27 septembrie 2013

„ficțiuni reale“ de florin piersic jr.

Reguli de participare. Scrie o povestire la persoana întâi. Nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării. Povesteşte ce ţi s-a întâmplat pe parcursul unei singure zile. Dacă poţi, restrânge acest segment la o oră. Fii prozaic. Povestirea poate fi reală sau inventată. (p.7)

știm cu toții: tot românul scrie. prin secolul 19, heliade rădulescu îi îndemna pe toți să scrie de dragul nașterii unei literaturi naționale. acum, în secolul 21, florin piersic jere îi îndeamnă pe toți să scrie de dragul publicării la humanitas

se ia deci vedeta: florin piersic jere. scriitor publicat tot la humanitas cu romantic porno. apoi se „gândește“ proiectul (pe facebook). se ia grupul țintă (oricine, doar să-nșire vorbe - nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării - doar să fie prozaice). băi frate, și să vezi ce-o să facă florinel al nostru! cogeamitea antologia jmekeră! ce avangardă? ce urmuz? ce tzara? ce ionesco? piersic, musiu, nu glumă! i-auzeà: nu mai există reguli, în afară de cea care te obligă să respecţi limita de cinci sute de caractere, cu tot cu spaţii - zice el. și mă ia regretul - dacă aflam mai devreme, puteam și eu povesti cum mă șterg liniștit la fund pe budă. numai să respect limita de cinci sute de caractere. bravo, băiatule! păi, tu ești genial, pupa-te-ar tata! 

totuși, pe florinel îl roade o ambiție ascunsă: facebook-ul ca facebook-ul, dar să n-aibă el numele pe încă o carte la humanitas? atâta are și el: ambâțul ăsta! să mai vadă el în librării (încă) o dată numele lui pe o copertă humanitas? așa că să se mai alinte un pic:

De la bun început am spus că eu nu voi publica nici o povestire în acest volum. Scuze că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi că nici măcar n-am respectat regulile. Oricum, mai lucrez puţin la titlu. Cuvânt înainte e un clişeu tare obosit. (p.8)

și cartea e lansată. la humanitas. buuuuuun.

iaca curiozitate. și se ia linkul acesta - http://www.humanitas.ro/files/media/fictiuni-reale.pdf - și se citește puțin rezultatul. o parte din capodoperă, carevasăzică. sunt primele ficțiuni reale. dar surpriză! toate cele trei scrieri (mă rog, ce-or fi) par scrise de copii de clasa a patra. să le luăm pe fiecare, școlărește:

***

în prima ficțiune reală, fetița costinela caraene e în clasa întâi. ea înșiră cuvinte despre sora ei de cruce leila. lor le plac cărțile de aventuri. lor le citește tata. despre winnetou, nscho tschi și altele. ele se fac surori de cruce. la final leila povestește despre un film porno. și florin piersic jr. are o carte „romantic porno“. ce coincidență! 

în a doua ficțiune reală, eleva manuela mureșan înșiruiește cuvinte despre cum a rămas ea blocată în lift. ea vrea să se amuze când scrie, dar nu reușește. căci noi, când citim, ne enervăm. astfel, ea scrie: Duc sticla la gură şi trag o duşcă. Doamne, ce bună e. Mă pun pe băut. Sorb cu sete, cu plăcere şi mai ales de nevoie. Trebuie să golesc sticla cât mai repede dacă vreau să fac pipi în ea. Ştiu c-ar merge şi o ţigară, dar mă tem că în lift e periculos – aş putea arde ca un şobolan. Desfac pachetul de Savoiardi şi... (p.16) și totul se termină când vecinii o găsesc în lift și îi spun cuvinte urâte. manuela mureșan vrea să ne amuze când scrie cuvintele vecinilor, dar noi, când citim, ne scârbim. căci ele sunt vulgare:
- E o zdreanţă. E beată, nenorocita. 
- Boschetaro!
- O drogată. 
- Cine eşti, fă, aurolaco? 
- Nea Gică, cheamă, bre, poliţia. (p.17)
noi bănuim că manuela mureșan se uită la emisiunile lui mircea badea de la antena 3.

în a treia ficțiune reală, eleva ioana chicet-macoveiciuc povestește despre un dosar. ea începe promițător, căci povestește cum ea se trezește într-un loc necunoscut și fără să știe cine e. noi ne putem gândi la povestirea lui kafka despre cum se trezește el gândac. astfel, ea scrie: Deschid ochii. Gresie albă. Nişte vârfuri de cizme maro de piele, necunoscute. Ridic capul. Faianţă albă, uşi de termopan alb, o targă goală. Un spital. Sunt într-un spital. Oare ce caut aici? (p.20) nici noi nu știm ce să căutăm, căci nu găsim nimic frumos sau plăcut mai departe. aflăm doar că fata care se trezește în spital a căzut în cap. ea nu știe nimic și nu simte nimic. ea doar se bucură că e slabă. și strânge un dosar la piept. gata.

