am scris o schiţă

pentru că se apropie weekendul, v-am scris o schiţă. deşi nu mă consider plesnind de talent. doar că m-a obsedat prima propoziţie aseară, pe timpul plimbării prin parc. am ajuns acasă şi am scris-o. e la prima mână, aşa că artisticeşte, are, probabil, hibe. dar conţinutistic, mie-mi place - m-a distrat. aş vrea părerea voastră sinceră. chiar şi anonim. ca la un cenaclu virtual. şi dacă-i naşpa, obiceiul n-o să se mai repete. aşadar:

Istorie intraordinară

Johnson nu e ăla care să se sperie cu una cu două. Dă pagina şi pe la al treilea rând constată că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Pagina 1989. Întoarce pagina. Da. Numărul paginii-i diferit, conţinutul, acelaşi. Greşeală tipografică, îşi zice. Dă două pagini înainte. Acelaşi text. Tot greşeală tipografică, îşi zice. Dă acum câteva zeci de pagini. Totul e bătaie de joc. Toate paginile sunt la fel, futu-i! Şi era aşa curios să vadă ce se-ntâmplă.

E o carte veche. Despre invazia unor extratereştri pe vechea terră. Lui Johnson îi place. Pân-acuma, cel puţin. Aseamănă extratereştrii cu păduchii care de trei zile i-au invadat capul şi de care nu poate să scape. Sincer, nici nu se străduieşte prea mult, păduchii ăştia sunt de soi nou. Nu-l mănâncă, doar din când în când, unul rătăcit îi iese pe frunte, ca un bob de sudoare. Nu-i aşa? De unde ideea că păduchii (sau extratereştrii) există să facă rău?, un om inteligent ştie: ele sunt fiinţe care trebuie să existe în virtutea dreptului la fiinţă ca şi oricare...

Numai că acum căcatul de carte e de necitit. Ce folos să citeşti la nesfârşit două pagini, una după alta? Aş putea să rup cartea-n două, chiar de-acolo de unde-ncepe să se-mpută, dar aş distruge copertele şi-aş mutila mândreţe de-artefact. Aşa însă m-aş răcori, îşi zice. Căcaţii de tipografi şi-au bătut joc de mine, a lor e de fapt vina, pe ei ar trebui să-i rup în două. - Să mă-ntorc în timp, să-i găsesc şi să-i rup în două. Îşi zice.

Johnson ia cartea. Poate că sunt obosit, poate mi s-a părut. Îşi zice. Ajunge la paginile cu pricina. Parcă nu se mai repetă. Citeşte:

"Tutor observă că din când în când graalii dispar şi apar din senin şi în acelaşi loc, timp de câteva secunde. Când îi întreabă de ce, ei îi răspund: el nu vede oare că ei nu dispar, doar că, înainte de a-ncepe ceva nou, nu fac alceva decât să se-nvârtă-n jurul lor, e un fel de reculegere? Asta le dă energie şi-i face să se desprindă de acţiunile trecute mai uşor, îi răspund, după învârtire sunt aproape alţii. Ca o clipă ce trebuie să se desprindă de trecut ca să poată merge spre viitor, conchide Tutor."

Johnson îl simte. De unde mama lor i-a luat? Păduchele alunecă pe frunte, gâdilându-i stratul cornos şi orb al epidermei. Oare păduchele se va-nvârti şi el, asemenea extratereştrilor? Johnson aşteaptă concentrat. Dar cum păduchele nu se-nvârteşte, degetul arătător al lui Johnson îl striveşte de nu zice nici pâs. Johnson hotărâse, păduchii nu trebuie să aibă viitor. Johnson nu e ăla care să se sperie de păduchi. Dă pagina. Şi constată, pe la al treilea rând, că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Sau patru? Sau şase?...

ce faci ca să-ţi publici cartea?

de la andrei ruse, pentru doritori. (link pe titlu)

un nou pynchon. la ei.

la noi n-a fost tradus nici măcar curcubeul gravitaţiei...

