füsun disparue

cred c-am zis de nu ştiu câte ori că am lăsat mă numesc roşu, şi-am zis gata cu pamuk, dar apoi am dat de cartea neagră care mi s-a părut excepţională, aşa că, la îndemnul lui adi, m-am apucat de ultimul roman tradus la noi, muzeul inocenţei, între timp editorul s-a schimbat, pamuk a plecat de la curtea veche la polirom.

cum am scris mai jos, romanul a mers destul de greu, dar m-a incitat fiind romanul unei obsesii, mai bine zis a unei iubiri obsesive - a tânărului kemal (30 de ani) pentru vara sa îndepărtată, füsun (18 ani). dragostea vieţii lui îi aduce şi cea mai fericită zi a vieţii, luni, 26 mai 1970 iar ceea ce povesteşte este nu atât trecutul dinaintea acestei zile, cât mai ales cel de dinapoia ei.

ce mi se pare cu adevărat important în cartea lui pamuk este nu că, pe alocuri, dragostea descrisă pare neverosimilă, ci că pe această dragoste (pierdută), autorul turc clădeşte un muzeu, o colecţie de memorii personale ad usum lectoris. pe urmele lui marcel proust din albertine disparue (irina mavrodin a tradus plecarea albertinei), pamuk construieşte un edificiu livresc al sentimentelor pierdute, dar mai ales al obiectelor turceşti găsite.

la finalul romanului, pamuk mărturiseşte că a fost influenţat de proust, şi cum să nu fii când îţi povesteşti trecutul?, însă - evident - îl părăseşte pe scriitorul "pierdut" şi caută timpul în altă parte. cum spuneam, construieşte muzeul inocenţei. îi găseşte un loc pe hartă, angajează un arhitect şi construieşte povestea obiectelor ce-l mobilează, prin romanul însuşi. prin această colecţie a obiectelor atinse de dragostea pierdută, füsu, pamuk vrea să abolească timpul. spre deosebire de scriitorul francez, cel turc merge mai departe de operă, în realitatea postmodernă a obiectelor materiale. nu mai sunt importante impresiile, conştiinţa sau ceea ce provoacă o madlenă, ci madlena însăşi - o pereche de cercei, o solniţă, un pat, bibelouri. 

povestea rămâne între foi, numai a celui care a trăit-o, obiectele vor fi însă ale tuturor, printre ele te poţi plimba în tăcere, te poţi săruta cu cineva, te poţi ascunde de zgomotele şi ochii oraşului. acesta e rostul unui muzeu, să te scoată din timp şi să-l suspende. iar dacă mai e şi ficţional - e posibil să fie şi real, nu ştiu, n-am fost la istanbul (!) - e cu atât mai bine. 

acesta e doar un post de început, într-unul viitor voi mai broda.

orhan pamuk, muzeul inocenţei (masumiyet müzesi), editura polirom, iaşi, 2010, traducerea de luminiţa coperta de laurenţiu midvichi

foto autor de aici, cărţile cu pamuk de aici,

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini

labirintul lui pamuk - 3

urmare de aici şi de aici.
turcia prin lumea lui marcel proust

povestea lui pamuk spune că era în istanbul un bătrân foiletonist care trăia o viaţă fadă împreună cu un motan. iar singura zguduire a vieţii lui î-a venit cu lectura cărţii lui marcel proust, în căutarea timpului pierdut.

cum nimeni nu-i împărtăşea emoţia, de câte ori ieşea în lumea şi dădea de greutăţi, se uşura gândindu-se că el e de fapt acasă şi o are lângă el pe albertine, când se plimba pe străzile Istanbulului, se gândea oare ce face albertine a lui? - arta îi invadase realitatea, făcându-i-o mai frumoasă.

Ţara noastră este atât de lamentabilă, de jalnică pentru că nimeni n-o cunoaşte pe Albertine, nimeni nu are idee despre Proust, gândea bătrânul gazetar. poate că într-o bună zi, când urmau să-şi facă apariţia nişte persoane care să-i înţeleagă pe Proust şi pe Albertine, mustăcioşii şi nevoiaşii care se perindau pe străzi vor începe să trăiască mai înlesnit, să se cufunde în visare, ca Proust, încercând să învie în faţa ochilor fantasmele propriilor iubite, în loc să se taie cu şişurile la primul accent de gelozie. cât despre scriitorii şi traducătorii angajaţi de gazete pentru că treceau drept oameni cu carte, aceia se vădeau atât de neiscusiţi şi de nesimţitori tocmai pentru că nu-l citiseră pe Proust, pentru că n-o cunoscuseră pe Albertine, pentru că habar n-aveau că bătrânul jurnalist îl citise pe Proust, pentru că nu pricepeau că el era chiar Proust şi Albertine. (p.235)

