peste 2 luni împlinea 1 secol

ernesto sábato (24 iulie 1911 - 30 aprilie 2011), 

genial autor al romanelor despre eroi şi morminte şi abbadón, exterminatorul

să nu mă părăseşti

never let me go

imdb

ecranizare a romanului omonim al lui kazuo ishiguro, filmul reuşeşte să obţină o atmosferă ciudată, o tristeţe insidioasă. 
în şcoala lor de la hailsham, nişte copii duc o viaţă cu multe reguli, dar cu puţine bucurii. nu prea ştii de ce, dar când afli că singurele lor jucării sunt nişte donaţii de obiecte stricate, începi să te întrebi ce nu e-n regulă.

scenariul - după roman - e bine construit. ipoteza ştiinţifico-fantastică nu e detaliată, e importantă doar pentru concluzii, însăilate reuşit de numai 3 personaje: nişte fiinţe artificiale umane trebuie socotite oameni?

meritul filmului? te pune în locul personajelor, ca într-un coşmar. ce poate fi atât de real!

un roman fără speranţă

prevăd acestui roman un viitor pe nepotriva meritelor sale:

• socotit încă de la apariţie un clasic, fie va fi îngropat în lista lecturilor obligatorii pentru şcoală, deci nefrecventabil pentru căutătorii de literatură vie;
• fie va fi socotit dificil, proustian (autoarea şi-a dat licenţa în marcel proust), asemeni romanelor matei iliescu sau oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  şi deci - sinonim cu desuetudinea unei epoci - burgheze - atât de scurte la noi, că parcă nici n-a fost.

am pus mâna pe roman după succesul traducerii acestuia de la gallimard a lui alain paruit, traducătorul lui sebastian, eliade şi cioran. şi pot spune că m-a încântat. însă după ultima pagină, am rămas suspendat într-un trecut căruia nu i-am simţit nici o speranţă. la adameşteanu, singura speranţă e doar trecutul însăşi. un trecut mort, lăsat fără martori şi fără urmaşi.  

1. iată un prim merit al cărţii - poate fi socotită ea însăşi un martor şi un urmaş epocii pe care o descrie strălucirea şi suferinţele unei clase, cea burgheză, de vilă, şi apariţia alteia, a middleclaşilor, de bloc. o familie veche, mironescu, apoi ioaniu, de-a lungul a 100 de ani, nu lasă decât o femeie văduvă şi un moştenitor emigrat în occident. 
2. apoi vine un al doilea merit al cărţii şi singurul care va rămâne - personajul bătrânei madam delcă, incultă şi bârfitoare. (în piesa dramatizată cu mare succes de cătălina buzoianu, a fost interpretată de tamara buciuceanu). însă dincolo de faptul că e singurul personaj care stârneşte simpatie, adameşteanu nu e bună nici cu ea, o bagă-ntr-un spital, cu minţile aiurea. 

e un portret minunat al românilor, fără zahăr: cu tradiţii înapoiate şi bovarisme fără leac, cu drame de alcov, cu bârfe şi jocuri politice, cu intelectuali deştepţi dar fraieri, cu proşti şmecheri, cu anonimi cinstiţi, dar bârfitori şi inculţi, cu oblomovi leneşi şi orgolioşi. cu eşecuri militare de turtucaia şi abandonarea bucureştilor în mâinile nemţilor, apoi al ruşilor. un portret onest al românilor de un secol. 

însă cum spunea, fără lumina unei speranţe.

într-o lume în care toţi trişează, trebuie şi tu, dacă nu să măsluieşti, cel puţin să tragi cu ochiul. (p.244)

eu sunt, ştii că sunt eu? mirosul de ceară curată şi de tămâie, acoperind ruşinoasele duhori ale cărnii, uşi deschizându-se şi închizându-se în spatele lui, plânsete înăbuşite, paşi pe scara de lemn, hurducăturile unei birje, afară, pe strada desfundată, zrnăitul unor garniţe goale de lapte într-un faeton - obişnuitul foşnet al străzii, al casei, al lumii care, rămânând aceeaşi, încetase să mai fie primitoare şi calsă, şi unde-şi ascundea atunci rânjetul dezmăţat şi înfiorător? (p.228)

nimic nu trebuie să ne împiedice să ne facem datoria. să nu privim deci nici la dreapta, nici la stânga, să nu ne privim decât înainte, mereu înainte, drumul, ca nişte cai cu apărătorile pe ochi. chiar dacă pielea ne supurează, roasă de hamuri, chiar dacă tremurul ei şi loviturile de coadă nu mai prididesc să gonească muştele verzi-negre ce ni se aşază pe răni, ciorchine, chiar dacă sub zăbală gura ne sângerează şi ne poticnim tot mai des sub bici, îngenunchind, să ducem mai departe cotiga... (p.220)

o carte impecabil şi modern scrisă, cel puţin pentru 1984, anul în care a apărut. pe care mă bucur c-am citit-o, completându-mi panoplia scriitorilor români de mare valoare.



