schopenhaueriada 2

cauzalitatea 

pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure. 

___________________

excurs kantian

obiectele exterioare nouă (fenomenele, și nu obiectele în sine) sunt percepute numai prin sensibilitate. ele trec prin intuiția pură (sub forma spațiului, timpului și cauzalității), fiind astfel o reprezentare la nivelul conștiinței empirice. diversul intuiției empirice este unit de către intelect în concept (regulă) într-o experiență posibilă (p.187*), iar aceasta în același timp cu sinteza aceluiași divers, conform cu categoriile - sinteză realizată de către imaginație (ce ține, și ea, tot de sensibilitate). 

de fapt, atunci când judec, îmi reprezint o reprezentare (a unui fenomen), adică adaug o reprezentare la alta. astfel, în timp ce intuiția e o reprezentare nemijlocită, judecata, care e o juxtapunere a două concepte (subsumare a regulilor), e o reprezentare mijlocită, în care fiecare concept este el însuși o reprezentare. mai adăugăm apoi apercepția transcendentală ce conferă unitate actelor mele mentale (conștiința) și gata cu cunoștința, adică judecata sintetică a priori. 
___________________

*immanuel kant, critica rațiunii pure, editura științifică, bucurești, traducere de nicolae bagdasar și elena moisiuc, 1969.

iar acum să revenim la capitolele următoare ale volumului doi din lumea ca voință și reprezentare de arthur schopenhauer.

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

schopenhauer ține să sublinieze că judecățile sintetice țin de subiectul (persoana) care le face, mai precis de capacitatea sa intelectuală: noțiunea de „pisică“ conține de o sută de ori mai multe lucruri în mintea lui cuvier - zoolog francez - decât în cea a servitorului său; așa se face că aceleași judecăți despre pisică vor fi sintetice pentru acesta sin urmă și analitice pentru celălalt (p.46).

un element important în filozofia lui schopenhauer este cauzalitatea, cu care se desparte de kant încă din lucrarea sa despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente (tradusă la noi de același traducător și apărută la aceeași editură). astfel, dacă la kant - care pornește de la lumea exterioară ce acționează asupra subiectului -, cauzalitatea este o formă pură, conștientă a intelectului, ce prescrie legi fenomenelor, la schopenhauer - care adaugă și perspectiva acțiunii subiectului asupra lumii exterioare - cauzalitatea este o condiție inconștientă a intelectului, alături de spațiu și timp.  trebuie repede adăugat că spațiul și timpul nu aparțin aici, kantian, intuiției, ci, schopenhaurian, la grămadă, intelectului (adăugându-i-se, apoi, materia). de unde spusesem, în primul post, de un kant vulgarizat.

orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).

în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.

interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.

un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".

lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.

***

există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff,  iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).

următorul post, despre reprezentarea abstractă.

instagram livresc

concertul de anul nou de la viena

de când mă știu, ziua de întâi ianuarie a fiecărui an este ziua concertului de anul nou transmis în direct de la viena.

poate pentru unii, concertul înseamnă snobăreală, miros stătut al unei civilizații dispărute (john irving tratează tema în lumea după garp), repetarea enervantă și ritmică a operei familiei strauss.

dar pentru mine, la fel ca sunetul linguriței lovite de farfurie din timpul regăsit, concertul înseamnă întâi ianuarie dintotdeauna. de când mă știu, de întâi ianuarie, tata dă drumul televizorului să intre în sala de aur – musikverein, inaugurată de franz josef acum două secole. și nimeni din familie nu are voie să schimbe postul sau să vorbească cu voce tare.acum este pater familias.

încă de mic, mă suiam în patul alor mei de-abia treziți după revelion și mă cuibăream lângă ei, cu ochii la televizorul alb-negru și cu urechile la muzica lui strauss. nu însemna - cred - mare lucru, dar măcar sărbătoare însemna că este. măcar că tata nu era plecat în vreo delegație militară sau de serviciu. cred că era singurul concert transmis în direct de televiziunea ceaușistă, dar pe atunci, pentru mine asta CONCERTUL DE LA VIENA ÎNSEMNA ANUL NOU.

a fost frumos și anul acesta și am aflat că în 2014, îl va dirija daniel barenboim. nu știu dacă dintotdeauna, dar în ultima vreme, după dunărea albastră, marșul lui radetzky îmi deschide fiecare an. 

la mulți ani!

