„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich

om vedea ce-o mai fi.

acum când totul e prea târziu

(mal hören, was noch kommt.

jetzt, wo alles zu spät ist)

 editura daos, bucurești, 2005

 traducere de nora iuga

 155 pag. broșate

coperta după egon schiele

sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?

Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)

2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.

Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)

Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.

Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)

Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)

viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.

foto autor sursa

cărți din care-am uitat aproape tot

all of these are forgotten books

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 11 Feb 2017 la 09:49 PST

colecția mea cehov

my beloved chekhov collection #AntonChekhov #bookstragram

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Feb 2017 la 05:52 PST

clasicii literaturii moderne

clasicii literaturii moderne: a wonderful past books collection

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 4 Feb 2017 la 04:15 PST

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 séraphîta

 editura aion, oradea, 2006

 traducere de daniela vereș

 (felicitări pentru turul de forță!)

 184 de pagini broșate

 coperta de szabo sz. ștefan

un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)

ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)

Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)

Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării - ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)

„crăiasa zăpezii“ de michael cunningham

michael cunningham

crăiasa zăpezii

(the snow queen)

 editura polirom, iași, 2014

 traducere de anca-gabriela sîrbu

 234 pagini broșate

 coperta de carmen parii

un roman prost, scris admirabil

încântat de subiect și de autor (mi-a plăcut mult zile exemplare și am scris aici) - mă așteptam să găsesc mitul basmului lui andersen - și faptul că se romanul începe iarna, m-am înfofolit în curiozitate și l-am dus până la capăt.

cu chiu cu vai, căci câteva elemente „mistice“ cum ar fi o epifanie de lumină în central park din new york și un fulg de nea în ochii cuiva n-am mai găsit. doar singurătatea de gheață a personajelor:

 - Un semn care să-mi spună că există ceva mai mult decât noi doi. Cum să zic, mai mult decât faptul că ne căutăm iubirea sau că ne întrebăm unde mergem să luăm cina sau că vindem coliere unei fete care e pe punctul de a se mărita cu un bărbat cu care nu se potrivește... (p. 188)

cel cu epifania, un bărbat gay de 30 de ani, caută să scape de singurătate. și e posibil ca, la finalul cărții, s-o fi găsit. și fratele lui, junker, căsătorit c-o femeie bolnavă de cancer - trebuie să aibă grijă și de ea, și de fra-su, și de el însuși. toți trei locuiesc împreună și, în decorul rece de iarnă, își petrec viața, în căutarea unei meniri oarecare.

Rareori se întâmplă să ajungem la destinația pe care am anticipat-o, nu? Speranțele noastre par să nu se fi realizat, dar e foarte probabil să ne fi făuri speranțe greșite. Cum de am căpătat - noi, ca specie, adică - un asemenea obicei ciudat și pervers? (p. 230)

 despre un alt roman al autorului - zile exemplare - am scris aici.

singurul element remarcabil în roman este stilul. metaforele și inserțiile descriptive, ilustrative ale stărilor sufletești - preluate probabil de la virginia woolf (doar cunningham e autorul orelor) - au fost singurele ce mi-au făcut romanul lizibil.

Oamenii sunt mai mult decât crezi tu că sunt. Dar sunt și mai puțin. Totul e să știi să-ți alegi drumul printre cele două. (p. 133)

ps. este un fragment în roman, când cei doi frați își scot în stradă obiectele pentru a fi luate pe gratis. mi-a amintit de o minunată povestire a lui raymond carver, de ce nu dansați (o găsiți în engleză aici), prima povestire din volumul despre ce vorbim când vorbim despre iubire.

altă impresie pe semne bune.

foto autor (ulf andresen) sursa