gabriela adameşteanu, dimineaţă pierdută, în opere, vol.1, editura polirom, iaşi, 480 de pagini

coperta de radu răileanu

"dovezile" credinţei

în 1600 - 1601, pictorul italian caravaggio pictează tabloul "necredinţa lui toma" în stilul său clarobscur dramatic. este tabloul meu preferat când este vorba despre înviere căci arată aplecarea cu dragoste a lui Isus chiar şi spre de cei care nu cred.

sunt câteva lucruri care-mi plac la această pictură:

- felul cum toma îşi bagă - adânc, cu toată unghia - degetul în rana făcută de suliţă la răstignire, rană care nu mai sângerează - nu ştiu dacă Isus îi ţine mâna ca să i-o conducă spre rană sau ca să i-o extragă de-acolo. şi felul delicat cum îşi destupă rana, arată încă vulnerabilitate, de parcă nu ştii dacă rana e proaspătă sau e vindecată.

- evanghelia nu ne spune ce au făcut ceilalţi apostoli când Isus le-a apărut în faţă înviat, însă carvaggio nu are cum să nu se întrebe. iar felul cum ceilalţi doi apostoli se apleacă asupra dovezii - îmi arată că oricât de credincioşi ar fi fost, le apare şi lor nevoia bruscă a convingerii; par că nu vor să piardă un aşa prilej. înainte de a fi devenit sfinţi, sunt, până la urmă oameni. cu aceeaşi slăbiciuini ca a lui toma. nu iau distanţă de el, ci îi sunt solidari. chiar dacă nu au curajul lui de a întreba, se supun cu bucurie răspunsului ce vine.

- privind tabloul, mă simt părtaş găsirii dovezii. figura calmă a lui Isus arată foarte bine înţelegerea şi supunerea în faţa acestei nevoi profund umane de empiric. şi el a fost om şi înţelege: adu mâna ta şi o pune în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. (ioan, 20, 27)

poza de aici.

veniţi, bă, să stăm de vorbă

horia bernea, telefonându-i când lui andrei, când mie, cu reproşul că nu stăm îndeajuns de vorbă. 

"- bă, o să murim, bă! veniţi, bă, să stăm de vorbă, că o să murim!" a murit. 

(gabriel liiceanu, întâlnire cu un necunoscut, p.350)

în 2009, într-o discuţie despre sinucidere de pe blogul raul necesar, als [alex leo şerban] spunea că voi fi surprins de ce se va-ntâmpla cu el peste 2 ani. eu n-am înţeles nimic, discuţia am uitat-o, als a murit, n-am stat mai mult de vorbă.

regret că n-am stat mai mult de vorbă cu fratele meu dispărut acum 14 ani, îmi pare rău că nu reuşesc să-mi întâlnesc prietenii la un pahar de vorbă.

mess, facebook, telefon - nimic nu se compară cu fiinţa fizică de aproape, cu grimasele, cu vocea şi râsul, cu gesturile, cu mirosul, cu prezenţa. nu venim destul să stăm de vorbă cu persoana iubită, cu familia, cu prietenii. chiar şi cu necunoscuţii. 

să profităm, deci! să venim şi să stăm de vorbă. 

desenul de hanna sidorowicz

lecturi urbane din nou

azi, ora 19 şi ceva, pe peronul staţiei de metrou unirii 1.

miracolele darwinismului

după cartea neurologului antonio damasio şi după cea a sexologului jared diamond, m-am gândit să mă mai pun la punct cu câteva teorii ştiinţifice din secolul trecut, deşi ştiu că nu mulţi au astfel de curiozităţi.

autorul cărţii de faţă este o somitate în lumea ştiinţifică biologică, ca darwinist notoriu. şi scrie această carte cu pasiune şi credinţă nestrămutată în adevărul selecţiei naturale. este polemic cu anti-evoluţioniştii şi, pe lângă demonstraţii în contra creaţioniştilor, catastrofiştilor, saltaţioniştilor, puctuaţioniştilor, lamarckiştilor  şi mutaţioniştilor - incredibil! - face analogii uimitoare cu lumea calculatoarelor. ba chiar şi creează un program de creaţie a "vieţii" artificiale după regulile naturale (se descarcă de aici).

