 |
max blecher
inimi cicatrizate
ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999
116 pagini legate
coperta de cătălin ștefan popa
|
încântat de
întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.
este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:
1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine,
universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck
nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic.
de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.
Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)
2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.
efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.
Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)
3. din întreaga citire a romanului reiese
ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!
infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.
iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)
fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru
întâmplările din irealitatea imediată.
 |
| max blecher la berck (sursa) |
cartea poate fi descărcată gratis
aici.
