protestul - un lucru simplu, democratic

mărturisesc că tremur la gândul că [oamenii] se vor lăsa în cele din urmă atât de prinși de o dragoste josnică pentru desfătările prezente, încât interesul pentru propriul lor viitor și pentru cel al descendenților va dispărea și că vor prefera să urmeze agale cursul destinului lor decât să facă la nevoie un efort brusc și energic pentru a-l îndepărta. (alexis de tocqueville, despre democrație în america, vol.2, humanitas, p.285, trad. claudia dumitriu)

n-aveam de gând că scriu aceste rânduri, însă am fost uimit de reaua-voință a unora și de dorința de  „a se implica“, comentând de pe margine fără să înțeleagă ceva (sebastian bârgău) sau generalizând nepermis (cristina bazavan).

în fond este vorba despre un lucru simplu, ce ține de un principiu democratic: cei care sunt reprezentați nu sunt de acord cu ceea fac aceia investiți prin vot să-i reprezinte. mai ales când aceste acțiuni le afectează viitorul (o simplă căutare a ceea ce reprezintă în timp exploatarea cu ceanuri e la îndemâna oricui). 

art.136 alin.3 din constituție prevede că: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

cel mai bun rezumat a ceea ce s-a întâmplat duminică l-a făcut eugen david, din roșia montană, la fântâna de la universitate: aici e un singur lider - strada și o singură cauză - roșia montană.
atât.

restul, monarhia, free gigi, capitalismul (a fost socotită de unii chiar o manifestație anticapitalistă) sunt amănunte nesemnificative, și țin mai puțin de cauza generală, însuflețitoare, ci mai mult de motivațiile personale ale fiecăruia.

personal, eu am rupt 3 ore din viață și am ieșit pentru roșia montană și m-am simțit mândru că am mărșăluit și strigat alături de semenii mei români, chiar și bătrâni, la care nu m-așteptam. hipsteri, șomeri, handicapați - am văzut un om în cărucior, unul în baston, altul șchiopătând - ne-am simțit toți români activi, pentru viitor, împotriva prostiei și a relei voințe.

eu sper - pentru clasa politică - să țină cont de vocea poporului.
deși, vorba lui schiller, împotriva prostiei, zeii înșiși luptă în zadar.

foto 2 de laura ștefănuț, aici.

despre intelectualii noștri de stânga

pe lângă articolele pe care le citesc, de pildă pe criticatac, am intrat cu bucurie în conversații cu oameni deștepți, autodeclarați de stânga, sau cel puțin CONTRA dreptei. 

toate discuțiile sfârșesc în afirmarea unui ANTI-: economie capitalistă, super-îmbogățiți, lipsa statului asistențial, corupție, venalitate etc. dacă însă îi vei întreba cum este posibil să îngrădești lăcomia asta atavică omenească, atât la nivel de individ, cât și de grup (a nu se uita nici crimele fățișe ale societăților comunist-socialiste din secolul trecut, pline de milioane de victime), cum este posibil să împarți dreptatea socială, tac. mai invocă, poate, nostalgic, câteva lucruri bune aduse de comunism (locuințe pentru mase, împărțirea „egală“ a resurselor). și atât. nici un proiect. nici un plan.

mi-e teamă că, în afara unor frustrări personale (despre care nu doresc să vorbesc), ceea ce îi animă nu e decât un anumit spirit contestatar față de „nedreptatea porcilor de capitaliști“. ceea ce îi animă e un soi de „luptă“ pentru idealuri, pentru acel DACĂ. este o plăcere subiectivă, o vitejie pur intelectuală, provocată de contestare. cam ca în cazul mișcării anti-băsescu. este o energie ce-i face să vibreze. din păcate, numai cu gândul. și numai cu vorba. nu și cu fapta.

nu am aflat de mari intelectuali care să fi modificat ei singuri ordinea socială a lumii. marx însuși - evident, nu cel din manifestul partidului comunist - nu a rămas decât un gânditor critic. cei care au luptat pentru „popor“, fie au murit în toiul vreunei lupte (îmi vine în minte che guevara, sau garcia lorca), fie au sfârșit propagandiști credicioși în slujba vreunui regim dictatorial.

îi admir pe stângiști pentru idealurile în care cred. 

admir faptul că „luptă“ contra globalizării postmoderne de astăzi. 