citesc cărtărescu. aşa că trebuie să m-adun o zi-două ca să scriu despre.

o autobiografie tragi-comică minunată

acestea nu sunt destăinuiri intime, ci un studiu social-istoric şi de moravuri, aşa că nu veţi afla nimic chiar dacă aţi plesni.

jumătate anilor optzeci a fost pentru noi ţara minunilor. pur şi simplu timpul aproape că nu mai exista. sau cel puţin lua forma unor segmente destul de scurte. dura de la o întîmplare la alta, se întrerupea şi trebuia s-o ia de la capăt. probabil că mergea undeva, dar aveam sentimentul că în cele din urmă tot îl vom ajunge şi, orice s-ar întâmpla, tot îl vom prinde. peste tot era aproape. nimeni nu se grăbea. treceam pe la cineva pentru o vizită scurtă şi plecam dimineaţa. încercaţi să faceţi aşa cevaastăzi. da. ultima generaţie fericită. nu exista un alibi mai bun decât realitatea. ne ascundea şi ne proteja ca cea mai duioasă mamă. (p.128-129)

demult n-am mai citit aşa o carte amuzantă dar şi serioasă, scrisă, culmea, de un scriitor polonez (pe la noi scriitorii polonezi nu sunt consumati - afara de sienkiewicz şi gombrowicz (tradus în mare, de acelaşi traducător, ion petrică), mai nimic!).

dacă m-am aşteptat la amintiri de intelectual, cu ani de şcoală pe brânci, cu dileme metafizice şi alte alea, am găsit în schimb un hippy polonez care vagabondează prin oraş cu autobuzul, cu trenul, care colindă locandele cele mai sordide, care doarme pe plajă, care e luat cu japca-n armată, care dezertează şi intră într-un lagăr disciplinar, unde, de-abia acolo prinde gustul lecturii - cortazar, bakunin, celine, erofeev, genet, beckett, kesey - şi al meditaţiei. şi mai ales e un tip care discută fără întrerupere. care se-apucă de scris dintr-o toană şi care scrie bine. are un bun simţ al lucrurilor, pe alocuri liric. dar un stil care te ia pe sus şi nu-ţi mai dă drumul.

cartea mi-a arătat că e mult mai mult adevăr în francheţea unui pierde vară decât al unui student cu ştaif.

câteva mostre:

- din când în când hoţul trebuie să se revolte. revolta este un subtitut al libertăţii. motivul poate fi oricare. (p.81)

- citeam istoria filozofiei ruse şi sovietice editată în 53. o carte foarte groasă. numeni nu se mira. acolo fiecare avea păsărica lui. când ai păsărica ta, timpul nu mai este atât de periculos. cărţile, dominoul, filozofia, laba, poveştile, caietele de poezii cu poezii din închisoare, loto-ul englez, ascuţirea cuţitului, culturismul - orice mod e bun. (p.82)

-în acea şcoală se stricau cărţile, pentru că dacă cineva avea ceva de învăţat, smulgea filele respective şi le lua acasă, ca să nu care prea mult. caiete nu erau, fiindcă toţi aveau încredere în memoria lor. (94)

- îmi luam modelele din literatura de proastă calitate, pentru că modelel din cea bună erau nespus de complicate şi total irealizabile în aşa-zisa viaţă cotidiană. (p.103)

- din momentul în care m-am aşezat (la scris), am scris necontenit până când m-a apucat somnul. a durat două săptămâni. exact atât cât a durat munca în fabrica de zahăr. habar n-aveam că e atât de uşor de scris o carte. când ne-am întors la varşovia am bătut la maşină tot caietul şi i-am dus dactilograma lui jarema. a luat-o, a citit-o şi a spus că va încerca să facă ceva cu ea, pentru că treaba merge şi-i place. (p.117)

