umătoarea poveste

graţie andei, am recitit următoarea poveste, o carte din care nu-mi aduceam aminte decât o scenă când doi profesori se iau la bătaie în faţa şcolii pentru o fustă, ceea ce mă amuzase teribil atunci, la cei 17 ani ani. în rest nimic.

acum, după lectura unui alt roman al său, ritualuri, am recitit cartea altfel. am găsit plăceri într-un roman excelent, de numai 118 pagini. căci olandezul ştie să scrie în 100 de pagini ceea ce alţii scriu în 400.

este un roman despre metamorfoze, aşa cum personajul principal, herman mussert (fost) profesor de limbi clasice, se metamorfozează de-a lungul romanului într-un necunoscut din lisabona, într-un om ce descoperă că-i îndrăgostit pentru prima oară, într-un spectator ce se emoţionează nu în faţa artei, ci în faţa tehnicii moarte, în socrate cel dinaintea morţii, într-un călător pe o navă ce-şi povesteşte povestea vieţii.

probabil că fiecare cititor al acestei bijuterii epice găseşte fragmente pe sufletul lui, eu, de pildă, am savurat stilul (proustian, mai e nevoie s-o spun?), deşi frazele sunt sunt împărţite în propoziţii scurte. altcineva ar aprecia ironia povestitorului, altcineva, poveştile propriu-zise, despre moarte, despre dragoste, despre timp, despre singurătate, despre lisabona, despre călătorii spaţiale, despre amantlâcuri, despre.

dacă m-ai întreba care este cel mai dificil lucru pentru mine, aş răspunde: pierderea măsurii. făr ea n-o scoatem la capăt. viaţa ne este prea searbădă, prea expusă, am închipuit tot felul de repere pentru a ne fixa raporturile, nume, epoci, unităţi de măsură, anecdote. aşa că trebuie să mă laşi să continui, nu am nimic altceva la îndemână în afara convenţiilor mele, voi spune şi de aici înainte "zi" şi "oră", deşi călătoria noastră a apărut că nu ţine ţeama de tirania lor. indienii sioux nu aveau nici un cuvânt pentru a denumi timpul, dar eu încă nu am ajuns acolo, cu toate că învăţ repede. uneori, totul nu era decât o noapte nesfârşită şi atunic zilele, ca nişte clipe nărăvaşe, se rostogoleau deasupra orizontului, zăbovind doar atâta cât să cufunde oceanul de două ori în cele mai diverse nuanţe de roşu înainte de a-l abandona iarăşi întunericului. (p.74)

ce să spun decât că trebuie să căutaţi cartea de numai o sută şi ceva de pagini şi s-o citiţi. cees nooteboom este un autor mare.

cees nooteboom, următoarea poveste, editura univers, bucureşti, 1993, traducere de gheorghe nicolaescu, 118 p
coperta (oribilă!) de dan erceanu

cartea a fost reedidată în colecţia cotidianul.

un fleac! i-am ciuruit!

pentru c-a fost un scor strâns, pentru prima oară am simţit că votul meu a contat.

întristându-mă aseară c-a câştigat geoană, m-am bucurat de alternativa guvernării şi de-o viitoare opoziţie puternică.
bucurându-mă acum de câştigul lui băsescu, mă întristez de viitoare alte scandaluri şi posibile instabilităţi.
ce vrei? politica românească! nous sommes ici aux portes de l'orient...

dar jubilez al naibii văzându-i după asta pe woiculescu, wadim, wântu, patriciu, hrebengiuc & co!!

marţea livrescă şi noul a-ha care-mi place

blogul nu este literatură

a scrie nu înseamnă a face literatură
pentru că am aflat pe blogul "trilematicului" mircea popescu cum că ar fi altfel:
blogul este literatura, cand scrii pe blog scrii, tot asa cum romancierul scrie, tot aşa cum nuvelistul scrie. nu neapărat tot aşa cum poetul scrie (dar exista şi bloguri de poezie). faptul scrierii pe blog este literatura, cel mai ades proză, uneori poezie, se spune acolo.

trilematicul face (şi împrăştie) o mare confuzie (iluzie): a scrie (pe blog) înseamnă a face literatură. şi nu vreau să mă refer la înţelesul din dex-ului a acesteia din urmă (artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică). ci la confuzia făcută îndeobşte, în "era comunicării" între comunicare şi expresie. nu oricine comunică ceva exprimă de fapt ceva. faptul de a scrie nu înseamnă şi reuşita transmiterii unei emoţii (artistice) - a se vedea exemplele de scrieri literare ratate.

ca să iau cel mai accesibil exemplu, iau blogul meu. dacă ar fi după mircea popescu, eu fac aici literatură. or, eu nu fac. nici măcar critică literară nu fac, sau cel puţin ceea ce se înţelege prin critică literară. expun pur şi simplu nişte impresii de lectură sau nişte idei proprii, fără a urmări obţinerea emoţiei cititorului. când voi urmări aşa ceva, voi spune :)

a murit scriitorul marin mincu

20 de ani în nici 280 de pagini

dacă nepotul meu ar vrea să citească ce s-a petrecut de când aveam eu paisprezece ani până am făcut treizeci şi patru, i-aş recomanda, alături de cartea alinei mungiu, românii după '89, această carte a lui eugen istodor apărută în astă-vară.