***

habar n-am ce i-a convins pe editori să publice așa ceva. probabil că numărul mare al co-autorilor (67, dac-am numărat bine) care-și vor pune rudele să cumpere cartea, ca humanitas să-și recupereze măcar costurile cu hârtia. că doar n-o avea florinel atâția bani să cumpere tot tirajul. 

răposata mea mamă - Dumnezeu s-o odihnească - avea o vorbă, foarte potrivită aici: dacă toate muștele ar face miere, ar fi și la curul cățelei.

25 septembrie 2013

recomandări de lectură - ursula k. le guin


„eu și tu“ de bernardo bertolucci

lorenzo are 14 ani și e introvertit. așa că nu-i place să meargă în excursie cu clasa. dar își minte mama că merge și alege să locuiască în subsolul blocului, mobilat de la o fostă locatară, o contesă. așa că-și ia un roman cu vampiri - de anne rice -, un terarium cu furnici, provizii de cola, sucuri și conserve și se pune pe ascultat muzică și pe calculator.

dar iată că are un musafir nepoftit: pe olivia, sora lui vitregă, cam drogată. ce pățește lorenzo al nostru e tot filmul.

desigur că, deși nu e cel mai bun bertolucci, e tot copilul lui și i-l recunoaștem cu cadre uimitoare, filtre de lumină și jocuri transparente.

filmul e o ecranizare a romanului omonim de niccolò ammaniti (autorul lui nu mi-e frică, tradus la noi și ecranizat și el) și în mod sigur romanul e scris la persoana întâi. ei bine, reușita filmului, pentru mine, este aceea că chiar am văzut, auzit și simțit prin ochii personajului adolescent. desigur că un subsol întunecat nu e un univers tocmai portivit pentru un film, însă poate fi interpretat ca lumea introvertă a unui copil singuratic, ca o lume a copilăriei / artei în lumea reală, ca unic refugiu în fața unei societăți în care mamele își cresc singure copiii, iar elevii trag jointuri în la școală.

despre un film regal al lui bertolucci - conformistul - am scris aici.

să spun că filmul e de văzut e redundant.


24 septembrie 2013

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.


16 septembrie 2013

protestul - un lucru simplu, democratic

mărturisesc că tremur la gândul că [oamenii] se vor lăsa în cele din urmă atât de prinși de o dragoste josnică pentru desfătările prezente, încât interesul pentru propriul lor viitor și pentru cel al descendenților va dispărea și că vor prefera să urmeze agale cursul destinului lor decât să facă la nevoie un efort brusc și energic pentru a-l îndepărta. (alexis de tocqueville, despre democrație în america, vol.2, humanitas, p.285, trad. claudia dumitriu)


n-aveam de gând că scriu aceste rânduri, însă am fost uimit de reaua-voință a unora și de dorința de  „a se implica“, comentând de pe margine fără să înțeleagă ceva (sebastian bârgău) sau generalizând nepermis (cristina bazavan).

în fond este vorba despre un lucru simplu, ce ține de un principiu democratic: cei care sunt reprezentați nu sunt de acord cu ceea fac aceia investiți prin vot să-i reprezinte. mai ales când aceste acțiuni le afectează viitorul (o simplă căutare a ceea ce reprezintă în timp exploatarea cu ceanuri e la îndemâna oricui). 

art.136 alin.3 din constituție prevede că: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

cel mai bun rezumat a ceea ce s-a întâmplat duminică l-a făcut eugen david, din roșia montană, la fântâna de la universitate: aici e un singur lider - strada și o singură cauză - roșia montană.
atât.

restul, monarhia, free gigi, capitalismul (a fost socotită de unii chiar o manifestație anticapitalistă) sunt amănunte nesemnificative, și țin mai puțin de cauza generală, însuflețitoare, ci mai mult de motivațiile personale ale fiecăruia.

personal, eu am rupt 3 ore din viață și am ieșit pentru roșia montană și m-am simțit mândru că am mărșăluit și strigat alături de semenii mei români, chiar și bătrâni, la care nu m-așteptam. hipsteri, șomeri, handicapați - am văzut un om în cărucior, unul în baston, altul șchiopătând - ne-am simțit toți români activi, pentru viitor, împotriva prostiei și a relei voințe.

eu sper - pentru clasa politică - să țină cont de vocea poporului.
deși, vorba lui schiller, împotriva prostiei, zeii înșiși luptă în zadar.


foto 2 de laura ștefănuț, aici.

12 septembrie 2013

romanele finaliste pentru 10 000 de euro


juriul format din criticii literari alex ştefănescu, dan c. mihăilescu şi daniel cristea-enache a anunţat lista celor cinci romane finaliste la premiul literar „augustin frăţilă”- romanul anului 2012:
  1. craii şi morţii, de dan stanca, editura cartea românească
  2. cronicile genocidului, de radu aldulescu, editura cartea românească
  3. hotel universal, de simona sora, editura polirom
  4. omar cel orb, de daniela zeca, editura polirom
  5. şoseaua căţelu 42, de alina nedelea, editura allfa
ele au fost selectate din cele 56 de romane înscrise în competiţia pentru 10.000 de euro.

nu am citit nici una şi îmi pare rău că nu se află cartea vreunei edituri mici. dar şi aşa, sunt curios dacă vreuna dintre ele chiar merită să rămână în preferinţele cititorului obşnuit. voi afla până pe 1 noiembrie.

atunci, 24 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu premiul literar „augustin frăţilă” – romanul anului 2012, în valoare de 10.000 de euro, oferit de compania philip morris trading.

ceremonia de acordare va avea loc pe 7 noiembrie 2013 la hotel intercontinental bucureşti.