recensământ 2012

personal

pe plan personal, pot să spun că 2012 a fost un an foarte bun. în primul rând, n-am avut probleme de sănătate, nici măcar gripat n-am fost (pesemne că varicela cu care l-am întâmpinat mi-a scos pârleala). apoi, am sărit cu parașuta, o dorință pe care-o aveam demult, în "lupta" cu mine însumi. apoi am făcut ceva voluntariat pentru tineri. și-apoi, am început să scriu niște chestii literare, ceea ce poate pe viitor se va materializa în ceva interesant.

livrești 

pe planul lecturii, am fost parcă mai leneș, poate (și) din pricina laptop-ului pe care mi l-am luat în martie și care mi-a cam mâncat din timp (și paradoxal, am scris și mai rar pe blog). astfel, dacă în 2009 citeam 68 de cărți, în 2010 citeam 70, și în 2011 citeam 50, anul ăsta am numărat 40 de lecturi finalizate.

dintre cele mai bune cărți citite în 2012, se numără:

1) despărțirea de matiora de valentin rasputin

2) educația libertină de jean baptiste del amo

3) trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez 

în poezie, am avut revelația poetului austriac ernst jandl, cu cele mai frumoase 100 de poeme .

în ceea ce privește literatura română, așa cum îmi propusesem, n-am citit foarte mult, dar am descoperit poezia lui ioan es. pop și romanul lui ovidiu verdeș muzici și faze.

o plăcută realizare, tot pe plan livresc sunt recitirile. mă bucur că am reușit să recitesc următoarele capodopere:

ghepardul, la răscruce de vânturi, papagalul lui flaubert, despre eroi și morminte și la umbra fetelor în floare de marcel proust. - și, amintind de proust, mă bucur că am găsit cartea célestei albaret, domnul proust.

mă felicit pentru reîntoarcerea la filozofie - am citit epicur și am început schopenhauer. 

de asemenea, pentru că am început să scriu mai mult despre pictura abstractă (mai mult pentru mine) și teatru.

deloc de neglijat este articolul despre mine al lui nicolae manolescu, în care mi s-au confirmat racilele micii culturi române, dominate de idiosicrazii și orgolii meschine, fără mari creații în spate, care să se compare cu cele universale.

ce-mi propun pentru 2013?

să recitesc mai mult - ulise-le lui joyce, alte romane de proust, să termin integrala cehov. 

să călătoresc mai mult.
să revin la scrisul unui post pe zi pe blog - ca în 2009 și 2010.
să progresez cu germana.

hrabal şi nooteboom - două mari surprize editoriale

după ce în urmă cu un an lăudam iniţiativa editurii art de a reedita varianta irinei mavrodin din în căutarea timpului pierdut, am constatat cu surpriză că editura a renunţat la paginile cusute, ceea ce înseamnă că la recitiri repetate, la umbra fetelor în floare va zbura dintre coperţi în eter.

totuşi, tot art va începe seria de autor BOHUMIL HRABAL, deocamdată cu două opere deja traduse la noi, l-am servit pe regele angliei, şi trenuri cu prioritate, despre care am scris aici şi aici. sper că vor apărea şi traducerile apărute la obscura editură ivan krasko, a lui ondej stefanko. de asemenea, tot art mai scoate un proaspăt walter benjamin (despre care am scris aici şi aici), vise, în traducerea lui andrei anastasescu.

şi, referitor la autorii preferaţi, editura univers a scos primul volum din seria de autor CEES NOOTEBOOM, autor olandez, după mine, extraordinar (am scris aici şi aici). a început deci cu o traducere nouă din ritualuri, despre care am scris aici. 

„jacob se hotărăște să iubească“ de cătălin dorian florescu

cătălin dorian florescu
 jacob se hotărăște să iubească
 (jacob beschließt zu lieben) 
  editura polirom, iași, 2012
 traducere de mariana bărbulescu 
 349 de pagini legate
 coperta de carmen parii

primul roman pe care-l citesc al autorului elvețian de origine română cătălin dorian florescu, deși am citit cronici bune și la celelalte. și premiul cartea anului 2011 în elveția m-a hotărât să rup ața.

este un roman perfect realizat. ficțiune istorică. românia, interbelică, dar și postbelică. banatul. incusiuni medievale în lorena. nemți, țigani, șvabi și români. o femeie întoarsă cu bani din america. un necunoscut sărăntoc care o curtează.