am reţinut câteva principii ale darwinismului, pe care nu mai ştiu dacă le-am învăţat la şcoală sau nu, dar care acum m-au cam pus pe gânduri:

• procesul de selecţie naturală (metaforic intitualt ceasornicarul orb) nu are în vedere nici un scop (pe termen lung)
• oamenii nu au o idee intuitivă asupra imensităţii timpului disponibil pentru transformarea evolutivă, de accea nu pot înţelege uşor procesele acesteia
• evoluţia s-a făcut prin paşi cumulativi, mici, (nu prin salturi mari) prin selecţia dată de supravieţuirea exemplarelor puternice
• evoluţia se face prin dezvoltarea embrionară datorită mutaţiilor genelor care o controlează (o mutaţie se face aprox. la 1 milion de generaţii)
• dacă un proiect e suficient de bun pentru a evolua 1 dată, acelaşi principiu de proiectare e suficient de bun pentru a evolua de 2 ori, din puncte de plecare diferite, în diferite părţi ale lumii animale. (p.121)
• evoluţia e constructivă

alături de aceste principii ale evoluţionismului, richard dawkins explică multe teorii legate de genetică, despre apariţia vieţii organice din viaţa anroganică (cap. 6) şi adesea m-am poticnit în lectură, din cauza dificultăţilor de înţelegere.

m-au dat pe spate niscaiva exemple din lumea vie, de care auzisem întâmplător sau n-auzisem chiar deloc (deşi am făcut un liceu de chimie-biologie). spicuiesc:

• liliecii au elaborat tehnica ecolocaţiei şi a emisiei/recepţiei cu milioane de ani înainte ca strămoşii noştri să coboare din copaci.
• deplasarea doppler - apare când sursa şi receptorul se mişcă unul în raport cu celălalt
• creierul e un calculator de 10 "giganeuroni"
• o celulă are capacitatea de a stoca informaţie astfel încât ar încăpea  enciclopedia britanică de 3-4 ori (p.146)
• vacile şi mazărea au o genă identică (histona H4) care presupune un existenţa unui strămoş comun de 1-2 milioane de ani
• organismele există pentru perpetuarea ADN şi nu invers (sunt "cutii")
• organismele se împart în două: bacterii şi eucariote
• genele acţionează pentru propria lor propagare în fondul comun de gene al speciei
• noi şi cimpanzeii avem în comun 99% din gene.
• preferinţa femelelor pentru penisurile lungi e "oprită" de selecţia utilitară (bărbatul s-ar împiedica) :)

în fine, cartea este inteligentă, bine structurată şi se citeşte cu plăcere, deşi încet. este o lectură excelentă pentru timpul liber, mai ales că nu e obligatorie pentru şcoală. :)

ca mod de înţelegere a lumii, evoluţionismul darwinist are mult firesc şi bun simţ. cel puţin, din cartea lui dawkins.

ps. a nu se începe cu chestii religioase, vă rog!

richard dawkins, ceasornicarul orb (the blind watchmaker), editura humanitas, bucureşti, 2009, traducere de simona mudava, 398 de pagini

coperta (frumoasă) de andrei gamarţ

varianta în engleză a cărţii poate fi descărcată de aici.
o conferinţă (titrată) ted a autorului aici.

a mai scris sorin lavric aici.

cititul e sexi şi la ei

m-am gândit că, după ce femeile au citit atâta pe-aicea - fie nud aici sau aici, fie îmbrăcate aici - cred că e şi rândul bărbaţilor. îmbrăcaţi, evident. 

un nou târg de carte. la mol

cică de azi, la afi cotroceni, se inaugurează un nou târg de carte. bookland.
programul de mâine e de la 10:00, nonstop până duminică, la ora 23:30.
n-am aşteptări de la un aşa eveniment - cmon, târg de carte la mol? - aşa că: să mă duc, să nu mă duc?...

buzunarele găurite ale culturii

recentul pseudo-scandal cu manuscrisele cioraniene mă face să mă-ntreb felul în care privim noi, românii, cultura: cred că mentalul colectiv are săpată ideea că domeniul culturii ţine cumva de domeniul imaterialului, al sferelor celeste, al transcendenţei, unde banii sunt blasfemie curată. 