dar diavolul/şeitan interveni sub chipul frumos al unui alt tânăr foiletonist ce seamăna şi cu Proust şi cu Albertine şi căruia bătrânul gazetar i s-a confesat despre toate acestea. aşa că tânărul vrea să scrie. dar bătrânul e profund tulburat - se sperie că povestea sa va fi ştiută de toată lumea, că frumoasa dragoste a lui Proust şi a Albertinei se va vulgariza şi va zăcea pe un ziar ce va fi apoi pus pe fundul coşurilor de gunoi. înepe să nu mai doarmă noaptea, iar într-o zi îi telefonează tânărului rugându-l să nu publice nimic.

dar tânărul gazetar deja uitase povestea, telefonul i-o aminteşte, ceea ce îl amuză şi în cele din urmă publică foiletonul. despre un bătrân istanbulez singuratic şi înduioşător, îndăgostit de eroina unui roman occidental straniu şi care se socotea atât autorul, cât şi personajul acestuia. bătrânul gazetar din articol se simte iar tulburat constatând că e luat peste picior într-o poveste relatată la rubrica unui ziar. şi, dintr-o dată, mii de gazetari pornesc să se arate unul câte unul, din puţurile nemărginirii şi ale veşniciei, alături de Proust şi de Albertine, în coşmarurile bătrânului gazetar.

povestea bătrânului gazetar a fost repovestită de mine aici, pe blog, iar ea fusese povestită de orhan pamuk în cartea lui, cartea neagră, apoi spusă de un personaj din această carte, după ce fusese aşternută de tânărul foiletonist în ziar, apoi într-o altă poveste din poveste din poveste. la infinit.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

pictura de oskar kokoschka, aici.

mihail sebastian despre marcel proust + leapşă

revenirea în spaţiul public al lui mihail sebastian mi-a amintit de câteva articole pe care scriitorul le scria la 21 de ani în universul literar despre marcel proust (publicate în primul volum - din păcate singurul - de opere ale lui sebastian). mi-a plăcut pentru că sebastian vorbeşte din punct de vedere al cititorului obişnuit.

- mai întâi afirmă că proust nu trebuie socotit, aşa cum îndeobşte a fost/este, ca ceva snob/la modă - personajele, mediul acestora, autorul însuşi. nu: dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici un snobism literar nu rezistă (p.88). nu pentru asta trebuie citit.

- de asemenea, nu trebuie căutată aici facilitatea înţelegerii, Proust se refuză răsfoirilor grăbite şi descurajează încercările de agrement literar. Pentru că, din partea cititorului, este necesară o anumită prospeţime a ochilor şi a minţii, adăugată unei adevărate pasiuni a cărţii, pentru ca cineva să-şi desluşească cu răbdare tainele acestei opere, complicată şi întinsă cât un univers. (p.88)

- nu trebuie, la Proust, căutate vreo structură anume, tipare literare sau reţete, doar cartea este scrisă doar după legile digresive ale meoriei şi creşte doar din frământările obscure ale visului. principiul de viaţă al operii nu este convenţionalul unei expresii voite, ci proiectarea fără nici o deformare a unei existenţe în ritmul când precipitat, când lent al aducerii-aminte. povestea este chemată nu de necesităţi de echilibru, ci de salturi de gând. personagiile nu sunt introduse, se impun. nu vin să îmbogăţească o intrigă sau să grăbească un deznodământ, ci se adaugă - de cele mai multe ori în dauna proporţiilor unui eveniment - răspunzând doar nevoilor lăuntrice ale creatorului. (p.50)

- influenţa lui Proust rămâne dincolo de artă. dar înţeleasă ca un îndreptar al genului, ca un breviar de estetică şi artă poetică proprie secolului acestuia, această influenţă prinde cu adevărat virtute de mare lecţie. pentru cine urmăreşte destinul romanului, gândirea şi arta lui Proust este inevitabilă şi terorizantă. (p.277) aş adăuga că scriitorii contemporani scriu uneori asemenea lui proust, fără s-o ştie, sau fără măcar să fi citit vreo pagină de el.