6 septembrie 2013

viața fără mamă



când auzi că Mama ta e bolnavă de cancer, că multiplele metastaze s-au instalat deja, ca niște pepite ale morții, în corpul din care ai ieșit odinioară, nu te gândești deloc ce-are să se întâmple. plângi puțin, în fața gândului că o vei pierde curând, preacurând, mereu e preacurând - dar te consolezi repede, Mama e tot Mama pe care-o știi și cu care te-ai obișnuit și iată, în afară de slăbiciuni temporare și de cutii cu pilule, nu se schimbă nimic.

nu poți să compensezi prin nimic faptul că de vreo doi ani nu mai locuiți împreună, că ai lăsat-o cu tata într-un apartament gol. că nu-i poți îndeplini dorința de a avea și tu viața celorlalți, cu nevastă, copii, c-o mașină și cu niscaiva funcție mare într-un job la stat. că ești departe, la vreo 220 de km, singur, cu chirie, fără vreo meserie clasică - doctor, avocat, profesor, ofițer... că după dispariția fiului ei cel mare și fratelui tău, de aceeași boală fatală, așteaptă măcar la tine să danseze la nuntă, ca soacră mare.

dar ceva tot poți face: să vii s-o vezi la două săptămâni, în weekend-uri, și s-o tot trimiți să călătorească, să se plimbe, să profite de timpul rămas. timpul ăsta ireversibil. cu toate că ea preferă să trebăluiască prin casă, să-ți facă plăcintă și checuri ca să-ți pună la pachet în geantă când pleci cu autocarul, duminica.

încep accidentele vasculare cerebrale, teama de paralizie. internări, cerebrolizine, imobilizări, vegheri, refaceri. acasă. alte accidente vasculare cerebrale, alte temeri. începi să le numeri, câte vor fi fiind: unu, doi, trei, patru, cinci... apoi stări de slăbiciune, pilule, multe pilule, dureri din ce în ce mai mari.

nu știi cum să te comporți cu bolnavii de cancer: înveți să nu te cerți, să nu-i contrazici. să-i mângâi cât mai mult, să-i atingi, să ai cu ei cât mai mult contact fizic. o suni în fiecare zi, o asculți cum îți spune c-o doare, nu știi când trec lunile, și anii. petreci crăciunurile acasă, revelioanele la fel, nu-ți poți lăsa singuri părinții. poate e ultimul crăciun, ultimul revelion, să nu lipsească din casă bradul, cozonacii. în concedii, rămâi acasă, trebuie să fii alături de ei.

nu știi când trec lunile, și anii. vreo şase. apoi încep durerile mai mari, opiaceele. oboselile, stările anemice. se descoperă alte metastaze, la ficat. transfuzii. de la oncologie, treci la neurologie. acum ești la interne. între timp, vine medicul diabetician, o amenință coma diabetică. ce spune medicul cardiolog? în cele din urmă, ți se spune: câteva luni.

vii mai des, în fiecare weekend. îți planifici un concediu de vreo patru zile în străinătate, dar ți-e teamă să nu se-ntâmple ceva grav. ceva se-ntâmplă, dar nu grav, doar o internare. internările au devenit obișnuință. te-ntorci din călătorie, stai o săptămână acasă. încet-încet, o vezi din ce în ce mai slăbită. parcă nici nu mai e Mama. se mișcă doar cu cadrul, sau sprijinită de brațele întinse. respiră greu, șuieră lin. în cele din urmă, nu se mai ridică din pat. pamperșii. încep vaietele.

tata e de mult timp infiermier. dacă aproape cincizeci de ani a fost îngrijit cu servicii complete, acum e rândul lui. nu mai doarme nopțile, își tot ridică și coboară nevasta. ca într-un joc absurd, de copil care se joacă cu păpușa. mama nu se mai bucură. între durere și nervozitate, trăiește doar pentru câteva minute de somn lin. mai este oare asta viață?