- apăruse henry miller... mai mult ne distra decât ne excita. citeam cu pluszowy până la capăt. citea el o bucată şi ha ha. citeam eu o bucată şi hi hi. se pare că acestea mtrebuiau să fie cărţi serioase. ceva nu era în ordine sau eram noi idioţi. (p.125)

şi-aş tot continua, dar m-aş lungi nepermis de mult...

andrej stasiuk (foto), cum am devenit scriitor (încercare de autobiografie intelectuală), editura paralela 45, piteşti, 2003, 161 pag, traducere de ion petrică coperta de done stan

ps. o altă impresie, aici.

poveşti cu parfum de stirpe

cine nu-l ştie pe neagu djuvara? nu mai are nevoie de nici o prezentare - sau i-a citit cel puţin vreo carte (eu doar civilizaţii şi tipare istorice), sau i-a ascultat cel puţin vreun episod despre istoria românilor (eu mai multe, la tvr 1).

a fost o surpriză să-l aflu altfel - nu ştiam că publicase în plai cu boi aceste patru povestiri ce alcătuiesc volumul - un povestitor sfătos despre vremile de tinereţe, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu cele picante.

ce-am aflat?

că picanteriile lui neagu djuvara, comparate cu ce se găseşte azi prin romane, sunt de o blândeţe înduioşătoare.

cine este de fapt omul djuvara, pentru că sunt multe amănunte biografice - despre originile boiereşti, despre părinţi, rude etc. anii de şcoală, călătoria de nuntă etc.

şi mai ales un mod de viaţă nu neapărat bun sau rău, ci firesc al societăţii româneşti, pe care-l ştim doar din cărţi şi pe care îl vedem, măcar aşa, restaurat în romanica noastră recentă haotică dezesperantă.

cum un om politic ciudat îşi poate face nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice pe la periferie, "Când e uşile dăşchise, trage corent". şi cum e întâmpinat acest tablou de martori...

am aflat ce înseamnă petoman.

că, pentru a învăţa franceza, există următoarea metodă - iei un scriitor bun, de pildă Flaubert, şi citeşti seara, în pat, încet, câte-o juma de oră a câte-o pagină. cu succes garantat!

aş vrea să spun că volumul broşat este tipărit destul de bine (doar bigurile se desprind din cauza lipiciului prost), paginile gălbui miros frumos, coperta este cu clape, şi există chiar semn de carte.
de asemenea, frumuseţea volumului e completată extraordinar de ilustraţiile alb-negru ale artistului andrei gamarţ. ce mai, merită zăbavă!

şi citire orinde, mai ales în vacanţă.

neagu djuvara (foto), amintiri şi poveşti mai deocheate, editura humanitas, bucureşti, 2009, 102 pag
coperta şi ilustraţii de andrei gamarţ

panseuri duneene

zgâriaţi crusta unui liberal şi veţi da peste un artistocrat camuflat.

*
ei spun că doresc securitatea şi linştea, starea de lucruri pe care o numesc pace. dar chiar în vreme ce susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi ai violenţei. iar dacă li se-ntâmplă să obţină mult trâmbiţata lor siguranţă tihnită, se zbat în ea ca peştele pe uscat, găsind-o cumplit de plictisitoare.

*
legea îşi edifică propria structură de putere, creând noi prejudicii, noi nedereptăţi.

*
monarhiile prezintă câteva lucruri bune, pe lângă însuşirile lor de primă atracţie. ele pot să reducă mărimea şi caracterul parazitar al birocraţiei administrative. pot să accelereze deciziile atunci când e necesar. şi răspund unei străvechi nevoi umane de ierarhie părintească (sau tribaşă, sau feudală) în cadrul căreia fiecare îşi ştie locul. este într-adevăr important să-şi cunoşti locu, chiar dacă nu e decât provizoriu.

*
cei mai buni profeţi sunt aceia care ştiu să te conducă până în faţa perdelei, pentru a te lăsa să priveşti singur de după ea.

frank herbert, împăratul-zeu al dunei, editura nemira, bucureşti, 1994, traducere ion doru brana