cu „dezlegătoarea“ la humanitas kretzulescu

am mers la serile italiene de la kretzulescu pentru că se vorbea despre un roman care a inventat o realitate inexistentă. este vorba despre romanul accabadora de michela murgia, proaspăt tradus la humanitas fiction de gabriela lungu (coperta de alături e cea din ediția italiană, cea românească e complet în răspăr).

din trialogul invitaților vlad russo, vintilă mihăilescu și radu paraschivescu, am înțeles despre ce e vorba: accabadora era dezlegătoarea, de fapt o femeie care îi ajuta pe muribunzii suferinți să moară mai repede. un fel de moașă pentru moarte.

de aici, evident, discuțiile. e nevoie de așa ceva? cât e de etic să iei viața cuiva (eutanasia)? dacă există doar povestea, de ce e perpetuată ca realitate (antropologul vintilă mihăilescu a spus că nu există vreo dovadă a existenței unei asemenea accabadore - deși localnicii promovează turistic aceste gogoși)? mai are nevoie omul contemporan să se gândească la moarte? nu suntem destul de depresivi și așa? 

mie mi-a plăcut seara, publicul tot numai tânăr, studenți și studente la italienistică. pot spune că, din punct de vedere al conținutului, „am citit cartea“.

dacă v-am făcut curioși, spor!  

vlad russo și vintilă mihăilescu

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.

„castele în spania“ de petre sirin

petre sirin

castele în spania

editura humanitas, buc, 2013

285 de pagini broșate

coperta de ioana nedelcu

două mirări

mă mir cum conservatorii de la humanitas au acceptat publicarea memoriilor unui homosexual (intelectual postbelic) și înclin să cred că numele lui constantin noica a fost parola magică. deși filozoful iese destul de prost. amic cu iubitul autorului, mihai rădulescu, noica îl implică pe acesta în procesul noica-pillat. acesta, bătut cu bestialitate, se sinucide în închisoare, la nici 40 de ani.

mă mai mir iarăși: legatarul autorului a publicat acest jurnal exact la humanitas, editura care a publicat în 1999, prin fratele lui rădulescu și stelian tănase un alt maniscris al aceluiași petre sirin, jocul cu moartea, fără să menţioneze că l-au folosit, așa cum se arată aici. 

cartea

autorul își termină cartea la vreo 30 de ani de la întâmplările din interior. își culege notițele din jurnal, propria corespondență, câteva poezii pe care le înșiră în ordine cronologică. ca perioadă, avem cam 10 ani din viața lui petre (pierre) hrșanovschi sirin - de la vârsta de 23 de ani la cea de 33, ani desfășurați la umbra dragostei acestuia față de mihai rădulescu, diplomat și muzician, cu câțiva ani mai în vârstă. o dragoste mai întâi toridă, apoi una prietenească. 

 

cel mai mult mi-a plăcut găselnița lui sirin, metafora care-l ajută să ascundă „familia“ homosexuală din care face parte, cercul de pieteni din care făcea parte. băieți de aceeași vârstă, dar de origini și înzestrări diferite, uniți doar de această însușire. metafora este spania, iar ei sunt cavalerii ce trebuie să lupte cu maurii. 

pentru noi cultura nu este plăcere, nu este un mijloc de a ajunge la bunăstare, ci o necesitate lăuntrică. de aceea mergem către ea întreaga viață, fără tristeți și fără regrete. visul nostru este să trăim în ea, prin ea și pentru ea... și ne înfăptuim visul. tot restul e numai închipuire și prejudecată zadarnică. (p.198)

sunt multe considerații jurnaliere, care uneori plicitisesc, și doar reușita stilului - uimitoare pentru 26 de ani - m-au făcut să trec mai departe. altfel, depresii tinerești, intrigi sentimentale și întâmplări banale. un singur capitol mi-e ieșit în evidență: cele trei hagialâcuri, în care sirin pleacă în câteva excursii, în vreme ce concurează la facultatea de regie și film (va deveni un pionier în realizarea de film documentar).

mihai rădulescu, iubitul scriitorului

uranieni, invertiți, pederaști sau bulangii, ciochiști, homalăi?

