cum împăcăm religia cu fizica, împreună cu wittgenstein

mă pufnește râsul când mai apare o știre "senzațională"cum este aceasta, apărută ieri pe www.space.com, care afirmă că BIG BANG NU ARE NEVOIE DE DUMNEZEU CA SĂ CREEZE UNIVERSUL. este atât de banală, o știre banală și desuetă urechilor mai cultivate, dar uimitoare celor mai proști.

este caducității o susține imediat și cercetătorul alex filippenko de la universitatea california, pe care se sprijină ''știrea":

doar cu legiile fizicii, putem crea universuri. apoi conchide înțelept - nu cred că putem folosi știința să dovedim sau să infirmăm existența lui Dumnezeu.

mi se pare un lucru înțelept din partea omului de știință, până la urmă sunt două sisteme de referință paralele, două limbaje diferite. amintesc afirmația lui stephen hawking referitoare la o teorie fizică:

o teorie fizică este un model matematic pe care îl folosim pentru a descrie rezultatele observațiilor.  o teorie este bună dacă este un model elegant, dacă descrie o clasă largă de observații și dacă prezice rezultatele noilor observații.* carevasăzică o teorie fizică (inclusiv cea a big bang-ului) este un construct matematic, adică unul mental).

în ceea ce privește noțiunea de Dumnezeu, să mai amintesc că aceasta intră tot în categoria ideilor umane - indiferent de "realitatea" sa "obiectivă" - de natură mitică, metafizică, filozofică?

creştinismul nu se întemeiază pe un adevăr istoric; mai curând, el ne oferă o relatare (istorică) şi spune: iar acum, crede! dar nu: crede această relatare cu acel fel de credinţă ce ţine de o relatare istorică, ci mai curând: crede, orice s-ar întâmpla! și aceasta o poţi face numai ca rezultat al vieţii trăite. ai aici o relatare, nu te raporta la ea aşa cum te raportezi la altă relatare istorică! las-o să ocupe un loc cu totul diferit în viaţa ta. nu e nimic paradoxal în aceasta! cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta să nu piardă nimic prin aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la „adevăruri universale ale raţiunii”! ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul dovezilor în istorie). această relatare (scriptura) este însuşită de oameni cu credinţă (ceea ce înseamnă cu dragoste). aceasta este certitudinea ce caracterizează acest fel de acceptare-a-ceva-ca adevărat, şi nu alta.**

sunt aceste două constructe mentale compatibile? evident da, dacă jonglăm cu cele două sisteme de referință, cu cele două limbaje - unul științific ȘI unul religios/filozofic. sau evident nu, dacă ne învârtim doar în orizontul unuia singur - SAU unul științific SAU unul religios / filozofic.

cel mai bine a vorbit despre asta wittgenstein, care, în teoriile sale asupra limbajului, afirmă că jocul de limbaj al susţinerii şi testării opiniilor cu privire la fapte – jocul ştiinţific al dovezilor – nu are nici un rol într-o formă de viaţă religioasă. la fel, jocul exprimării unui angajament ferm faţă de un anumit mod de a-ţi trăi viaţa nu are nici un rol practicile cercetării ştiinţifice. iar dacă ne-am uita şi la alte jocuri de limbaj am descoperi, după el, acelaşi lucru – felul de a vorbi al omului de ştiinţă şi felul de a vorbi al credinciosului nu se intersectează. O credinţă religioasă nu ar trebui să aibă nici cea mai mică pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre lume, lăsînd acest lucru pe seama ştiinţei. În replică, ştiinţa nu ne poate învăţa cum să ne trăim viaţa şi nu ar trebui niciodată să aibă pretenţia că poate face acest lucru.***

_____________________________________________________

*stephen hawking, visul lui einstein și alte eseuri, ed. humanitas, buc., 2010, p.54 

**ludwig wittgenstein, lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, ed. humanitas, buc., p.150

***gheorghe ștefanov, paisprezece idei ale lui wittgenstein, în pregătire la ed. humanitas

o expoziție cu PIF-uri uriașe

dacă sunteți în bucurești, treceți pe la expoziția dalles, unde veți găsi pagini de reviste PIF uriașe, pe carton maro. veți afla - cum am aflat și eu - informații despre benzile desenate din revistă, despre autorii lor și despre primele episoade.

puteți veni și cu copiii ce se vor putea bucura colorându-le, așa cum am imortalizat în imaginea de mai jos, în prima zi.  

