„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal

lecții de dans pentru vârstnici

și avansați

 (taneční hodiny pro starší 

a pokročilé)

editura art, bucurești, 2015

traducere de corneliu barborică

 149 de pagini legate

 coperta și ilustrații de mircea pop

lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;

O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)

Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 

Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 

el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books

ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?

Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește

colecția de clasici a editurii litera

o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.

avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)

este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Sep 2016 la 13:09 PDT

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher

inimi cicatrizate

ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999

 116 pagini legate

coperta de cătălin ștefan popa

încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)

2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi

război și pace, vol.2

(Война и миръ)

editura leda, bucurești, 2013

 traducere (nouă) de nicolae iliescu

 coperta de walter riess

am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)

în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)

traducerile maestrului și margaretei

avem următoarele traduceri:

de natalia radovici, ediția integrală de la editura univers, 1996 (cele mai multe reeditări, ultima la prolirom)
de ion covaci, editura humanitas, 2007
de vsevolod ciornei, editura cartier, 2002
de antoaneta olteanu, editura corint, 2015.

ca cititor neștiutor de rusă, pe care s-o alegi?
eu am apucat-o doar pe prima.

the big 5

probabil că acestea sunt cele mai mari romane ale secolului 20.

• ulise, această uriașă glumă și joc al lui joyce despre 24 de ore de viață în dublin
• în căutarea timpului pierdut, această uriașă imersiune a unei lumi interioare (a atorului marcel proust) în lumea reală
• omul fără însușiri, acest roman fără acțiune, în care gândirea și luciditatea ironică (a lui musil) distruge fericirea și lumea, fără ca aceasta să-și dea seama
• procesul, această glumă morbidă despre lumea ce va să urmeze
• somnambulii, această reflecție artistică ce se opune lumii care a produs-o   

remember the big 5

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 7 Aug 2016 la 05:45 PDT