cine ştie, poate şi religia are vreun rol pe-aici. sau poate imaginea scârboasă cultivată de comunişti a intelectualului proletar care, între-o şaibă şi-un şurub, mai recită in când în când câte-o poezea "pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, unde pătrunde ziua printre fereşti murdare". creatorul este sărac lipit, şi, ascuns de lume, şade şi trudeşte tuşind tuberculos la acea Creaţie cu C mare.

doar gloria postumă contează. iar cărţile, tablourile, sculpturile, bucăţile muzicale sunt bunuri de oferit moca întregului popor. cu poporul, pentru popor. 

intelectualul? un slujbaş pro bono. 

cum? vreun scriitor face bani din cărţi? ptiu! de-a dreptul imoral!

cărtărescu ia bani din de ce iubim femeile? 

patapievici ia bani din omu' recent? 

dan lungu şi-a făcut casă din banii cărţilor traduse?

vai! dar e total indecent! 

au ajuns scriitorii să se-mbogăţească? ah! oh!

traducătoarea de elită antoaneta ralian povesteşte aici un malentendu privind plata reeditării unei traduceri de-a domniei sale de către editura litera. cum cecul are un zero în plus faţă de ceea ce a primit iniţial pentru traducere din partea editurii polirom, dumneaei, ingenuu, refuză zeroul. unii au considerat-o eroină, alţii, fraieră. eu cred că distinsa doamnă a fost victima unei mentalităţi păguboase. că sărăcia - mai ales la un intelectual - oferă nobleţe. oare câţi oameni cunoaşteţi care achită ratele cu nobleţe?

orice produs cultural este un produs, pe o piaţă. iar produsul trebuie să aducă bani. atât creatorului, cât şi celor implicaţi în completarea procesului: în cazul cărţii, redactorul, editura, reţelele de desfacere etc. - este legea oricărui produs într-o economie de piaţă. 

dacă cioran a ales sărăcia, de ce ruda lui, moştenitoarea manuscriselor, trebuie să facă la fel? să stea şi ea săracă? să le fi dat pe degeaba poporului? dacă piaţa manuscriselor socotea că hârtiile aveau valoare, de ce să nu le vândă? doar nu le furase, le deţinea prin moştenire. 

dacă traducerea doamnei ralian era evaluată la un preţ cu un zero în plus, de ce trebuia să renunţe la bani? 

dintr-o mentalitate păguboasă, patronii editurilor nu plătesc autorii cât ar merita, dintr-o mentalitate păguboasă sunt scârţari cu traducătorii, cu redactorii şi trag grosul încasărilor pe turta lor. dintr-o mentalitate păguboasă şefii sunt opaci la dobândirea de abilităţi antreprenoriale. contează mai mult relaţiile pe care le au, partipriurile şi simpatiile faţă de semenii culţi umanistic dar profund inculţi economic.

în vremea asta, epigonii culturii noastre plescăie de poftă şi bârfesc, neînţelegând cum de dan brown, j.k. rowling - ca să rămân la cărţi - învârt milioane. 

păi, în vreme ce ăia fac afaceri, ai noştri... chiar, ce fac ai noştri?

ps. după cum s-a văzut, nu intră în discuţie valoarea artistică a produsului cultural, ci doar cea economică.

roman despre afganistan

literatura e singura care are conştiinţă, e singura care poate arăta experienţa directă a cataclismelor. marile drame ale omenirii (de pidă, războiul) nu vor rămâne prin cărţile de istorie sau prin documente, ci prin literatură. aşa spunea scriitoarea croată, dubravka ugrešić, trecută prin războiul iugoslav, la ediţia de anul trecut a festivalului de literatură. iar despre dramele afganistanului, lumea a aflat şi prin vânătorii de zmeie.
 

- vedeţi, sahib general, tatăl meu s-a culcat cu nevasta servitorului său. i-a dăruit un fiu, pe nume hassan. hassan a murit. băiatul care doarme pe canapea e fiul lui hassan. e nepotul meu. asta să le spuneţi oamenilor când o să vă-ntrebe. 

după o copilărie îmbuibată şi laşă, un tânăr afganistanez, amir, încearcă să o răscumpere, salvându-şi nepotul răpit pentru prostituţie de către un taliban pofticios psihopat.

ideea pe care e brodată cartea e, după părerea mea, aceeaşi cu cea din câteva din romanele lui michael haneke - că adevărata viaţă e cea a copilăriei, atunci ard flăcările; maturitatea nu reprezintă decât o umbră la lumina ei. 