expoziția "Pif în Romania, un erou al epocii de aur" este organizată de ambasada franței, institutul francez, cu sustinerea jurnalului l'humanité. 

am și eu un mic text la intrare, despre ce a însemnat PIF pentru copilăria mea. iată textul:

când spun Banda desenată, mă gândesc la Pif și la Cutezătorii. cea de-a doua era disponibilă, săptămânală și zgârcită cu banda desenată, o avea doar pe-o foaie. prima însă, era underground, se găsea pe sub mână, era obiect de troc și, pentru că cei cu care o traficam nu știau franceză, venea de pe alte meleaguri.  benzile desenate erau pe zeci de pagini, colorate sau alb negru, caricaturale sau realiste, erau o minunăție venită din franța să ne coloreze copilăria.

de la Pif și Hercule, la Rahan, de la Nastratin Hogea, Corto Maltese, la Docteur Justice, Fanfan, Ludo sau Leo și nu mai țin minte câți alții – toți însemnau aventura într-o lume paralelă, însemnau o limbă pe atunci străină, dar învățată încet – pe care le completa imaginația mea (și a atîtor cititori) de dincolo de căsuțele benzilor. 

pentru mine, alături de decupaje, de grădina bunicii, de cartierul blocului, de desen pe asfalt și de sutele de jucării, Copilăria a însemnat și miile de clipe liniștite, aplecat deasupra „pifurilor”, cufundat  în tridimensionalitatea unor hârtii bidimensionale. 

mulțumesc, Pif, pentru o copilărie frumoasă! Chapeau!

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

#streetdelivery hy(p)steria :)

hy(p)steria 1

I am sooo COOL! I was at #streetdelivery! walking through the COOL crowd, COOL outfit! everyone was taking COOL pictures! COOL!

hy(p)steria 2

- Let's protest for ICR! - But I never heard about ICR untill now! - Me neither, but it's soooo COOOL!

hy(p)steria 3

It's soooo COOL to eat at McDonald's, but not to flush the toilet.

hy(p)steria 4

- I didn't know you wear glasses. - Relax, I wear just the frames! - COOL!

mi-e din ce în ce mai silă de românia

nu am primit nici o bursă de la institutul cultural român, nu l-am văzut pe patapievici decât de două ori, o dată la un târg de carte, a doua la o librărie. am avut câteva contacte palide cu vreo 3 funcționari de acolo, din icr, ba o funcționară de-acolo a dat dovadă de totală neprofesionalism. 

totuși, am cunoscut mulți intelectuali care au lăudat ce a făcut icr-ul pentru ei, i-a ținut în străinătate ca să creeze, le-a organizat expoziții, evenimente, le-a tradus cărțile. altfel, străinătatea n-ar fi auzit în veci de cloaca asta în care ne împingem unii pe alții la fund, și din care unii se chinuie să mai facă ceva, în afară de hoții și mârlănie - adicătelea un strop de cultură.

știu intelectuali care sunt pdl-iști sau psd-iști sau intelectuali care sunt pur și simplu anti-băsiști pentru că au crezut în antena 3 sau au avut părinți cărora li s-a tăiat din pensie. sau pur și simplu doar li s-a sculat lor să fie anti-băsescu, de frustrați ce sunt. îi înțeleg că-l fac băsist pe patapievici, sau boier al minții, sau oportunist ș.a.m.d., e dreptul lor.

și poate se vor bucura că unii majoritari din senat - gen trifon belacurencu, toni greblă, doina silistru, vasile mustățea - de care acești intelectuali nu vor auzi vreodată, cum de altfel nici cetățenii care i-au votat nu vor mai ști de ei vreodată, vor hotărî că administrația lui patapievici a fost una băsistă, și deci cancerigenă pentru cultura română, tocmai ei care n-au citit poate nici o carte în ultimii 20 de ani, și poate niciodată.

așa încât, exprim aici că

MI-E SILĂ de o majoritate românească care decide pentru mine să asculte manele, să se uite la gapatos (sau cum l-o chema pe oligofrenul ăla), să arunce cu căcat de câine pe trotuar, să mă calce pe trecere și să se plângă tot timpul că o doare în cur, dar se plimbă jdemii de ori în italia fără să intre vreodată în vreun muzeu de-acolo. 

MI-E SILĂ de o majoritate care nu vede un rezultat bun - și icr-ul a avut ȘI rezultate bune, rezultate pe care guvernul "doctorului" ponta le va înlocui (aproape sigur) cu activitatea vreunui incompetent uselist, gen mircea diaconu. 