și iacob, personajul care-și spune povestea. copilul bolnăvicios și singuratic, iubit doar de țiganca ramina, ipostază a lui melchiade, care-i spune povești de șeherezadă și care are ascunsă o comoară adevărată. adolescentul care se-ascunde în cavouri. care aleargă pe coaja de gheața a râului să se sinucidă. care dezgroapă oseminte ca să le îngroape iar. care poartă pe umeri nu pe tatăl, ca enea pe anchise, ci pe un cerșetor.
și care, disprețuit de tată, va trebui să aleagă între ură și iubire.

mie mi-au plăcut capitolele istorice, de povestire a strămoșilor nemți din lorena. și m-au impresionat câteva scene - a duelului psihologic dintre tatăl jakob și farmecistul neper; a ridicării țigăncii obeze ramina, ca să fie dusă la bug; a fugii lui iacob din trenul cu țigani; dar și scena finală, a deportării în bărăgan.

per ansamblu, un roman foarte bun, bine scris și bine tradus. cu probleme importante, ale umanității secolului 20 și nu numai. pe care cătălin dorian florescu și le propune nu să le lămurească, ci să nu le lase uitării. cu o continuă mirare și cu farmecul realismului în care pune puțină magie. 

o lectură de toată plăcerea, pentru acest final de an. atât pentru cititorii exigenți, cât și pentru cei comozi.

crăciun cu multă dăruire tuturor!

„oameni“ de mihai mateiu

mihai mateiu 
 oameni 
 editura casa de pariuri literare, 
bucureşti, 2011
 100 de pagini broşate

o splendidă surpriză

o surpriză splendidă mi-a fost volumaşul acesta cu povestiri al tânărului autor clujean mihai mateiu. volum, de altfel, premiat anul acesta de uniunea scriitorilor cluj pentru debut, premiu refuzat admirabil de autor.

talentul autorului, şi ceea ce m-a făcut să citesc fiecare poveste cu grijă constă în fineţea amestecată cu anostul societăţii de astăzi cu care autorul povesteşte fragmentul de viaţă al personajului principal. viaţă în care năvăleşte extra-ordinarul (de fapt, clipele de viziune ale autorului).

într-o baltă, o ştiucă îi apare unui pescar adolescent ca o ştimă erotică; un suporter de fotbal înfăptuieşte un omor din culpă; un moş crăciun ia o mamă de bătaie; un moş şi o babă visează la andreea marin; un tânăr cade inspirat de moartea bunicii; un altul e vizitat brusc de un ideal etc.

moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemând aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa c-am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgându-se-n chiuvetă până când zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pământul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra... (p.56-57)

de asemeni, talentul autorului m-a făcut să mă simt aproape de oamenii cu crâmpeiele lor de viaţă proprie, oameni obişnuiţi pe lângă care trec în fiecare zi, fără să-i ştiu vreodată. ei bine, mihai mateiu mă face să-i ştiu, teoretic, măcar pe vreo treişpe (chiar dacă sunt doar ipostaze ale unuia singur).

povestirile se citesc uşor, chiar şi în metrou, doar că după fiecare trebuie să te-ntrerupi, să arunci ochii pe vreun călător, în timp ce te laşi în prada gândurilor vreme de câteva minute.

saitul autorului aici. 

coperta seamănă cu un borcan de muştar cu etichetă gri. atât titlul, cât şi numele autorului sunt ilizibile. păcat!  

eu şi marcel proust

eu şi marcel proust,

în proiectul ioanei, poveşti din sertar.

„toate bufnițele“ de filip florian

filip florian 
 toate bufnițele 
editura polirom, iași, 2012 
275 de pagini legate 
 coperta de luca florian

limba bufnițelor 

evident că era un roman așteptat, cel puțin pentru mine. entuziast din cale-afară de surpriza stilistică a zilelor regelui, am terminat toate bufnițele pe un ton temperat, chiar dezamăgitor.

m-am străduit să nu compar acest roman cu precedentul, dar nu puteam să-mi gonesc din memorie acea lume a bucureștiului de secol 19, acea lume fantastică văzută cu ochii motanului siegfried, pe măsură ce dădeam peste un puști dintr-un sat de munte, luci, și peste prietenia lui cu un necunoscut sexagenar, emil. pe măsură ce dădeam peste aventurile copilului, destul de cuminți, sau de amintirile de familie ale vârstnicului, destul de comune.