meritul cărții, în afară de a contura o personalitatea culturii românești postbelice care a fost petre sirin este hotărât unul documentar - despre homosexualitatea intelectuală bucureșteană postbelică. se vorbește destul de puțin pe la noi despre această lume: emanuel bibescu (prieten cu proust), petru comarnescu (ironizat în presa din 34 cavaler de curlandia), panait istrati (poetul șezuturilor deflorate, după pamfil șeicaru), dina cocea, george oprescu, sorin titel - sunt personalități din cultura românească cu astfel de preferințe sexuale. 

      totul preexistase în germene chiar de la început... de fapt, eu nu eram, cum spune un proverb rusesc,  „nici carne, nici pește“. eram un caz aparte, dezirabil fără doar și poate, dar care punea prea multe probleme inutile și nu dădea nici satisfacții sută la sută. 

        nu eram nici d.n. ori giglio - spirite cultivate și sofisticate, cu care se putea teoretiza la nesfârșit tot felul de probleme, despicând firul în patru...

      și nu eram nici ca x, y, z - băieți viguroși de la țară sau de prin mahalale - frizeri, muncitpri, soldați ori, pur și simplu, golani și șantajiști, care puneau la încercare nu numai plăcerea trupului, ci și toate spaimele sufletului, stârnind un diapazon de senzații din cele mai largi, asemenea fiarelor carnivore din junglă, a căror urmărire și vânătoare nu se puteau compara nici pe departe cu sărmanele competiții de tragere la țintă ori cu masacrarea în masă a potârnichilor...

        eu nu satisfăceam nici pe departe nevoia de „ancilatorism“ de care bietul meu prieten fusese conștient încă din adolescență. când se referea la dragostea care ne unea, giglio, care împărtășea întru totul gusturile lui mihai, nu avea decât o vorbă de dispreț: „două hoituri!“ (p.80)

 

ei bine, dacă ceilalți se știu doar din auzite, alături de ioan negoițescu, sirin și descrie aici dragostele sale. pe primul plan este mihai rădulescu, dar nu numai el. sub poreclele spaniole, găsim și pe alții. fără pudoare, fără ostentație. doar cu multă onestitate și firesc. și mai ales cu multă sensibilitate. poate legăturile sentimentale povestite pot părea uneori superficiale. nu și pentru mihai rădulescu, despre care am amintit la început. pentru că nu găsim anecdote sau cancanuri homosexuale, ci o viață sentimentală profund umană. ce nu uimește, nu intrigă, nu scârbește. ci chiar emoționează.  

      sunt în tramvai. aș vrea să citesc dar nu pot... mă gândesc numai la tine.

      te iubesc și este un lucru nou pentru mine, deoarece niciodată n-am mai iubit în felul acesta... nu e o pasiune, nu este nici măcar tandrețe, așa cum am simțit-o pentru unii: e o iubire inteligentă, o întrepătrundere sau, cum ți-am mai spus-o, o permanentă prezență, un soi de har divin care coboară peste mine.

     sunt oarecum descumpănit. am avut îndoieli, mi-a fost chiar teamă: nu mă socoteam demn de o asemenea dragoste.

    întotdeauna am resimțit iubirea ca pe ceva turbulent și dinamic, tinzând fără încetare către o finalitate exterioară și simplistă. 

    acum însă, dimpotrivă, e pacea, e abandonarea, deloc sterilă, ci evoluând pe niște planuri interioare ascendente...

      s-ar zice că sunt trist... de fapt, sunt numai calm, calm și fericit. (p.33)

un blog dedicat autorului, cu filmografia și câteva texte literare, găsim aici.

filmul documentar al lui petre sirin despre ada kaleh, aici.

later edit (13.11.2016): m-am întrebat ce înseamnă titlul. apoi am găsit în eseurile lui montaigne propoziția: „A te umple și a te clădi, <înseamnă> a face castele în Spania.“ montaigne, eseuri, II, VI.  

portretul autorului de pictorul anatoli sirin, tatăl său

câteva chestii despre noul icr

nu am înțeles de ce atâta agitație cu salonul de carte de la paris. evident că fiecare dintre miile de scriitori de pe la noi și-ar dori să-mpuște o traducere într-o engleză, franceză sau germană pe banii statului. sau măcar o călătorie moca. ceea ce să recunoaștem, nu se întâmpla nici pe vremea lui patapievici. 