MI-E SILĂ de o majoritate care habar n-are că politica e NUMAI pe bani, și că ceea ce rămâne după o națiune - orice dracu mai însemană aia - nu e băsescu sau ponta, sau iliescu sau patriciu sau antonescu, sau patapievici, ci POATE un tânăr care AR PUTEA ajunge în america la o expoziție, pe banii icr, să devină POATE un alt brâncuși. 

MI-E ATÂT DE SILĂ de românia asta! și MI-E ATÂT DE SILĂ de democrația majorității! și-n clipe ca asta chiar îi înțeleg pe eliade și cioran c-au sprijinit legionarismul.

bine că mai sunt câțiva oameni frumoși în românia. dar care nu se vor auzi, în vacarmul animalic și drăcesc al majorității.

o educație libertină de jean-baptiste del amo

jean baptiste del amo
 o educație libertină
 (une education libertine)
 editura vellant, bucurești, 2012

 traducere de alexandru matei 

 349 de pagini broșate 

coperta - total în răspăr cu romanul -
de griffon and swans

pe numele său real, jean baptiste garcia, autorul romanului a primit bursa goncourt pentru primul roman, la numai 26 de ani. în unanimitate, pentru un roman fermecător, dar ciudat.

epoca, orașul și fluviul

ceea ce vreau să spun din capul locului este viziunea unică a tânărului autor - una teribil de senzuală - de mirosuri, imagini și zgomote, într-un paris coșmaresc tăiat ca o rană de sena neagră, adevărat styx ce desparte oamenii condamnați la supraviețuire. o viziune sumbră, fără speranță, fără dumnezeu, însă încărcată de excitații de tot felul. 

secolul luminilor, al 18-lea. gaspard, 19 ani, un tânăr fiu de porcar, din bretania, ajunge la paris să parvină social. cu înclinații homosexuale, cade în mrejele contelui étienne de v. (de la valmont, sau de la vautrin), 25 de ani, pe căile arivismului. devenit târfă, apoi întreținut, gaspard ajunge bogat. nu însă fără să fie ajuns din urmă de conștiință trupului pângărit și de trecutul porcesc (este un dorian gray avant la lettre).

ceea mi se pare unic la acest roman sunt:

• extrema senzualitate a descrierilor, din fiecare pagină se degajă un univers de mirosuri, duhori, parfumuri, culori, umbre, întunericuri, țipete, urlete, scrâșnete, șoapte - ce excită imaginativ.
• numeroasele metafore - chiar dacă uneori plictisitoare - pe fir de fraze proustiene, conferă frumusețe romanului, care-i luminează pesimismul.
• moravurile, pasiunile, poftele sunt aceleași atunci și acum, slăbiciunile sunt la fel exploatate, nefericirile și meschinăriile sunt neschimbate. carnea e la fel - și ideea cărții că nimic nu se poate schimba decât tu însuți. ceea ce face, până la urmă, gaspard.

 tânăr așezat, de françois boucher

parisul, înghițit de noapte, răsună de zgomote noi, de strigăte, de șfichiuri de bici pe crupele cailor, de gemete. mirosul de grâu și de legume fierte puse stăpânire pe străzi. câteva felinare luminau felinarele caselor. se puteau ghici contururile fețelor, siluetele ostile. gaspard o apucă pe o stradă care se înfunda, se asigură că nu fusese văzut de nimeni. într-un zid, descoperi o firidă suficient de mare cât să încapă un om înăuntru. se strecură acolo și-și trase genunchii sub bărbie. goana șobolanilor deranjați de prezența lui se auzea pe lângă pereți. mirosul lor domnea pretutindeni. chiar și gaspard duhnea deja a excremente de șobolani. puricii, incitați de mirosul sudorii, îl pișcau. gaspard se gândi că trebuie să fie atent să nu ajungă prada insectelor. apucă o bucată de lemn și încercă să scruteze împrejurimile mișcătoare. curând, ochii i se închiseră. ieșind dintr-un pat oniric cu margini mai mult decât nebuloase, somnul, ca un șuvoi umbros, i se scurse în trup. (p.23)

roman balzacian asumat (gaspard e un rastignac acceptându-l pe un vautrin libertin), cu rădăcini flaubertiene (imperfectul e studiat, autorul însuși se revendică din educația sentimentală), dar și decadent bolnăvicios (motto este din gabrielle wittkop, autoarea necrofilului) se citește - măcar până la jumătate - cu pasiune, înscriindu-se într-o tradiție literară ce nu-l exclude pe sade, laclos, zola, te face să te simți un conaisseur într-ale literaturii. ceva nou pentru literatura franceză.

pentru mine, o revelație livrească, asemeni parfumului lui suskind, pe care-am așteptat-o tradusă de-acum 4 ani. dar deja scriitorul are al doilea roman, și să vedem ce ne mai așteaptă.

o prezentare a cărții pe arte aici și un interviu cu autorul pe gallimard aici. o altă impresie la karin budrugeac.