însă mi-aș dori ca eforturile lor să fie îndreptate măcar în vreo operă în care să creadă, fără ipocrizie, cu adevărat. sau către un ajutor concret pentru cei mai puțin norocoși. 

de cele mai multe ori însă, „stângismul“ le este numai în cap. corpul, în schimb, o duce bine, uneori foarte bine, în mult hulita societate capitalistă. 
sursa foto.     

merităm să fim alegători?

provocat de un articol în care s-a încercat legitimarea ne-mersului la vot, am conștientizat (chiar la mine însumi) viciul de gândire al alegătorului român: gândirea unilaterală, către ceilalți - ceea ce se întâmplă în politică nu e vina mea, ci a celorlalți. odată ce am votat și odată ce-mi plătesc impozitele, trebuie să beneficiez de toate drepturile mele de cetățean. investiți de mine cu putere, ei trebuie să-și facă treaba. mi-e de-ajuns să-i supraveghez de la televizor. 

ei bine, nu-i chiar așa.

așa cum suntem supravegheați de stat prin lege, și noi trebuie să supraveghem statul continuu. câți dintre noi își fac treaba perfect la serviciu, fără a fi supravegheați de șef? iar câți șefi pot rămâne șefi dacă subordonații lor nu-și fac treaba? este o relație bilaterală, reciprocă. ca titulari ai contractului social - minoritari sau majoritari - avem nu doar drepturi, dar și obligații. dacă nu ne îndeplinim obligațiile, mai avem dreptul, oare, să țipăm după drepturi?

la fiecare patru ani, țipăm la aleșii noștri că și-au uitat obligațiile, dar oare noi nu le-am uitat de 20 de ani încoace? mai ales, de la votul uninominal încoace?

- știm cine e reprezentantul nostru în parlament? cine la senat? cine la cameră?

- știm din ce partid fac parte?

- știm unde le este cabinetul?

- am fost la ei vreodată în audiență, atunci când am avut vreo problemă - am rămas fără job sau fără casă? câți bătrâni fac coadă la cabinetele parlamentare pentru problemele lor?

- le-am urmărit activitatea din parlament - din ce comisii fac parte? cum au votat? de câte ori au luat cuvântul?

orice informație poate fi totuși ușor accesată pe internet.

dacă vom spune că n-avem timp, trebuie să ne ocupăm de noi, și ei pot spune că n-au timp pentru noi, trebuie să se ocupe de ei.

nu spun că trebuie să ne transformăm în revoluționari de profesie, dar atunci când ne-ajunge cuțitul la os, câți ne gândim la cel ne reprezintă?

desigur, e ușor să ne gândim numai la băsescu și la antonescu sau ponta, conform obiceiului comunist că șeful contează, și nu pulimea. totuși, dacă pe vremea lui ceușescu aveam nevoie de-o locuință, mergeam la el sau la secretarul de partid al întreprinderii?

desigur, e ușor să ne vedem de treaba noastră, așa cum ei își văd de a lor. o dată la 4 ani ei își aduc aminte de noi, noi ne aducem aminte aminte de ei. e un contract social comod, în care obligațiile (ca și drepturile) se îndeplinesc în câteva zile de campanie electorală. e ca și cum am munci doar în ziua dinainte de salariu. e ca și cum am fi români doar de 1 decembrie.

mi se face silă de sila pe care o afișează cei care vociferează injurii la adresa politicenilor - fie ei băsești sau antonești. ei au pe deplin politicienii pe care îi merită.

faceți-vă un test:

- când ați citit ultima oară constituția?

- știți să nominalizați ultimii doi senatori și deputați care v-au reprezentat în parlament?

- știți unde le sunt cabinetele locale?

- câte petiții ați trimis la guvern sau la parlament?

- puteți nominaliza măcar 5 legi care au fost adoptate anul ăsta?

- aveți cunoștință de vreo platformă electorală?

dintre cele de mai sus, multe se aplică și în ceea ce mă privește. un pas însă eu am făcut anul acesta. în scandalul icr, mi-am găsit timp să trimit o petiție în nume personal, la care mi s-a răspuns. de asmenea, am ieșit în stradă la protestul din fața icr. și acestea din principiu, și nu pentru că mă afecta persoanal.

însă ce aș putea face, ca cetățean (european), când ceva mă va afecta personal, și-mi va ajunge cuțitul la os?