și trebuie să vină și coșmarul - într-o duminică dimineață plină de soare. uite, Mamă, cerul, îi spui când e dusă cu fața în sus, pe targă, în ambulanță. la ce folos ambulanța, gândisem? ultima oară a stat 24 de ore în urgență, apoi au trimis-o acasă. sistemul medical românesc nu se ocupă de muribunzi. mai ales dacă mai au și 70 de ani. aici, Mama nu mai e respectabila Doamnă Butuzea, cu studii superioare, pensionată auditor la minister, ci o mamaie lăsată de izbeliște s-aștepte, în durere, pe-o targă anonimă. o doamnă lăzărescu, la mâna medicilor. totuşi o doamnă inteligentă şi lucidă până la capăt.

deci, ești cu ea în urgență. ce poți să faci când o vezi în agonie, zvârcolită de durere? când auzi cum îți tot repetă că moare, ca un refren ucigător. ce poți să faci să-i iei durerea? țipi la medic, la asistente, dar toți par că nu-și dau seama de nimic și se ocupă de toți ceilalți, numai de Ea nu. îi pui oxigen, dar nu mai contează. de ce nu te-a-nvățat nimeni ce să faci, ce să spui? ce folos atâtea cărți? ce folos atâtea vorbe cu oamenii? privești neputincios cum mâinile i se răcesc. cum asistentele o crucifică la propriu ca s-o găurească la mâini și la picioare cu ace pentru perfuzii. și pleci pe holurile spitalului spre secție și constați la un moment dat, că mama s-a liniștit. dar nu în somn, ci în comă. îl suni acasă pe tata. îl chemi și pe el, să nu mai fii singur cu Ea și cu moartea. apoi te gândești că ce bine ar fi să se termine odată, să se ușureze.

peste trei ore, chiar când ne pregătim să plecăm, aparatele încep să țiuie. la fel ca în filme - finalul.

morga, înmormântarea de care te ocupi tot tu, dragoș, de la cap la coadă, cu tot cu obiceiurile băbești de trecere - cana de sub sicriu sau cea pentru setea mortului, podul de ieșire (vămile văzduhului), arderea toiagului etc. - îți continuă coșmarul din care nu te mai trezești.

iar când te trezești, ca de sub hipnoză, vezi că ești singur. e tata cu tine, dar ești în mai nesiguranță. n-o să te mai sune când ești bolnav, n-o să te mai întrebe dac-ai mâncat, n-o să-ți mai dea pachet, n-o să te mai îndemne s-o cunoști pe nu știu care fată.

dar ești plin. ai avut noroc că ai avut-o pe Ea ca mamă și nu pe alta. că te-a alintat ca mezin, că te-a crescut casnică până la 10 ani. că te-a legănat pe picioare. că ți-a dat cei șapte ani de acasă, ceva cumsecădenie, o profundă onestitate și nițică cochetărie. că ai știut să afli în ultima vreme c-a fost fericită, că s-a bucurat de libertate și de voință toată viața. că ți s-a spus că a fost onestă și profund morală. că ai văzut cu ochii tăi cât a fost de vitează, luptându-se pe față cu moartea fiului ei - cea mai mare nenorocire a unui părinte - și cu a ei înseși.

că trebuie să-i păstrezi mai departe moștenirea.

30 august 2013

acasă ca o călătorie

desen de dragoş butuzea

am fost dezamăgit când în cele câteva călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea - nu doar în străinătate, dar şi în românia - am întâlnit prea multe lucururi familiare, exact ca acasă: nişte copaci la fel, un anumit aer la fel, o luminozitate de cer, chiar case şi oameni la fel. în acest univers nou pentru mine, îmi intraseră elemente familiare, obişnuite, de care voisem să scap. mi-a părut rău, căci se dovedea că efortul de a ajunge undeva era - chiar şi parţial - zadarnic.

am fost dintotdeauna fascinat de exemplul filozofului immanuel kant, care nu a ieşit - se spune - din oraşul lui toată viaţa. şi totuşi, de acasă, a înţeles lumea şi pe el însuşi într-un mod ce a revoluţionat întreaga gândirea modernă occidentală. şi-am mai fost fascinat de exemplul lui marcel proust care-şi acutiza simţurile până la extrem - pe la noi o făcea blecher- pentru a îndepărta obişnuinţa lucrurilor, această ucigaşă a plăcerii vieţii.

acasă e acelaşi univers minunat! e aceeaşi lună ca la paris. aceiaşi copaci ca la lisabona. acelaşi beton ca la barcelona. la mine, la constanţa, am acceaşi apă ca la ocean. şi din contră, oamenii de lângă mine sunt mai fascinanţi decât italienii, norvegienii, patagonezii, pe care nu-i voi cunoaşte mai mult decât ca un străin.

poate mirosurile vor fi fiind altfel, poate anumite lumini, poate anumite climate - dar cât merită ele?
iar albumele, internetul, google maps - sunt instrumente care compensează din plin dorinţa de cunoaştere a reperelor culturale şi turistice worldwide. nu e nevoie să mergi la paris să-l vezi pe davinci. la florenţa, să-l vezi pe michelangelo.

să ne dezobişnuim de lucrurile din jurul nostru, să le privim ca şi cum am fi nişte călători, să privim cu atenţie frunzele din copacul din faţa casei - vor fi mereu altele, cum şi noi suntem mereu alţii. să ne uităm mai cu luare aminte la oamenii de lângă noi, imposibil să nu aibă ceva frumos, dacă ştim să privim. 

să nu ne lăsăm în voia obişnuinţei. pentru că apoi vin prejudecăţile. apoi frustrările. şi iată cum ni se fute lumea.