_____________________________________________________________

Une éducation libertine de Jean-Baptiste Del Amo 

L'auteur de ce roman, de son vrai nom Jean-Baptiste Garcia, a reçu la Bourse Goncourt du premier roman à 26 ans, à l'unanimité du jury pour un roman charmant, mais aussi étrange.

L'époque, la ville et le fleuve 

Ce qui m’a touché depuis le début, c’est la vision unique du jeune auteur - l'une très sensuelle - les odeurs, les images et les sons, dans un Paris de cauchemar, coupé par la Seine noire – le Styx qui sépare les hommes condamnés à survivre. Une vision sombre, sans espoir, sans Dieu, mais pleine de toutes sortes d'excitations.

L’époque des Lumières, le 18ème siècle. Gaspard, 19 ans, le jeune fils d'un porcher arrive de Bretagne à Paris pour parvenir. Avec penchants homosexuels, il tombe dans les filets du comte Étienne de V. (de Valmont, ou Vautrin), sur les chemins d'arrivisme. Il devient un salope, puis un homme entretenu, et il s'enrichit. Mais il est rattrapé par la conscience de son corps impur et par le passé. (Il est un Dorian Gray avant la lettre).

Ce que j'ai trouvé unique dans ce roman sont:

• Les descriptions extrêmement sensuelles, chaque page génère un monde d'odeurs, des miasmes, des parfums, des couleurs, des obscurités, des cries, des hurlements, des grincements, des chuchotements - ce qui excite l'imagination.
• Beaucoup de métaphores - même si parfois ennuyeuses - confèrent de la beauté et éclairent le pessimisme.
• Les mœurs, les passions, les désirs sont les mêmes, aujourd'hui comme hier; les faiblesses, les misères et les mesquineries sont exploitées toujours. Le corps est le même - et l'idée du livre est que rien ne peut changer que nous-même. Et Gaspard change à la fin.

Paris, avalée par la nuit, résonna de bruits nouveaux, de cris, du claquement des fouets sur les croupes de chevaux sombres, de gémissements. L’odeur de blé, de légumes bouillis envahit les rues. Quelques lanternes éclairaient les devantures des maisons. On devnait l’esquisse des faces, les silhouettes hostiles. Gaspard s’engagea dans une impasse, s’assura de n’avoir pas été suivi. Dans un mur, il trouva un renfoncement suffisamment large pour contenir un homme. Il s’y glissa, ramena ses jambes sous son menton. La course des rats dérangés par sa présence retentit contre les murs. Leur odeur imprégnait tout. Lui-même puait déjà leur fiente. Les puces, excitées par l’odeur de sa sueur, piquèrent sa peau. Gaspard décida qu’il fallait être vigilant pour n’être pas mordu par la vermine. Il saisit un morceau de bois, scruta les ténèbres mouvantes. Bientôt, ses yeux se fermèrent. Débordant d’un lit onirique dont les rives n’étaient plus que nébuleuses, le sommeil, torrent brumeux, se déversa en lui. 

On lit ce roman balzacien assumé (Gaspard est un Rastignac qui accepte un Vautrin libertin),avec des racines flaubertiennes (l'usage de l'imparfait, l'auteur invoque l'Éducation sentimentale), mais aussi décadent et maladif (le motto est de Gabrielle Wittkop, l'auteur de Nécrophile) - même jusqu'à la moitié - avec passion et il s'inscrit dans une tradition littéraire qui n'exclut pas Sade, Laclos, Zola. Le roman te fait sentir d’être un connaisseur de la littérature.

Quelque chose de nouveau pour la littérature française. Pour moi, c’est une révélation livresque, comme Le parfum de Süskind. J'attendais depuis quatre ans une traduction, d'autant plus que l'écrivain a déjà publié son deuxième roman.

Une présentation du livre sur Arte ici et un interview avec l'auteur sur Gallimard ici.