conflicte între talibani şi ruşi. conflicte între paştuni (cu piele albă) şi hazari (cu piele neagră). conflicte între talibani şi tradiţionalişti. conflicte între datorie şi egoism. conflicte între poftă şi reputaţie.  - tensionează intriga cărţii şi face să n-o laşi. 

orice femeie are nevoie de un bărbat, chiar dacă acesta ucide cântecul din ea. (p.196)

un băiat care nu se apără singur devine un bărbat care nu poate apăra nimic. (p.242)

în opinia lui baba, israelul era o insulă de "bărbaţi adevăraţi" într-o mare de arabi care erau prea ocupaţi să se îngraşe din petrol ca să le mai pese de ai lor. "israelul face asta, israelul drege aia" - zicea baba, imitând în bătaie de joc accentul arabilor. "păi faceţi ceva! luaţi atitudine! dacă sunteţi arabi, ajutaţi-i pe palestinieni atunci!" (p.140)

nu-i un roman cu teză, ci cu bun simţ şi cu multă dragoste faţă de o ţară oropsită. un roman scris bine, cu aromă de şcoală de scris americană. 

khaled hosseini, vânătorii de zmeie (the kite runner), editura niculescu, bucureşti, 2008, traducere de mihaela s. oprea-anton, 405 pagini

coperta neprecizată

saitul autorului aici şi a fost ecranizat în 2007 (imdb).

au mai scris despre carte tomata, arana, ionuca, lenebarbie, bookblog, diana (căreia nu i-a plăcut).

a.l.ş.

fericirea pe care mi-o visez: tot timpul din lume.

alex. leo şerban

după moarte Timpul se retrage din corp şi amintirile - atât de indiferente, atât de palide - sunt şterse din cel care nu mai este şi vor fi curând şi din cel pe care îl torturează, şi în care, în cele din urmă, vor pieri, când dorinţa unui trup nu le va mai întreţine.

proust, timpul regăsit.

ce-a lăsat în urmă?

• un mod hermeneutic deschis de a face critică de film
• un stil proto-blogăristic de a face jurnalism
• un mod elegant, pedant şi poliperspectiv de a trăi cultura: literatură, cinema, fotografie, pictură, blog

ce m-a învăţat?

• să "trăiesc" emoţional cultura
• că auto-antagonismul poate fi creator
• că o nişă e mai cool decât o catedrală

voi fi mereu onorat că modestul meu blog va păstra arhivate câteva fărâme din spiritul lui a.l.ş.

iar ca omagiu, melodia pe care şi-o dorea la înmormântare, alături de prieteni cu micsandre sălbatice şi poze cu marilyn:

ne vedem luni.
foto de aici.

cercetare pentru români

dragii mei cititori! am nevoie de ajutorul vostru!

împreună cu result, compania la care lucrez, am început un proiect cultural pentru românia, care se referă la impactul pe care îl au anumite caracteristici culturale în viaţa socială şi organizaţioanlă la români. proiectul l-am intitulat, metaforic, anti-mioriţa şi are ca rezultat schimbări pe termen lung.

acest proiect începe cu o anchetă psiho-sociologică prin intermediul unui chestionar pe care ni-l dorim să fie completat de cât mai multă lume, din toate colţurile ţării. chestionarul poate fi găsit aici şi m-aţi ajuta foarte mult dacă l-aţi completa, voi şi alte cunoştinţe - rude, prietenii, colegii, de peste 18 ani - şi mi l-aţi trimite la adresa dragosbutuzea@yahoo.com. completarea lui durează aproximativ 30 de minute şi se referă la caracteristici ca fatalism, pesimism, creativitate, spontaneitate, centrare pe prezent, matriarhat etc.

mai multe amănunte găsiţi în comunicatul de presă aici.

vă mulţumesc!

seara oscarurilor

diseară. la 21:45, la scala. NexT.

anti-modele româneşti

"profetul" dan puric

îl admir pe dan puric în ceea ce face cu trupa lui de teatru. e un actor de elită.

când schimbă rolul însă, când apare pe sticlă sau prin locuri improprii (conferenţiar pe la atheneu sau chiar pe la facultatea de filozofie, aici), când e lăudat de unii ca "apologet ortodox", "foc nestins" şi alte asemenea, când îi văd chipul încruntat pe best seller-uri, m-apucă răcoarea pe şira spinării. uitându-mă la cei care-l elogiază, îi văd pe admiratorii extaziaţi ai legionarilor din vremea bunicului.

totul în discursul său este făcut să manipuleze emoţional:

- auto-măgulirea românească ca neam asuprit, dar ales

- recursul la istoria glorioasă a poporului român

- dumnezeu şi scriptura ca argumente

- argumentul autorităţii (citate pompoase din filozofi)

- folosirea unui haloimăs de noţiuni "tari": viaţă, moarte, români, isus, destin, mântuire etc.