28 august 2013

despre „maşina timpului“ a lui wells la clubul de carte nemira

luni seară am fost prezent - ca de obicei - la clubul de carte Nemira de la cărtureşti. s-a discutat despre maşina timpului de h.g. wells. n-am citit-o, deşi îmi plăcuse omul invizibil demult, în copilărie.

cred că a fost cea mai reuşită ediţie a clubului de carte:
poate pentru că nimeni nu a fost pătimaş, nimeni nu a fost impresionat prea tare de microroman, toată lumea a avut rezerve - evident, cei mai vorbăreţi.

am reţinut câteva idei:
- autorul nu a folosit prea multe personaje feminine, pentru că pe vremea aceea femeile erau văzute ca nişte chestii de suport (ovidiu eftimie);
- wells nu s-a preocupat să detalieze amănuntele tehnice - descrierea maşinii timpului, de exemplu - pentru că l-a interesat mai mult mesajul educativ (din epilog);
- cel mai important element al maşinii timpului era manivela :) (george hari popescu)
- varianta filmului din 1960 (imdb) este foarte atractivă.

desigur că s-au discutat şi subiecte paralele cu sbiectul - era wells comunist?, de ce viitorul este imaginat de unii netehnologic? de ce călătorul lui wells a plecat în papuci? etc.

per ansamblu, am plecat cu concluzia că wells nu e un scriitor grozav, jules verne îi e net superior. că am făcut bine că n-am citit cartea - înţelegând-o mai bine la acest club. unde a fost foarte plăcut. :)


 foto de george hari popescu


27 august 2013

românia liberă publică un debut de 5000 de exemplare


cotidianul românia liberă vrea să publice şi să distribuie către publicul larg un roman românesc, într-un tiraj de 5000 de exemplare. singura condiţie este ca autorul să nu fi publicat nimic.

manuscrisele se primesc pe adresa mkt@medienholding.ro, iar mai multe detalii aici.

nu ni se spune dacă există un termen limită sau cine face selecţia. căci mi-e teamă că, în dosul numelui ziarului, stau niscaiva redactori amatori. criteriul l-am ginit: popularitatea. 

26 august 2013

„candid sau optimismul“ de voltaire

voltaire
candid sau optimismul 
(candide ou l’optimisme) 
editura hyperion, chişinău, 1993
 traducere de al. philipidde
 98 de pag. legate
 coperta de alexei colîbneac
în general, preferăm literatura contemporană, pentru că cea clasică – medievală sau premodernă – oricât de deschişi la minte am fi – ne vorbeşte despre o lume care nu mai e a noastrăşi pe care n-o cunoaştem noi, emancipații. totuşi, există şi anumite cărți care merită citite ( mai ales dacă sunt mai scurte). de exemplu, acesta: candide sau optimismul de voltaire (aka franҫois-marie arouet).

micro-romanul acesta este o parabolă. despre rostul oprimismului în lumea rea, omenească. şi nu e vorba (doar) despre lumea medievală, ci despre omenirea dintotdeauna.

personajul candide este un tânăr educat care, chiar dacă nu e nobil, beneficiază de educația unui filozof care-l învață că, orice i se va întâmpla în viață, i se va întâmpla cu un rost, iar acesta este unul bun.

Totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poartă ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele sunt în chip evident alcătuite ca să poarte ciorapi şi de aceea avem ciorapi. Pietrele au fost formate ca să fie cioplite şi să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos... Și porcii fiindcă au fost făcuţi ca să fie mâncaţi, mâncăm carne de porc toată vremea; prin urmare cei care au spus că toate-s bune au spus o prostie; trebuiau să spună că toate sunt cum nu se poate mai bine. (ceux qui ont avancé que tous est bien on dit une sotisse; il fallait dire que tout est au mieux.) (p.100)

sunt un fan al optimismului şi, cu toată ironia explicită a lui voltaire faţă de filozofia la modă, la care face deseori recurs – a lui leibniz şi a discipolului acestuia, wolff – îmi place pentru că şi eu cred cu tărie că orice mi se întâmplă clipă de clipă, îi pot da un rost, şi dacă vreau, poate fi unul optimist.



nu l-am înţeles deloc pe voltaire în acest roman, dacă face mişto sau vorbeşte serios. pentru că, deşi lui candide şi personajelor care îl înconjoară li se întâmplă tot felul de nenorociri, în cele din urmă, toţi scapă – afară de personajele negative, pedepsiţi de pronia divină. e-adevărat, salvarea, binele optimism vor însemna siguranţă plictisitoare – omul era sortit să trăiască ori în zvârcolirile neliniştii ori în letargia plictiselii (l’homme étais né pour vivre dans les convulsions de l’inquiétude, ou dans la létargie de l’ennui) (p.186) – dar totuşi ating binele. adică îşi lucrează liniştit grădina de lângă casă. mi-aduc aminte de finalul educaţiei sentimentale a lui flaubert, când cele două personaje, după lungi peripeţii, sfârşesc în faţa focului, la o poveste despre o vizită la bordel (flaubert însuşi spunea depsre candide că este capodopera romanului filozofic, rezumat al tuturor operelor sale).

