturisește lui liiceanu că a fost toată viața ofițer de securitate sub acoperire, dar așa de bine ascuns, că nici el n-o știa, filozoful de la păltiniș e siderat, şi continuă să fie picătură cu picătură. și-atunci, începe jocul. pe care filozoful îl cedează poetului. există multe anecdote despre viața cotidiană mizerabilă a “marilor scriitori”, preda, sorescu, dinescu, nichita. există atmosfera încordată sau destinsă din mediul cultural românesc a anilor 50-60. și mai ales multiplele măști pe care creatorul – pentru a-și ascunde ceva-ul îngropat și pentru a-și domina durerea, trebuie s-o obiectiveze la nivelul expresiei – trebuie să le poarte în lume (mann călătorea burghezește, proust frecventa saloanele, eminescu făcea pe ziaristul). în cazul lui ivănescu, era idioțenia - cred, anume, că toată viața mea eu am fost un idiot (p.149), un tip șters și fără mari pretenții de la lume și viață, ce a traversat istoria lin și n-a avut practic de suferit în nici un fel de pe urma schumbărilor de regim (p.65), fără o viață “în sine”, ci mai degrabă o prelucrarea unui context. (p.49) un tip care s-a bărbierit întotdeauna cu spatele la oglindă.

un singur reproş către liiceanu: păi, iată, se cunoaște că nu aveți formație livrescă. (p.116)

1001 de nopţi, vol. 9

*** 
cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 9
(dragostea lui zein al-mawassif)
editura minerva, bpt, 1987, 283 pagini
traducere de haralambie grămescu,
coperta de adrian ionescu

o băşină de pomină 

ce s-ar întâmpla dacă, văduv fiind, la nunta ta cu o fată tânără şi frumoasă, scapi o băşină "cumplită şi mare, din pântecele prea plin de mâncăruri şi băutură"?

la bubuitul acela, fiecare femeie se întoarse înspre vecina ei, vorbind cu glas tare şi făcându-se că n-ar fi auzit nimic; iar mireasa la fel şi ea, în loc să râdă şi să-şi bată joc, începu să-şi zgândăre brăţările. (p.142)


evident că-ţi iei lumea-n cap şi fugi prin străinătăţuri. dar ţi se face dor de casă şi până la urmă te întorci. şi apropiindu-te de meleagurile natale, speri că totul s-a uitat şi ai vrea s-o iei de la început. şi vezi, cu drag, o bătrână ce-şi depăduchează nepoţica. - câţi ani am? întreabă fetiţa.
- te-ai născut, o, fata mea, chiar în anul marii băşini.

oare vei fi mândru că băşina are să dăinuiască prin veacuri, atâta cât s-or împodobi cu flori palmierii?

povestea cu tânărul leneş (ca la români)

am fost uimit de "înţelepciunea" poveştii care spune despre un tânăr leneş. acesta, împreună cu mama sa, îi dă unchiului, negustor fiind, câţiva bani ca să investească în bunuri prin străinătăţuri. şi banii au noroc, se înmulţesc, unchiul vine încărcat cu giuvaeruri şi bogăţii. dar leneşul rămâne leneş. ba mai mult, şi bogat. unde e meritul leneşului? nici unul.
învăţătura stă în puterea lui allah. când califul harun al-raşid în cheamă pe tânăr la el, în numele lui allah, acesta îi dăruieşte califului - deja bogat - o bună parte din bogăţii ca semn al supunerii. morala ar fi: dacă ai noroc nemeritat, dă-l mai departe.
ciudată învăţătură...

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

mircea eliade - s-a născut acum 105 ani