sub ideea dicţionarului lui flaubert, scriitorul întocmeşte un repertoriu al politicii şi al societăţii civile româneşti de după lovitura de stat de-acum 20 de ani. priveşte înapoi cu multă ironie, deloc băşcălios şi cu mult talent literar. de pildă, asemeni lui cehov ce scrisese despre o viaţă în întrebări şi exclamaţii, istodor întocmeşte o listă de întrebări esenţiale ale românului preocupat de politică. iată câteva: cât este autobuzul până la turci? din turcia se ajunge în america? cât e viza pentru canada? pleci în congo dacă iese bombo? cine are sânii cei mai mari, simona sexual sau senzual? raicu e ghinionistă cu bărbaţii? se pot face bani din blog? monica columbeanu s-a sărutat cu o prietenă într-un club? serbăm sau nu halloweenul? am erecţie, dar nu cum ar trebui. ce să fac? cât timp va rezista relaţia mihaelei rădulescu cu oţil? e criză? de câte ori a divorţat silviu prigoană de adriana bahmuţeanu? cât e potul ăl mare la loto? unde e elodia? (p.102-103)

găsim articole de dicţionar ca america, biserica, chinezi, câinii, demiterile, demisiile, femeia, greaua moştenire, justiţia, lege şi tocmeală, lichelele, luminiţa de la capătul tunelului, mogulii, periuţa de dinţi, săpunul, personajul de pimă pagină, personajul de trei minute, românul etern, scandaluri, vin ai voştri, pleacă ai noştri etc.

şi pentru că se apropie alegerile, şi pentru că există o listă a personajelor "importante", iată ce se spune despre cei doi, la categoria de primă pagină: tipic carierist. păi, să fii tu ambasador al sua din partea partidului tău şi să trimiţi un fax, prin soacră, adversarului ajuns la putere? oportunism se numeşte mai bine. şi iar te pui bine, după patru ani, cu oamenii pe care-i trădaseşi. se numeşte abilitate, insistenţă. "prostănac" l-a numit ion iliescu, după ce a fost ministru de externe, înfrânt în cursa pentru bucureşti de către băsescu şi ajuns şef de partid. în 2008 devine preşedinte al senatului şi, recroindu-şi legea special, om în consiliul de apărare al ţării. promisiunile lui privind ajungerea româniei pe lună şi plata a câte 20 000 de euro către românii ce se întorc în ţara aceasta minunată rămân nişte prostovănii. (p.156): a ras tot, când şi-a propus, în politică. autoritar de pe vremea când era ofiţer de marină. cu o mimică dezinvoltă ca ministru al transporturilor (1991-1992, 1998-2000). omul gesturilor simbolice, şocante, spectaculoase: autosuspendarea pentru ca parchetul să-l poată ancheta, candidatura din senin la primăria capitaleişi intrarea, cu lacrimă, în cursa pentru preşedinţie în 2004. preşedinte pd, copreşedinte alianţa da, împreună cu stolojan. primarul bucureştiului (2000-2004), în care calitate face curat pe străzi de dughene şi câini vagabonzi. omul gesturilor meschine: îşi atribuie legal, dar imoral o casă şi o bagă pe elena băsescu în politică. preşedinte al româniei, greşit, preşedinte-jucător al româniei, creînd o sarabandă de divergenţe cu prim-ministrul tăriceanucâteva încercări vehemente de a reforma sistemul politic şi multe întâlniri la restaurantul golden blitz, toate amestecate aducându-i suspendarea de către parlament în 2007. trecând peste acest impas, redevine preşedinte al româniei, premiat cu ceea ce-şi dorea de la începuturile prezidenţiei: conducerea guvernului, a guvernului boc. în 2009. (p.151-152)

o carte care m-a făcut să-mi amintesc lucrurile care-au preocupat timp de 20 de ani lumea românească. şi pe mine, până de curând, din nefericire. încap în nici 300 de pagini.

eugen istodor, dicţionarul ideilor fixe. după 20 de ani, editura polirom, iaşi, 2009, 280 pagini

comunismul ca armonie muzicală

aseară am văzut concertul lui radu mihăileanu. impresonant, ca şi celelalte filme pe care le-am văzut, oameni în jurul unui vis.

în cazul de faţă, ruşi, ţigani, evrei, francezi, mafioţi, cântăreţi se-adună pentru câteva momente de fericire - concertul 1 pentru vioară şi orchestră de ceaikovski. din rusia ex-comunistă la paris châtelet-ul capitalist.

un film frumos, greu de descris în cuvinte, uşor de descris în sunete.