- dar lumea asta cu ce scop a fost creată? întrebă candid 
- ca să ne facă să turbăm, răspunse martin. (mais à quel fin ce monde a-t-il donc été formé? dit candide. pour nous fire enrager, répondit martin.) (p.154)

în schimb, am urmărit – cu o curiozitate de secol întâmplările personajelor. nu vreau să povestesc prin ce întâmplări extraordinare trece eroul nostru candid, cum dă el de el dorado – ce mai bună lume ever, cu aur pe jos – ci doar să spun, asemenea unui alt blogăr, vlad, (datorită căruia am citit, de altfel, romanul) că am găsit aici: o scriitură simplă, presărată cu poate cea mai fină ironie pe care am întâlnit-o vreodată, cu pasaje memorabile de filozofie pe înţelesul oricui.

Atunci când îmi arunc ochii peste globul acesta, sau mai bine zis pe această globulă, îmi vine a crede că Dumnezeu l-a părăsit şi l-a dat pe mâna vreunei fiinţe răufăcătoare. N-am văzut oraş care să nu dorească distrugerea oraşului vecin, n-am văzur familie care să nu vrea să piară altă familie. Pretutindeni cei slabi urăsc pe cei tari, dar se târăsc în faţa lor, iar cei tari se poartă cu ei cum s-ar purta cu nişte turme pe care le cresc pentru lână şi carne. Un milion de asasini înregimentaţi cutreieră Europa de la un capăt la altul, practică omorul şi tâlhăria cu disciplină ca să-şi câştige existenţa pentru că n-au o meserie mai cinstită; şi, în oraşele în care s-ar părea că lumea trăieşte în pace şi în care înfloreşte arta şi ştiinţa, oamenii sunt roşi de invidie, de griji şi de necazuri mai mult decât e ros de urgie un oraş asediat. Durerile ascunse sunt mai mari şi mai cumplite decât nenorocirile publice. (pp.151-152)




22 august 2013

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 
 meteorii 
 (les météores) 
editura univers, bucurești, 1995
 traducere de irina bădescu
 443 pagini broșate 
coperta de vasile socoliuc
fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.




18 august 2013

„păsările galbene“ de kevin powers

un roman zguduitor

kevin powers 
păsările galbene 
(the yellow birds) 
editura polirom, iași, 2013
 traducere de daniela rogobete
 193 pagini broșate
coperta de laurențiu midvichi
desigur că voi adăuga și această carte la cele două despre război care m-au impresionat - binevoitoarele de jonathan littell și pielea de curzio malaparte.


probabil că romanul acesta ar trebui citit mai ales de tineri, cum este personajul (dar şi autorul însuşi) care a plecat la război foarte tânăr. pentru că problemele lui care i-au bulversat viaţa nu au ţinut de gagici, maşini bengoase sau niscaiva nelinişti metafizice - ci probleme lui - care i-au mutilat sufletul - au ţinut de morţi cu sutele, de sfârtecări şi mizerii.

john bartle are 21 de ani şi merge în irak la război. îl are drept camarad pe daniel murph(y), de 18, a cărui mamă i-l încredinţează. dar câte promisiuni se pot ţine în război?

colonelul care vine în inspecţie doar ca să fie filmat, sergentul cinic şi mizantrop, dar care-şi iubeşte subordonaţii, fericirea fiecărui soldat când mor alţii în locul lui, bombele ascunse în cadavre şi trupurile ciopârţite - cu maţe şi creieri pe-afară - totul într-un absurdabsurdabsurd.

M-am gândit la războiul în care fusese bunicul meu. Ei avuseseră destinaţii şi ţeluri precise. Noi îi gonim. O să-i omorâm. ei vor trage în noi şi ne vor mutila membrele în explozii şi vor fugi spre dealuri şi văi, înapoi pe străduţe şi în satele prăfuite. Apoi se vor întoarce şi o vor lua de la capăt, făcându-le cu mâna când se vor sprijini de felinarele de pe stradă şi de copertinele verzi desfăşurate, în vreme ce-şi beau ceaiul în faţa magazinelor lor. Când vom patrula pe străzi le vom arunca bomboane copiilor lor. (pp.82-83)

iată şi imaginea „eroului“ întors acasă, un fragment care m-a făcut să exclam UAU!:

Apoi, târziu în noapte, în timp ce zburam pe uncer negru, fără stele, pe deasupra litoralului estic, la vremea când decolau avioanele încărcate cu alţi soldaţi cu nasurile întoarse spre prietenii din liceu şi iubitele de optsprezece ani, către petreceri câmpeneşti şi maluri de izvoare şi iazuri, de-a lungul cărora băieţii aveau să se plimbe ore în şir în tăcere cu braţul petrecut peste umerii pistruiaţi ai acelor fete, cu mâinile atingându-le pielea pe sub vreo şuviţă de păr roşcat, blond sau castaniu, şi neştiind ce să facă, mâinile acelea se vor uni ca-ntr-o rugăciune, rugându-se fără măcar să ştie că se roagă: „Doamne, te rog, nu îngădui ca lumea să mi se scurgă tot timpul printre degete“ şi vor lăsa în urmă focurile strălucitoare şi râsetele, vor lăsa în urmă maşinile strânse în cerc pe câmpii, trecând prin mijlocul inelelor proiectate de faruri, poticnindu-se prin tufişuri, unde vor simţi cum pumnul încleştat al singurătăţii le striveşte vreun os din piept ca şi când ar fi fost cel mai firav şi sfărâmicios os pe care Dumnezeu l-a creat vreodată, după toate acestea, am căzut într-un somn de beţie. (p.96)


şi e admirabil că un soldat din irak - kevin powers însuşi - a scris această carte cu o poezie care arată - încă o dată - cum se pot vindeca rănule sufleteşti, sublimându-le prin artă. urletul pe care ai vrea să-l arunci lumii de căcat în care trăieşti - prin literatură devine mai puternic.