în mod cert, reușita acestui ultim roman este stilul, în a cărui umbră stă permanenta dorință a lui filip florian să povestească. aminteam în cronica mea la precedentul roman de flaubert. și mă gândesc dacă, din dragoste de povestit și de stil, filip florian nu-și dorește și el, ca scriitorul francez, să scrie un roman despre nimic. dar lui flaubert nu i-a reușit, căci e mult mizantropism, ironie, dispreț față de spiritul burghez al timpului său. ce i-a reușit autorului român?

puștiul luci descoperă trăiește aventurile modeste ale adolescenței - urmărirea femeilor la saună, a filmelor erotice la internet-cafe, încasarea ilegală a unei taxe de trecere de la turiști, descoperirea unui castel, prinderea unui șoricel etc. -, dar cunoaște aventurile mari ale vieții amicului său, emil. acestea pornesc de la vremea războiului și a bunicilor și sfârșesc cu vremea socialistă a propriei familii destrămate și a singurătății. este un roman al datului mai departe: așa cum bunicul lui emil, bijutier, dă și el mai departe ceea ce primește de la un coleg de celulă, N., la gherla; și emil dă mai departe adolescentului educația livrească și jurnalul. ba chiar îi dă o voce, să povestească, de la începutul romanului și până la sfârșit. și îi mai dă mai departe limba bifnițelor.

bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare și în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsând la fiecare pas, răspândesc în jur bucuria. altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, când coada unei vulpi lucește arămiu, când coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, când caprele negre se preling pe bârne și stânci, când puii de mistreț aleargă în șir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. țipetele bufnițelor nu intră aici, în capitolul ăsta, ele sunt o vrajă aparte, de neînlocuit. ca să cobori în adâncurile lor, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi și, din când în când, să te lași purtat de curenți, plutind. (p.208)

 

purtat de cuvintele lui filip florian, când închizi toate bufnițele, îți pare rău că s-au terminat. că te-au purtat așa de puțin timp pe limba lor unică. că te-au dus așa de puțin timp pe file de poveste.

însă povestea?

p.s. o reușită mi se pare supracoperta cărții, aparținând fiului scriitorului, luca florian. merită un bravo!

foto autor de eduard enea, de aici

alte impresii la ionuca, sever gulea, valentin (semne bune), marius chivu.
___________________________________________________________________

„năpasta“ de radu afrim

(și) în această piesă, radu afrim îndeplinește așteptarea mea de la orice creator - de a-mi da o nouă perspectivă. în cazul de față, asupra dramei lui ion luca caragiale.

dacă piesa lui caragiale se desfășoară într-un sat de munte, montarea lui radu afrum se petrece într-o casă luxoasă, din lumea modei - anca e designer. dar alături de casa luxoasă și albă este pământul, gras și negru, în care lumea dansează, iubește, suferă și moare. minunată găselniță a scenografei! decorul alb de la început va fi încă din prima scenă murdărit cu noroi, iar murdăria se va tot aduna de-a tot lungul piesei - pe tălpile desculțe, pe trupuri, pe mâini, pe gură, până-n conștiință. și, din păcate pentru ana, ca odinioară sângele pentru macbeth, murdăria pământului nu se va lua cu nici o apă a nici unui duș.  

montarea m-a ținut legat, poate și pentru armonia cu care muzica luizei zan şi a lui valentin luca - a acompaniat jocul psihologic și cel fizic al personajelor dramei: uneori bizar, alteori folcloric. 

în final, drama a devenit spectacol glamuros, „show“: toată drama vieții ancăi e transformată (parodic) în prezentare de modă: imprimeuri grotești cu omoruri și suplicii religioase, există chiar un model cu un cuțit înfipt în frunte. iar la final, o pietà profană, încununează show-ul - nebunul ion șade gol pe post de isus cristos. 

cred că meritul aici (și nu numai) al lui afrim este întrepătrunderea între arta dramatică „sacră“ și show-ul, entertainment-ul „profan“. fie arta caută să-și integreze show-ul, fie caută să-i demonstreze acestuia artificialul și grotescul, punându-și-l, spre comparație, alături de ea. îmi place să cred că este vorba de prima intenție.

 foto de mihaela petre

în ceea ce privește actorii, în afara figuranților - tineri sexy și tinere seducătoare, de nelipsit în piesele lui afrim -, impresionante mi s-au părut două interpretări: a crinei semciuc, o ană sufocantă și agilă ca o felină; și cea a lui marius manole, fără cusur, în rolul nebunului ucigaș ion. o scenă ce m-a tulburat este aceea când se îngroapă singur, în vreme ce mihai călin (în rolul lui dragomir) răsfiră în mână firele de pământ, recunoscându-și, prin acest gest, crima.