- care este dorinţa lui sebastian de la un cititor deştept care-l citeşte pentru prima oară pe proust?

mă gândesc ce util şi inedit lucru ar face cetitorul care şi-ar însemna într-un jurnal etapele cuceririi acestei ţări a timpului pierdut. ar fi nu numai paginile emoţionante ale unor vieţi descoperite în neobosita lor frământare, ar fi un alt roman. şi ar fi mai ales desemnul atent al liniilor din care s-a construit romanul, schema lui nefalsificată, dezordinea vie din care a crescut ca o existenţă, nu ca o carte. îi trebuieşte celui hotărât... un cap tânăr şi o inteligenţă neuzată, o pasiune de cetitor şi un devotament de om harnic. este de scris o carte, care să fie în acelaşi timp critică, autobiografie şi poveste. eu aş numi acest jurnal al căutării timpului pierdut astfel: tratat asupra artei romanului. şi poate nu greşesc crezând că o astfel de lămurire trebuie să vină nu din laboratoarele prea personale şi complicate ale meşteşugarului scriitor, ci dinspre înţelegerea lipsită de prejudecăţi profesionale a unui cititor.(p.90) extraordinar gând, nu-i aşa?

şi-ncă ceva:

s-a spus că sunt scriitori care nu au talent decât de la o sută de pagini mai departe. Balzac este unul. Proust săvârşeşte această mare minune de a scriu cu geniu o pahină şi o mie de pagini.

mihail sebastian, opere, vol.1, publicistică, 1926-1928, editura minerva, col. scriitori români, bucureşti, 1994, ediţie de cornelia ştefănescu

_________________________________
mi-ar plăcea să circule pe bloguri câteva amintiri ale fiecăruia despre mihail sebastian - ce amintiri aveţi despre piesele lui sebastian, despre romanele lui, despre jurnal. cu alte cuvinte:

dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

leapşa pleacă spre afreuda, arana,bianca, capricornk13, o carte o frază, cinabrul, în răspăr, însemnări din subterană, jovi, luiza, mayuma, raul, silviu, teodorovici, vera, zum, adrian ciubotaru, arthur suciu, bola, david, egon, gramo, hearmyself, masa_pustie, morar&more, joacadeamine, oompa, ora25, pantacruel, patrasconiu, pobby, tlon si tomata.

intermitenţele inimii

în volumul sodoma şi gomora - al patrulea din în căutarea timpului pierdut - există un fragment intitulat intermitenţele inimii. este unul dintre cele mai vechi texte din ciclu, proust chiar se gândea să intituleze întreg ciclul aşa.

m-am oprit de curând acestui fragment asupra lui datorită lui samuel beckett, care-l consideră, în cartea lui de eseuri asupra scriitorului francez, cel mai sublim pasaj scris poate vreodată de proust.

despre ce e vorba în acest scurt fragment?

este vorba despre a doua vizită pe care proust o face la balbec, staţiunea marină pe care o mai vizitase cu bunica lui. aici revede locurile, o aşteaptă pe mama lui şi se întâlneşte cu albertine.

ce e magnific?

păi este aici o concentrare a temelor întregului roman - îţi poţi face o idee despre proust doar din acest fragment.
de pildă, ideea memoriei involuntare care crează o nouă realitate. aici, bunica lui e moartă şi uitată. însă, odată ajuns din nou în vechea cameră de hotel, aplecându-se să se descheie la botină, eroul începe să plângă deodată. o vede pe bunica lui aevea – în memorie. pentru proust, este o nouă realitate, re-creată. iar aceasta este chiar realitatea "adevărată": adevărata realitate nu este emisă decât de spirit, este obiectul unei operaţii spirituale, iar noi nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce suntem obligaţi să recreem prin gândire, ceea ce ne ascunde viaţa de fiecare zi.

este reluată aici ideea impresiei ca opusă raţiunii (obişnuinţei): din impresii – unele dureroase şi de neînţeles – de desprinde adevărul: dacă acel puţin adevăr îl voi putea vreodată extrage, el nu va putea izvorî decât din ea /impresie/, cea atât de particulară, atât de spontană, şi care nu fusese nici trasată de inteligenţa mea, nici modificată sau atenuată de laşitatea mea, dar pe care moartea însăşi, brusca revelaţie a morţii, o săpase în mine precum un trăsnet, după un grafic supranatural, inuman, ca pe o brazdă dublă şi misterioasă.