- pot merge la cabinetul reprezentatului în teritoriu;

- dacă nu sunt băgat în seamă, pot insista;

- pot protesta în fața cabinetului, pot chema presa sau televiziunea;

- pot merge la contracandidatul alesului din teritoriu;

- pot suna, ca cetățean european - la numărul 00 800 6789101 sau trimite un email aici;

- pot să mă dezbrac sau să mă piș în fața guvernului;

- pot face greva foamei.

sau pot sta în fața televizorului, discuta cu vecinii, înjura pe băsescu, sau pe antonescu, sau pe ponta etc. sau mă pot văita singur. sau scrie în mass media. sau pe blog.

depinde de mine, nu de ei - ăsta e secretul pe care ne facem că nu-l știm.

voi merge la vot. și voi vota, la fel ca și voi, în necunoștință de cauză. pe baza antipatiei față de chipurile afișate pe stâlpi. fără să mă informez cine sunt ei și ce au făcut în viața lor, până acum. voi vota în mod nerațional și nepractic. și voi avea politicienii pe care mi-i merit.

_________________________________________________________________

reactivarea vechilor valori

dacă volumul lui baricco afirmă o mutaţie cultural-civilizatorie a lumii contemporane occidentale, cartea ziaristului francez jean sevilla nu doar că denunţă o altă mutaţie - morală - dar şi propune o soluţie, anume întoarcerea la valorile vechi, pe baza cărora a fost construit contractul social. când morala devine subiectivă, legătura socială se destramă.

exemplele care să-i demonstreze concluzia sunt din mai multe paliere, iar acestea nu doar că-i demonstrează concluzia, dar arată neîndoios un adevărat dezastru social. cu alte cuvinte, franţa - căci exemplele se referă doar la franţa - e cu un picior în groapă.

exemplele se referă de la puterea politică - aproape inexistentă -, patriotism - ca nevoie (maslowiană) de apartenenţă -, obligaţia integrării în societate, obligaţia de a munci şi nu dreptul la nemuncă, reactivarea familiei drept cadru al educaţiei (pe principiul recompensei şi a sancţiunii), totalitarismul sexual, dependenţele noastre cele de toate zilele etc.

dar vreau să mă opresc mai ales la partea educaţională, pe care se întemeiază - zic eu - întreaga provocare a lumii noastre.

fapte:

- 1/3 din din elevii care intră în clasa a cincea, nu ştiu să citească şi să socotească. (Luc ferry, ministrul învăţământului)
- un profesor afirmă că nu mai trebuie să se predea Cidul, pentru că autorul face apologia rasismului (ap. fr. vermorel)
- orice nou-născut este un potenţial gangster: dacă e înarmat, ar fi în stare să tragă pentru biberonul lui. (samuel lepastier, psihiatru)
- lipsiţi de cadre, de mari valori transcendentale, de repere religioase, nu mai suntem îngrădiţi ca altădată. pentru a umnple acest vid existenţial, cădem pradă dependenţei (nicole aubert, psiholog, în le figaro)
- un copil din doi, la vârsta de 11 ani, a văzut deja un film porno. (michela marzano, alice au pays du porno)
- ne apropiem de o structură familială descrisă de etnologi în zona insulelor Caraibe dinainte de columb - de la centrarea în jurul tatălui la centrarea în jurul mamei (henri mendras, francais, comme vous avez change)
- un minor din patru nu trăieşte împreună cu ambii părinţi. un sfert din părinţii divorţaţi nu-şi mai văd copiii (p.82) - părinţii se ceartă, copiii trag ponoasele
- creşterea prezenţei şi folosirii armelor de foc în proximitatea sau în interiorul instituţiilor şcolare este îngrijorătoare, evidenţiind o breşă între viaţa străzii şi şcoală (raport al serviciilor de informaţii generale, 2006)
- să omori pe cineva face parte dintr-un fel de traseu inţiatic, care permite recunoaşterea şi înaintarea în cadrul unei bande (raport al serviciilor de informaţii generale, 2005)
- 84% dintre francezi cer mai multă autoritate la şcoală, 74%, în familie (sondaj les echos)
- în franţa, un copil din doi se transferă la un moment dat sau un altul al şcolarizării sale la o şcoală catolică pentru învăţarea valorilor cetăţeneşti.

trebuie să redescoperim limitele: fără interdicţii, nu există umanitate (p.69)
o carte care m-a făcut mai deştept şi care mi-a confirmat unele concluzii intuitive la care ajunsesem şi eu.

jean sévillia, corectitudinea morală. căutăm cu disperare valori, editura humanitas, bucureşti, 2009, traducere de alina-daniela marinescu şi paul marinescu, 193 p