în fine, un spectacol de neratat, ce nu plictisește nici o clipă, luându-te permanent prin surprindere. și dacă pe un spectator conservator îl vor face să strâmbe din nas bătăile, orgiile, bătutele, hipnozele, prestidigitațiile într-o piesă de caragiale, pe mine m-a făcut să plec bulversat. în sens pozitiv, nu încape-ndoială.
_____________________________________________________________

am apărut în LOVE ISSUE

în ultimul număr din love issue #7 (şi primul pe print), am apărut în proiectul foto despre burlaci al lui claudiu popescu.
thank you!

„motoare sfinte“ de leos carax

o parodie genială

în sala friguroasă a cinema-ului studio, printre vreo 20 de persoane, am văzut în seara asta holy motors.

când am ieșit de la film, ceea ce mi-a venit în cap, apoi în zâmbetul colțului gurii a fost acest gând: să vezi ce de interpretări o să găsească criticii de film! să vezi ce-o să mai scormonească după repere din istoria cinemaului, după aluzii ascunse, după înțelesuri opace!

eu am ieșit cu ideea clară a unei parodii cinematografice. pe ideea actorului ce joacă zeci de roluri, un bărbat ce se plimbă cu limuzina interpretează diferite roluri, după diferite scenarii: 

o babă cerșetoare în miezul parisului; un criminal ce-și omoară alter ego-ul; un pitic delabrat - unii au văzut un king kong, eu am văzut un grenouille mestecător - ce-ascunde o femeie frumoasă (eva mendez) în pântecele parisului; o luptă japoneză, împușcături pe banda de alergare, un act sexual simulat - toate pentru simulări pe computer; o moarte senectă sub chipul unei tinere și altele - sunt toate secvențe fără cap și coadă, doar cu punct culminant. luat de fiecare dată în derâdere, ca într-o commedia dell'arte.

de ficare dată, o întorsătură de situație - ce te lasă tablou - face să-ți alunge neînțelegerea sau plictiseala. un tată îi spune fiicei că pedeapsa pe care i-o dă e chiar îndurarea vieții ei serbede; satirul adoarme cu penisul erect în poala femeii, pe melodia căluților frumoși; după ultima promenadă muzicală, fostul amant fuge urlând în fața trupului stâlcit al iubitei; după „moarte“, bătrânul își întreabă „nepoata“ cum o cheamă, de fapt, pe ea, ca actriță. etc. iar când la finalul filmului, mașinile prind să vorbească, cum să nute pufnească râsul?

cum spune michel piccoli într-o scurtă scenă, frumusețea e în ochii privitorului. regizorul și-a spus povestea sa, după obsesiile care l-au bântuit, e rândul nostru (sau nu, căci se întâmplă ca privitorul să lipsească) să SAVURĂM frumusețea, în măsura în care o găsim, și nu s-o căutăm cu orice preț. iar fumusețea, în cazul actorului complet care este denis lavant, este impreovizația. să stăm liniștiți, pe locurile noastre din sală, doar el are cheia pentru dincolo de pădurea de mesteceni, de-acolo de sus, din balcon.

o lectură publică profi

cătălin dorian florescu, un scriitor profesionist cu adevărat

cătălin dorian florescu este un scriitor elvețian de origine română, plecat din banat de la 15 ani. între timp, este scriitor de limbă germană și autor a 5 romane. astă seară, la cărturești, a fost gazda unei lecturi publice din ultimul său roman, jacob se hotărăște să iubească, premiat cu cartea anului 2011 în elveția.

am ajuns mai târziu, dar am prins din zbor. 

mai întâi, după ce și-a descris puțin cariera profană, precum și viața, autorul a mărturisit că este de câțiva ani scriitor profesionist. adică trăiește doar din scris. scrie, se documentează, apoi publică. după care, ia bani din lecturile sale publice din elveția sau de aiurea. ca să plece să se documenteze din  nou, pentru un nou roman.