totul este un construct al spiritului, al sufletului, al impresiei particulare şi spontane – realitatea, adevărul, viaţa, moartea, arta – operaţia ce trebuie mereu luată de la capăt, mai lungă, mai grea decât ridicarea pleoapei, şi care constă în a pune pe lucruri sufletul ce ne este familiar, în locul sufletului lor, care ne înspăimântă.

mi-a mai plăcut ce spune despre milă – pe care filozoful richard rorty o aşeza la temelia comportamentului public – mila deţine adevărul, mai mult decât conştiinţa durerii pe care o au cei care suferă, şi cărora le este ascunsă acea tristeţe a vieţii lor, pe care mila o vede, deznădăjduind. (mais peut-être est-ce elle qui est dans le vrai, plus que la conscience qu'ont de ces douleurs ceux qui les souffrent, et auxquels est cachée cette tristesse de leur vie, que la pitié, elle, voit, dont elle se désespère.)

iată şi finalul fragmentului, plin de poezie proustiană:

acolo unde nu văzusem, cu bunica, în luna august, decît frunze şi trunchiuri, erau acum meri înfloriţi, pină hăt departe, îmbrăcaţi ca de bal în veşminte nespus de somptuoase, dar cu picioarele în noroi şi fără să le pese că murdăresc cel mai minunat satin roz din cîte s-au văzut vreodată şi care strălucea în soare; îndărătul merilor, ca într-o stampă japoneză, se zărea orizontul îndepărtat al mării; dacă înălţăm capul spre a privi cerul printre flori, datorită cărora albastrul lui era înseninat, aproape violent, ele păreau a se îndepărta pentru a arăta adîncimea acestui paradis. sub azuriul lui, un vînt uşor, dar rece, mişca delicat buchetele îmbujorate. piţigoi albaştri veneau să se aşeze pe ramuri şi ţopăiau printre florile blînde, ca şi cum un amator de exotism şi de culoare ar fi creat în chip artificial această frumuseţe vie. dar ea te emoţiona pînă la lacrimi pentru că, oricît de departe ar fi'mers cu efectele de artă rafinată, simţeai că e naturală, că aceşti meri erau acolo, în mijlocul cîmpiei, ca nişte ţărani pe un drum din franţa. apoi razelor de soare le-au urmat dintr-o dată razele ploii; au vărgat întreaga zare, au strîns şirul de meri în reţeaua lor cenuşie. dar aceştia continuau să-şi înalţe frumuseţea lor înflorită şi roz, în vîntul îngheţat şi sub potopul care cădea: era o zi de primăvară. *(p.174-175)

traducerea în româneşte este din ediţia Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, editura Univers, 1995, trad. Irina Mavrodin, p.147-174) - online aici.

_____________________________
* Là où je n'avais vu, avec ma grand'mère, au mois d'août, que les feuilles et comme l'emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d'un luxe inouï, les pieds dans la boue et en toilette de bal, ne prenant pas de précautions pour ne pas gâter le plus merveilleux satin rose qu'on eût jamais vu et que faisait briller le soleil; l'horizon lointain de la mer fournissait aux pommiers comme un arrière-plan d'estampe japonaise; si je levais la tête pour regarder le ciel entre les fleurs, qui faisaient paraître son bleu rasséréné, presque violent, elles semblaient s'écarter pour montrer la profondeur de ce paradis. Sous cet azur, une brise légère mais froide faisait trembler légèrement les bouquets rougissants. Des mésanges bleues venaient se poser sur les branches et sautaient entre les fleurs, indulgentes, comme si c'eût été un amateur d'exotisme et de couleurs qui avait artificiellement créé cette beauté vivante. Mais elle touchait jusqu'aux larmes parce que, si loin qu'on allai dans ses effets d'art raffiné, on sentait qu'elle était naturelle, que ces pommiers étaient là en pleine campagne comme des paysans, sur une grande route de France. Puis aux rayons du soleil succédèrent subitement ceux de la pluie; ils zébrèrent tout l'horizon, enserrèrent la file des pommiers dans leur réseau gris. Mais ceux-ci continuaient à dresser leur beauté, fleurie et rose, dans le vent devenu glacial sous l'averse qui tombait: c'était une journée de printemps.

care or fi preocupările intelectualilor de mâine?