13 august 2013

pynchon și salinger

pe 17 septembrie va apărea un nou pynchon, bleeding edge. poate fi precomandat pe amazon.



tot în septembrie, un documentar despre salinger. muncit în 9 (nouă) ani.


12 august 2013

„mama“ de christophe honoré

hiper-erotisme cinematografice

după ce tânărul pierre (louis garrel) pleacă de la bunici - cei care l-au crescut - la mama lui (isabelle huppert) pe o insulă, tatăl său moare într-un accident. iar el va trebui să afle că mama sa e o curvă. una profesionistă și perversă, de trotuar. pân-aici pare un scenariu de houellebecq. însă nu. ci este după un roman omonim de george bataille.

ei, și iată că începe pentru eroul nostru educația sa sexuală. v-am spus că înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu?  vă spun acum: înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu.

și pierre se supune săruturilor în cur pe care i le aplică prietena mamei, réa; acceptă călăritul concupiscent în public al aceleiași; împarte sado-masochismul cu hansi și loulou (ăsta e băiat) - totul în cadre apropiate cu multă piele goală ce-nroșesc orice pudibonderie spectatoricească. cadre care cam excită. îngrozitor acuma, vara, dacă nu ești în vamă.

curul lui hansi m-a făcut să-mi dau seama că nu l-am iubit niciodată cu adevărat pe Dumnezeu. că mi-a plăcut doar ideea de a fi iubit de Dumnezeu. iubind-o pe hansi, sper să-mi pierd încet-încet mințile. încet-încet, dar nu lipsit de viață.

evident că punctul culminant al filmului (dar și cel mai slab, după părerea mea) este incestul, culminat cu moartea. când pierre își dă seama că libertatea pe care i-a dat-o mamă-sa (răpindu-l, prin desfrâu, de la Dumnezeu) înseamnă și moarte.

și totul pe corul muzicii lui samuel barber (agnus dei). deci, musai de văzut, măcar pentru eroticisme.

imdb și trailer:










8 august 2013

portrete de scriitori de gisèle freund

dacă doriți să studiați artistic moacele unor scriitori celebri, vă invit împreună cu cea care le-a făcut, gisèle freund. poftiți:

hermann hesse, montagnlia, 1962
james joyce cu nepotul, paris, 1938.
walter benjamin, paris, 1938
virginia woolf fumând, londra, 1939
t. s. eliot, londra, 1939
victoria ocampo, paris, 1939
stefan zweig, 1939
samuel beckett, paris, 1964
iris murdoch, oxford, 1959
marcel duchamp, paris, 1939
marguerite duras, paris, 1965
andré malraux, paris, 1935
paul celan, 1970
de aici.

6 august 2013

o carte care cred că nu se va traduce la noi cu titlul ăsta...

ce carte citești? e groasă? cât e de bună? cât mai ai la ea?


și două coperte surori, din librărire - pe care s-o alegi, dacă n-ai ști despre ele?:


5 august 2013

thomas mann, paul goma, iosif și polirom



1. pe ediția unu a romanului iosif și frații săi, din 1977 (vol.1), 1978 (vol.2), 1981 (vol.3), apar ca traducători petru manoliu (vol.1 și 2) și petru năvodaru (vol.3). știm că petru manoliu este autorul traducerii muntelui vrăjit și că a murit în 29 ianuarie 1976

2. paul goma, într-un articol (aici) afirmă că socrul său - petru năvodaru - a tradus, de fapt, din germană, toate volumele, căci petru manoliu o făcuse din franceză:

din pricina ginerelui care publicase în occident cărți-dușmănoase, socrul meu, traducător diplomat, nu a mai avut voie nici să facă traduceri. însă pentru că petru manoliu, care făcuse contract și pentru iosif și fratii săi de thomas mann, luase banii apoi murise, lăsînd un text nefolosibil (îl tradusese pe thomas mann după… traducerea franceză de la gallimard), inventivul romul munteanu (flancat de brad, ghișe, dodu) a găsit solutia : năvodaru era și bun traducător de germană și… interzis : dacă i se promite o sumă care să-i acopere dactilografierea, va fi silit să accepte. și năvodaru a acceptat : pe primul volum (din trei - univers, 1977) apare ca traducător petru manoliu ! 