 *

pe vremea lui h.-r. patapievici şi a echipei sale, îți lansai cartea în aleea alexandru doar dacă erai gabriel liiceanu. altfel te loveai de lipsa răspunsurilor la mailurile oficiale.

*

mă îndoiesc că dacă scoteai o carte la editura dacia din cluj, de pildă, încăpeai pe rafturile lui liiceanu, pleșu și patapievici de la standurile românești ale târgurilor de carte organizate cu icr.

*

nu mai pot perimații de marga sau gârbea de indignările din online sau de refuzurile din offline ale lui djuvara etc. atâta timp cât antonescu și ponta sunt la putere, intelectualii contra, ciocu' mic. intelectualii, pare-se, se fac că nu au aflat că tot ce e stat, e politic (în sensul rău). 

*

a scrie istorii ale filozofiei sau piese de teatru fără spectatori nu înseamnă că automat te pricepi să conduci instituții. unde e minte multă, e și prostie (vezi comunicatele de presă icr).

*

a devenit o adevărată modă să fii contra lui marga (că parcă a fi greu să fii contra unui om prost).

*

h.-r. patapievici şi echipa sa a dovedit o reușită a managementului cultural în românia, dar care a necesitat câțiva ani buni și o libertate garantată la nivel "despotic". ceea ce-i nedumerește puțin pe stângiștii ca rogozanu, de pildă. e ceva dincolo de principiile stângii ca o instituție a statului să funcționeze după criterii capitaliste, și cu un conservator cu simpatii liberale în frunte.

 *

orice apropiere (chiar și instituțională) față de actualul icr e socotită by default un hiper-compromis, o grețoasă încălcare a valorilor. e ca și cum nu vrei să ai de-a face cu parlamentul european, pentru că sunt eba, becali și vadim tudor acolo.

la clubul de lectură nemira

 

în seara asta, când mă cocoțam în clubul energiea din brezoianu 4, nu știam ce găsesc. așa mulțime electrizată de un bătrân scriitor care nici măcar nu era de față: george raymond richard martin. eu nu eram. deși am fost prezentat ca, vezi doamne, blogăr cunoscut, m-am simțit stingher în mijlocul atâtor oameni care parcă vorbeau o altă limbă. a literaturii fantasy.

căci oamenii ăștia mâncau cântec de gheață și foc pe pâine. știau citate, geografia epopeii, nu mai spun de personaje, care și ce. eu parcă nu mai reținusem nimic din ce citisem. s-au pus întrebări, iar participanții turuiau de parcă știau cogeamitea cartea pe de rost. au putut astfel câștiga afișe, insigne, genți sau chiar un joc de cărți - mie ăsta mi-a plăcut cel mai mult. dar am știut și eu o întrebare - sâc! - pentru echipa mea - căci s-a lucrat în echipe (idee bună!) - și m-am simțit parcă mai bine. 

și-atunci m-am bucurat de ce poate face literatura și un astfel de club din unii oameni: îi unesc și-i fac să se simtă bine. îi scoate din singurătatea lecturii, din timiditatea proprie, le dau prilejul să-și împărtășească reciproc pasiunea. iar pe mine m-a determinat să mă ridic să le spun verde în față că, în comparație cu cartea, bună într-adevăr, frânturile din ecranizarea de la hbo pe care le-am văzut nu mi-au plăcut deloc...

am scris despre urzeala tronurilor de george r.r. martin aici.

au fost și ceva minusuri - atmosfera a fost destul de zgomotoasă, în unele colțuri nu s-a auzit mai nimic, spațiul s-a dovedit insuficient - dar echipa fetelor de la nemira s-a descurcat foarte bine. iar vedeta serii a fost o groupie care ne-a încântat pe toți prin exaltarea - adusă din republica moldova - cu care a povestit despre carte și cu care, apoi, a primit premiile.

o să văd ce fani se mai adună data viitoare.