 |
aristofan
trei comedii utopice (lysistrata.
adunarea femeilor. păsările)
(Λυσιστράτη.
Ἐκκλησιάζουσαι.
Ὄρνιθες )
editura vitruviu, bucurești, 2010
traducere de alexandru miran
258 de pagini broșate
autorul copertei neprecizat
|
lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.
vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.
sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.
despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.
 |
| ilustrație de norman lindsay, sursa |
piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:
- Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
- Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)
Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați,
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)
 |
| ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa |
evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).
piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.
păsările
citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.
Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)
dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.
astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.
Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce
Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)
în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.
aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.
