mă pufnește râsul când mai apare o știre "senzațională"cum este aceasta, apărută ieri pe www.space.com, care afirmă că BIG BANG NU ARE NEVOIE DE DUMNEZEU CA SĂ CREEZE UNIVERSUL. este atât de banală, o știre banală și desuetă urechilor mai cultivate, dar uimitoare celor mai proști.
este caducității o susține imediat și cercetătorul alex filippenko de la universitatea california, pe care se sprijină ''știrea":
doar cu legiile fizicii, putem crea universuri. apoi conchide înțelept - nu cred că putem folosi știința să dovedim sau să infirmăm existența lui Dumnezeu.
mi se pare un lucru înțelept din partea omului de știință, până la urmă sunt două sisteme de referință paralele, două limbaje diferite. amintesc afirmația lui stephen hawking referitoare la o teorie fizică:
o teorie fizică este un model matematic pe care îl folosim pentru a descrie rezultatele observațiilor. o teorie este bună dacă este un model elegant, dacă descrie o clasă largă de observații și dacă prezice rezultatele noilor observații.* carevasăzică o teorie fizică (inclusiv cea a big bang-ului) este un construct matematic, adică unul mental).
în ceea ce privește noțiunea de Dumnezeu, să mai amintesc că aceasta intră tot în categoria ideilor umane - indiferent de "realitatea" sa "obiectivă" - de natură mitică, metafizică, filozofică?
creştinismul nu se întemeiază pe un adevăr istoric; mai curând, el ne oferă o relatare (istorică) şi spune: iar acum, crede! dar nu: crede această relatare cu acel fel de credinţă ce ţine de o relatare istorică, ci mai curând: crede, orice s-ar întâmpla! și aceasta o poţi face numai ca rezultat al vieţii trăite. ai aici o relatare, nu te raporta la ea aşa cum te raportezi la altă relatare istorică! las-o să ocupe un loc cu totul diferit în viaţa ta. nu e nimic paradoxal în aceasta! cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta să nu piardă nimic prin aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la „adevăruri universale ale raţiunii”! ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul dovezilor în istorie). această relatare (scriptura) este însuşită de oameni cu credinţă (ceea ce înseamnă cu dragoste). aceasta este certitudinea ce caracterizează acest fel de acceptare-a-ceva-ca adevărat, şi nu alta.**
sunt aceste două constructe mentale compatibile? evident da, dacă jonglăm cu cele două sisteme de referință, cu cele două limbaje - unul științific ȘI unul religios/filozofic. sau evident nu, dacă ne învârtim doar în orizontul unuia singur - SAU unul științific SAU unul religios / filozofic.
cel mai bine a vorbit despre asta wittgenstein, care, în teoriile sale asupra limbajului, afirmă că jocul de limbaj al
susţinerii şi testării opiniilor cu privire la fapte – jocul ştiinţific al
dovezilor – nu are nici un rol într-o formă de viaţă religioasă. la fel, jocul
exprimării unui angajament ferm faţă de un anumit mod de a-ţi trăi viaţa nu are
nici un rol practicile cercetării ştiinţifice. iar dacă ne-am uita şi la alte
jocuri de limbaj am descoperi, după el, acelaşi lucru – felul de a vorbi al
omului de ştiinţă şi felul de a vorbi al credinciosului nu se intersectează. O
credinţă religioasă nu ar trebui să aibă nici cea mai mică pretenţie de a ne
oferi o cunoaştere despre lume, lăsînd acest lucru pe seama ştiinţei. În
replică, ştiinţa nu ne poate învăţa cum să ne trăim viaţa şi nu ar trebui
niciodată să aibă pretenţia că poate face acest lucru.***
_____________________________________________________
*stephen hawking, visul lui einstein și alte eseuri, ed. humanitas, buc., 2010, p.54
**ludwig wittgenstein, lecţii
şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, ed. humanitas, buc., p.150
***gheorghe ștefanov, paisprezece idei ale lui wittgenstein, în pregătire la ed. humanitas