3. în ediția recentă de la polirom, petru năvodaru lipsește cu desăvârșire, petru manoliu fiind menționat pentru toate cele 3 volume (conform drepturilor de traducere achiziţionate de la copyro).

acuma noi, cititorii, nu mai știm ce citim.
cui ar trebui să mulțumim, chiar și retrospectiv, pentru traducere - oricât de bună ar fi ea?
putem afla ce s-a-ntâmplat de fapt? 


2 august 2013

„jucăria mortului“ de constantin acosmei

poezii care m-au luat savuros prin surprindere

constantin acosmei 
jucăria mortului 
 casa de pariuri literare, buc, 2012
 142 de pagini broșate 
coperta de laurențiu midvichi
dacă mi-ar fi spus cineva că are să mă mai surprindă vreun autor de poezie român contemporan, i-aș fi zis „pleacă, bă, d'acilea!“
așa era să-i spun amicului octavian (sfătuitorul meu în materie de poezie), când mi-a vorbit despre constantin acosmei, aşa că am vrut să mă conving. volumul a fost de negăsit la cărturești sau la bastilia, dar l-am găsit la eminescu. deși l-aș fi putut descărca la liber de pe elefant, aici.

studiu pentru „nud cu piciorul în groapă“

(„viața omului atârnă de un fir de păr“
îmi aduc aminte aproape în fiecare seară
scoțând cu degetele un fir de păr lung
și negru din farfuria cu mâncare) (p.23)

puțin
(sunt liniștit
mângâi cu plăcere 
capul răutăților

mă gândesc la orașul
unde fumegă lăzile de gunoi
ca niște altare de jertfă

am fost furios
am tăiat gâtul
fiolelor

am strigat în oraș
- „am și eu un schelet
de ce să nu vă fie frică?“

lângă vitrine
mă opream
să-mi aranjez 
puțin scalpul) (p.16)

în general, o poezie care exprimă anostul cotidian, petrecut în camere modeste, din beton, populate cu saltele, ligheane de tablă, chiuvete înfundate stârnește la prima vedere acreală, chiar respingere. dar acosmei reușește să creeze câte un eveniment prin jocuri de cuvinte și alăturări stupefiante: în cartiere se aud explozii demografice, nopțile sunt luminate feeric de pete de urină, ferestrele patrulează, prin oraș bântuie schelete metalice.

plicitisul vieții (taedium vitae) face ca gesturile și faptele să nu aibă nici o corerență, ba chiar să contrazică tema poemului. altfel spus, poemul e luarea la mișto a titlului, sau viceversa. de exemplu, odihna înseamnă mersul în piață ca să se cântărească, curriculum vitae înseamnă pârlirea unor pene de găină sau găsirea unor caramele, bucătăria e pentru cântatul la muzicuță pentru un cosaș etc.

totul pare absurd, dar și amuzant și deștept (ușor avangardist) - pe mine m-a pufnit serios râsul la metrou citindu-le. ba chiar ciclul de relatări - poeme în proză - aduc cu fragmentele postume ale lui kafka, doar că sunt mai hazoase: un copil se dă pe gheață pe voma tatălui său bețiv, altul recuperează pălăria tatălui său din șanț, un bărbat sparge geamul unui vecin de la trei, altul pune piedică unui trecător ca să cadă-n baltă, un bătrân se pișă pe el în ploaie...

(azi dimineață mergeam încet pe stradă
și simțeam cum mi se trag ciorapii
- puțin după ce am trecut de aprozar
mi-au rămas călcâiele goale în pantofi) (p.78)

amărăciune
(mi-am scos degetele din urechi
și pe urmă le-am băgat în gură) (p.59)

multă nebuneală în lumea asta - ne spune constantin acosmei - și fiecare dintre noi e cel dintâi dintr-însa. ce poți să faci decât să faci ceva, indiferent ce-ți vine?:

palinodie
(nu sunt curios să trăiesc
      nici să mor -
decât să ridic două degete 
ca să răspund corect
la „întrebările profunde 
      ale existenței“
mai bine - două degete
să mi le bag pe gât) (p.39)



1 august 2013

„premiul augustin frăţilă“ de 10 000 de euro

nefiind critic literar, nici editor, am rămas uimit că în competiţia pentru premiul augustin frăţilă organizat de acadecu s-au înscris 56 de romane. mă îndoiesc că din aparițiile romanești ale anului trecut au rămas prea multe pe dinafară. aşa încât constat că se scrie, domle.

din cele 56, am citit până la capăt numai două, am mai început încă două. e foarte puţin, dar aşa e când citeşti de plăcere și cauți să citești numai romanele bune ce-apar mai mult prin lume decât în colțișorul nostru de rai.

oricum, aştept să le citesc pe cele mai bune şi am încredere că alex ştefănescu, dan c. mihăilescu şi daniel cristea-enache le vor alege pe cele mai bune. ce mi-ar plăcea este ca printre cele 5 să se numere şi unul apărut la o editură obscură, de provincie, cu o copertă oribilă (cum sunt, din păcate, majoritatea copertelor).

mi-ar fi plăcut să știu numele tuturor celorlalți colegi blogări care ne vom da cu aprecierea.




Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...