fără a se teme că desconspiră subiectele romanelor sale, cătălin dorian florescu le-a luat pe rând: cum i-a venit ideea, ce a vrut să spună, care e plotul. chiar și de ce a scris romanul și ce i-a ieșit. și așa a ajuns la ultima sa carte (pe care și eu i-am început-o și mărturisesc că-mi place foarte mult). 

un discurs fără cusur, și, deși unii l-ar cataloga ca îngâmfat, fără laude sau comparații măgulitoare, fără vini sau frustrări. am avut în față un scriitor căruia îi place ceea ce face, și care se mândrește cu asta. ba mai mult, vrea să ne convingă și pe noi să ne placă. până la urmă, cine știe să vorbească mai bine de un roman decât autorul lui? și nu, nu mi s-a părut lipsă de modestie, ci împărtășirea perspectivei sale, subiective, de creator. perspectiva noastră, de cititori, e un cu totul alt lucru. 

deși cu nasul în pioneze de la o răceală, cătălin dorian florescu nu s-a oprit până nu a terminat ce avea de gând. mai ales lectura, îndelungă, cu o frumoasă intonație nemțească, cu opriri și repetiții pentru efecte oratorice. "vă imaginați?" ne mai întreba din când în când și ne provoca să vedem în cinemaul lăuntric. iar, când lectura s-a oprit, a răspuns la fiecare întrebare, oricât de ridicolă, oricât de enervantă, fără s-o dea în mișto sau în aere de superioritate. pentru că pentru asta era acolo - să convingă. 

am plecat de-acolo cu senzația că am dat de un profesionist al literaturii și al promovării ei. folosind metafora copilului, am dat peste un părinte care-și iubește copilul și căruia îi face mare plăcere să vorbească despre el. ba mai mult, care vrea să facă tot ceea ce depinde de el să ne convingă că e copilul cel mai frumos și cel mai deștept. care va fi concluzia noastră? asta nu mai e treaba lui.

bravo, domnule cătălin dorian florescu, am rămas impresionat, și trebuie să-ți spun că nu mă las prea ușor. abia aștept să-ți citesc cartea.

„uriașul“ de james stevens

uriașul
 (the giant) 
 warner bros., 1956 
regia george stevens
 imdb 
  TRAILER

doar dacă vă e dor de o superproducție

probabil că uriașul va rămâne în istoria filmului - dacă va rămâne - doar pentru că este ultimul film al lui james dean, fără îndoială, vedeta filmului, în ciuda frumuseții răpitoare a elisabeth-ei taylor.

prima parte a filmului poate fi revăzută cu aceeași plăcere și de către privitorul de astăzi - va vedea cum texanul bogat (rock hudson) își aduce nevasta năbădăioasă (elisabeth taylor) din nordul civilizat și verde - în sudul sălbatic și prăfos cu case-n deșert - ca s-o civilizeze. 

a doua parte însă, e de nevăzut. personajele îmbătrânite, machiate ridicol - un rock hudson cu costume largi și pernuțe la burtă, elisabeth taylor cu păr cernit și haine de babă plus un james dean cu mustăcioară ratată - se alătură unui scenariu plictisitor și previzibil, axat pe rasismul și parvenitismul american.

poate nu vedeam filmul dacă nu citeam în cartea lui david gilmour că james dean-ul din scena de aici, prin tăcerea sa încremenită și prin gesturile mâinilor  - cu funia, cu aerul - dovedește a fi cel mai bun actor (american) ever. la prima vedere, înclin să-l contrazic. dar gândindu-mă mai bine, cât de greu e să nominalizez pe cineva. brando?

până una alta, „uriașul“ merită văzut așa: prima parte integral - unde (și) james dean joacă rolul care i se potrivește cel mai bine - al rebelului introvertit - și scenele de final ale părții a doua, tot pentru james dean, în rolul (mai puțin convingător, zic eu) al uriașului (james dean e scund) alcoolic.
____________________________________________________________________

filb 5, ziua 2 și 3

seara a doua

mai puțină lume decât în ziua întâi (a festivalului internațional de literatură bucurești), când cunoscătoarii de limbă engleză împuiaseră sala, hăhăind la fiecare shit și fuck ale ale lui will self.

aș putea spune că a doua seară a fost pentru „mai“ cunoscătorii într-ale literaturii, pentru că scriitorii români prezenți, filip florian și lucian dan teodorovici (pentru că ceva scris de scriitorul macedonean goce smilevski n-am citit nimic) scriu la fel de bine ca cei doi scriitori din ziua întâi, doar că nu folosesc limba lui shakespeare și n-au făcut stand-up comedy. 