- oferirea unei reţete "de viaţă" pentru toţi

totul pe o morgă cabotină - bine studiată - de înţelept al cetăţii

ce lipseşte?

- un anumit spirit critic în discurs

- auto-ironie

- exemplul personal

- asimilarea citatelor

- coerenţă a discursului (teză, argument)

next 5

mâine începe festivalul de film scurt NexT (saitul aici). voi merge şi eu, pentru prima dată, la câteva filme, în mod sigur joi, ora 20:30, la secţiunea necenzurat (sună bine carne de carlos conceicao) şi, desigur, în weekend.

prin amabilitatea organizatorilor, am văzut deja patru filme. vreo două comerciale, unul cu o poantă deşteaptă dar cam atât (yuri lennon aterizează pe alpha 46), altul cu efecte (încetinitoare) de imagine şi tot cam atât (goana). doar două au contat, pentru mine, din punct de vedere emoţional: păr, de julien hallard, o dramă ironică despre "chemarea" familiei, cu multă sensibilitate şi de ce nu, cu clişee. iar al doilea, cel de animaţie, sertarul şi corbul de frédérick tremblay, în care culorile şi mişcarea şi nemişcarea alcătuiesc, pe muteşte, o poveste fantastică despre dragoste, singurătate şi sacrificiu. mi-ar părea rău ca acest film să nu ia nici un premiu.

aşadar, ne vedem la film. programul aici.

modele româneşti

mircea eliade, 19 ani (1926)

continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, şi poate m-aş fi mulţumit să rămân aici dacă n-aş fi citit undeva că alexander von humboldt nu avea nevoi decât de două ceasuri de somn. asta mi-a dat de gândit. de câţiva ani, de când citisem educaţia voinţei, eram convins că omul face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. de mult mă învîţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. când vedeam că pot înghiţi şi mastica o insectă sau o larvă, fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ. îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută. lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană. pe atunci, nu ştiam că acesta este punctul de plecare al tehnicilor yoga. dar e foarte posibil ca interesul pentru yoga, care, trei ani mai târziu, avea să mă ducă în india, ilustra şi prelungea credinţa mea în posibilităţile ilimitate ale omului. 

dar poate mai era şi altceva, de care nu aveam să-mi dau seama decât mult mai târziu. libertatea pe care credeam că o pot dobândi făcând contrariul decât era "normal" să fac însemna depăşirea condiţie mele istorice, sociale, culturale. într-un fel, nu mai eram condiţionat că mă născusem român, deşi integrat unei culturi provinciale, cu o anumită tradiţie, în care se amestecau elemente latine, greceşti, slave şi, recent, occidentale. deveneam disponibil pentru orice aventură, într-un univers spiritual străin şi chiar exotic.

n-am izbutit să reduc la jumătate orele de somn. am observat că, dacă, bând multe cafele, reuşeam să rămân perfect treaz 22 de ceasuri, ochii îmi oboseau destul de repede şi-mi lăcrimau destul de abundent, încât trebuia să-i odihnesc îndelung sub batiste ude. miopia se agravase din nou în ultimul timp, şi, din experienţa lui papini, aflasem că există riscul să-mi pierd vederea. astfel că m-am mulţumit să-mi continuu programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineaţa şi deşteptarea între 7 şi 8.

mircea eliade, memorii, editura humanitas, bucureşti, 1997, p.115-116

hurts. hapiness

după mulţi ani, am descoperit un album care îmi place mai mult decât 2 melodii dintr-însul,. e vorba despre albumul happiness al formaţiei Hurts.

chiar dacă pe alocuri aduce cu depeche mode, cu U2, sau chiar cu muzica anilor '80 (colaborează cu kylie minogue), chiar dacă uneori e prea romantică, chiar tristă şi pe alocuri spre depresivă, vocea solistului face melodiile să sune altfel.

mi-au plăcut melodiile cunoscutele sunday şi stay, dar illuminated, wonderful life, silver lining, better than love ('90 stylish).