toate conversaţiile cu colegii mei de şcoală se învârteau în jurul acestor actori a căror artă, deşi îmi era încă necunoscută, era prima formă, între toate cele pe care le îmbracă, sub care se lăsa presimţită Arta. diferenţele cele mai mici dintre felul cum unul sau altul rostea, nuanţa o tiradă, îmi părea a avea o importanţă incalculabilă. şi, după cele ce mise spuseseră despre ei, îi clasificam în ordinea talentului, alcătuind liste pe care mi le recitam cât era ziua mai lungă... * (Marcel Proust, Swann, ed Univers, 1987, trad. Irina Mavrodin, p.94)

noi, băieţandrii imberbi şi necopţi care ziua trebuia să ne cocoşăm în băncile şcolii, formam cu adevărat publicul avid de lucruri noi, cu spirit critic, receptiv şi capabil să se entuziasmeze. capacitatea noastră de a ne entuziasma era, într-adevăr, nelimitată; în orele de clasă, pe drumul spre şi de la şcoală, la cafenea, la teatru, în timpul plimbărilor, noi adolescenţii n-am făcut, ani de zile, altceva decât să discutăm despre cărţi, tablouri, muzică, filozofie; cine se afirma în viaţa publică, fie ca actor , fie ca dirijor, cine publicase o carte sau scria la un ziar, era ca o stea pe firmamentul nostru. (stefan zweig, lumea de ieri, ed. Univers, 1988, trad. ion nastasia, p.57)
_________________________
* toutes mes conversations avec mes camarades portaient sur ces acteurs dont l’art, bien qu’il me fût encore inconnu, était la première forme, entre toutes celles qu’il revêt, sous laquelle se laissait pressentir par moi, l’Art. entre la manière que l’un ou l’autre avait de débiter, de nuancer une tirade, les différences les plus minimes me semblaient avoir une importance incalculable. et, d’après ce que l’on m’avait dit d’eux, je les classais par ordre de talent, dans des listes que je me récitais toute la journée... (À la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p.67, texte établi sous la direction de jean-yves tadié)

poza de aici.

Proust despre literatură

Adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi luminată, singura viaţă prin urmare cu adevărat trăită, este literatura. Această viaţă care, într-un sens, se află în fiecare clipă în toţi oamenii, ca şi în artist. Dar ei nu o văd, pentru că nu încearcă să o lumineze. Şi astfel trecutul lor e plin de nenumărate clişee care rămân inutile pentru că inteligenţa nu le-a putut „developa”. Viaţa noastră; şi de asemenea viaţa celorlalţi; căci stilul pentru scriitor, ca şi culoarea pentru pictor, nu ţine de tehnică, ci de viziune. El este revelaţia, care ar fi imposibilă prin mijloace directe şi conşiente, a diferenţei calitative care există în felul cum ne apare lumea, diferenţă care, dacă nu ar exista arta, ar rămâne secretul etern al fiecăruia dintre noi. Doar prin artă putem ieşi din noi înşine, putem şti ce vede un altul din acest univers care nu este acelaşi cu al nostru şi ale cărui peisaje ne-ar fi rămas la fel de necunoscute ca şi acelea care pot să existe pe lună. Datorită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem multiplicându-se, şi câţi artişti originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziţia noastră, mai diferite unele de celelate decât cele care se rostogolesc în infinit şi, multe secole după ce s-a stins focul din care emanau, fie că se numea Rembrandt sau Vermeer, ele ne trimit încă raza lor specială.

(Marcel Proust, Timpul regăsit, ed Univers, 2000, trad. Irina Mavrodin, p.247-248)

_____________________
La vraie vie, la vie enfin découverte et éclaircie, la seule vie par conséquent réellement vécue, cette vie qui en un sens, habite à chaque instant chez tous les hommes aussi bien que chez l'artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu'ils ne cherchent pas à l'éclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d'innombrables clichés qui restent inutiles parce que l'intelligence ne les a pas "développés". Ressaisir notre vie; et aussi la vie des autres; car le style pour l'écrivain aussi bien que pour le peintre est une question non de technique, mais de vision. Il est la révélation, qui serait impossible par des moyens directs et conscients de la différence qualitative qu'il y a dans la façon dont nous apparaît le monde, différence qui s'il n'y avait pas l'art, resterait le secret éternel de chacun. Par l'art seulement, nous pouvons sortir de nous, savoir ce que voit un autre de cet univers qui n'est pas le même que le nôtre et dont les paysages nous seraient restés aussi inconnus que ceux qu'il peut y avoir dans la lune. Grâce à l'art au lieu de voir un seul monde, le nôtre, nous le voyons se multiplier et autant qu'il y a des artistes originaux, autant nous avons de mondes à notre disposition, plus différents les uns des autres que ceux qui roulent dans l'infini, et qui bien des siècles après qu'est éteint le foyer dont ils émanaient, qu'il s'appelât Rembrandt ou Ver Meer, nous envoient encore leur rayon spécial.

Chestii PROUSTeşti 4

Nos désirs vont s’interférant, et dans la confusion de l’existence, il est rare qu’un bonheur vienne justement se poser sur le désir qui l’avait réclamé. Marcel Proust*

Pentru c-aşa cum zice Proust, fericirea rareori se potriveşte dorinţelor noastre, îmi fac fericiri mici :
Mă bucur, de fiecare dată când mă plimb noaptea pe-afară, de lumina lunii,
M-amestec printre oameni şi le caut frumuseţea,
Merg prin librării şi anticariate, unde răsfoiesc cărţi pe care nu le voi citi niciodată,
Fixez mirarea necunoscuţilor când mă surprind zâmbind tot timpul,
Merg prin ploaie,
Renunţ deseori - la timpul vieţii mele, la gânduri, la obiecte,
Scriu aici, chiar dacă n-am chef întotdeauna –
__________________________
*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.391, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Chestii PROUSTeşti 3

„La vie selon son habitude qui est par des travaux incessants d’infiniment petits de changer la face du monde... " Marcel Proust*

Insesizabil. Nu-mi pot da seama cât m-a schimbat îndeletnicirea aceasta „virtuală”, „statutul” acesta de blogger. Anumite comentarii, vorbe spuse direct şi mai ales e-mailuri din partea unor străini m-au surprins şi m-au schimbat într-un timp uimitor de scurt în bine – m-au făcut mai încrezător, mai activ, mai responsabil – chiar şi în "realitate".
Ceea ce a început ca o simplă joacă m-a transformat într-o prezenţă.

___________________

*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.2089, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Chestii PROUSTeşti 2

„Dans l’amour les apports qui viennent de nous l’emportent sur ceux qui nous viennent de l’être aimé." Marcel Proust*

___________________

*À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.674, texte établi sous la direction de Jean-Yves Tadié

Chestii PROUSTeşti

„L’amour le plus exclusiv pour une personne est toujours l’amour d’autre chose.” Marcel Proust*

Simt şi-acuma disperarea cu care căutam pe jos cuvinte ca s-o impresionez; petrec minutele de după ore când îi spuneam orice – numai să le umplu ca să fiu cu ea; simt invidia celorlalţi băieţi din clasă când m-aşezam triumfător cu ea-n bancă; mai aud întrebarea mamei despre firele de păr lung de pe uniformă; simt furia şi aud măscările din gândul meu când dansa fox cu boul de Petrică; chiar prezenţa ruşinoasă din proprii pantaloni; şi numele, da, numele ce-mi trezeşte şi-acum reverii psihedelice...
Însă trupul ei, chipul ei, nu ştiu de ce, nu i-l mai ştiu.
Proust îmi spune că asta înseamnă dragoste exclusivă.
Prima din viaţa mea.
____________________

* À la recherche du temps perdu, Editions Gallimard, 1999, p.655, texte etabli sous la direction de Jean-Yves Tadie

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Cel mai frumos incipit

Anda Grarup provoacă lumea cititoare cu cel mai frumos incipit al cărţilor, idee, după mine, extrem de seducătoare, căreia nu-i poţi să-i rezişti.
Cele care-mi sunt dragi, şi pe care le ştiu by heart, ce expresie frumoasă au englezii ăştia!, sunt următoarele :

1. Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. (din anna karenina, în varianta lui Emil Iordache) 

2. Longtemps, je me suis couché de bonne heure. (Multă vreme m-am culcat devreme, prima proproziţie din swann al lui Proust, primul volum din în căutarea..., ce paradoxal, romanul ce duduie de fraze întortocheate începe cu o propoziţie simplă.)

3. Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul (inevitabil, lolita)

Din literatura română, am două citate, unul din mateiu caragiale, craii - cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. – si din ion cred sau din moromeţii, nu mai ştiu, timpul nu mai avea răbdare cu oamenii… , ajutaţi-mă, vă rog!