am văzut un filip florian destul de îndârjit, care, tot repetând că e posibil să nu aibă dreptate, a vorbit despre obsesia aproape maladivă pentru literatură pe care trebuie să o aibă scriitorul, pentru a se apuca de scris. despre faptul că scrie greu, cel mai mult a scris 11 pagini într-o lună, la o bursă de creație, la tescani.

lucian dan teodorovici nu s-a dovedit bun la citit din matei brunul și a anunțat că dorește să scrie despre leprozeria de la tichilești, apoi are în plan un altul. a mai spus, de asemenea, despre piesa scrisă de attila bartis pe care o va monta, ca regizor, pe scena teatrului din iași. 

pentru mine, surpriza serii a fost scriitorul macedonean goce smilevski, un tânăr ce părea mai mult poet decât romancier. dar m-a impresionat prin două lucruri: primul, pentru care l-am invidiat, când a spus că a copilărit într-o odaie dintr-un orfelinat, mama sa lucrând acolo, am fost invidios pentru universul ce i se deschisese, pesemne, acolo. al doilea, că a scris un roman istoric (în curs de apariție la polirom) sora lui freud, din care - din păcate - nu a citit decât câteva clipe în macedoneană.

 

întrebarea mea despre literatura umoristică nu a prins, doar filip florian a spus că citește bohumil hrabal, deși la el alternează umorul cu tragedia.

mai găsiți la ionuca.

seara a treia (foto)

în seara aceasta, cel mai simpatic mi s-a părut scriitorul român mihai mateiu, din cluj, foarte timid și sincer (i-am cumpărat, de altfel, cartea). de pildă, el a spus că s-a apucat dintr-o dată de scris, nu se gândise niciodată pân-atunci: așa cum alții bat cu pumnul în perete, el a scris un text. 

la fel de simpatic a fost scriitorul maghiar, vorbitor de engleză, mátyás dunajcsik. mi-a atras atenția titlul volumului (de povestiri, cred) ce-l reprezenta - balbec beach și povestirea din care a citit, despre flaubert, proust și castorp al lui mann. 

deși metafora cea mai frumoasă a oferit-o andrew cowan - profesor de creative writing - , care a spus că relația dintre realitate și ficțiune, sau dintre personal și ficțiune e ca aceea dintre rădăcina și coroana unui copac. rădăcina este realitatea, autorul, iar ceea ce se vede este frumusețea coroanei falnice.

alte idei:

• nu există literatură masculină, feminină sau gay, (sau alte tipuri de categorii de literatură, aș completa eu), ci literatură și atât, fiecare autor însă venind cu perspectiva sa unică.
• ca să scrii despre un personaj feminin, trebuie mai întâi să stai de vorbă cu femeile.
• dacă scrii despre un porc (romanul tradus al lui andrew cowen este porcul), poți să te gândești exclusiv la câinele din copilărie - cititorul va pune întotdeauna de la el caracteristicile porcului, astfel încât va citi nu despre un câine, ci despre un porc.
• adevărul este o noțiune abstractă, ireală, ceea ce ar trebui să intereseze un scriitor este adevărul contingent, adecvarea.

mâine, seara poeziei. vine, vai, dinescu.

__________________________________________________

filb 5, ziua 1

am ajuns cam pe la finalul celei de-au doua lecturi, așa că am prins cu bucurie tot discursul celor doi scriitori invitați: will self (căruia i-am citit cucul și pupăza) și jonathan coe (căruia i-am citi casa somnului). primul, un pezevenghi cam histrion, al doilea, un gentleman adevărat. evident, primul a făcut show-ul, al doilea a răspuns calm, dar inteligent. de multe ori în contradictoriu, cei doi au recunoscut (glumind) că nu sunt prieteni.

câteva teme bune de discuție: 

• că internetul strică literatura, că aceasta din urmă este un bun antidot la media. 
• că un scriitor adevărat își expune intimitățile pe hârtia romanelor sale, că e mai curajos să scrii despre tine decât să umbli în pielea goală prin oraș.
• că spre deosebire de muzica dodecafonică, care a produs cezura muzicală modernă, literatura nu a avut așa ceva, decât poate cu joyce (veghea lui finnegan).
• că scriitorii trebuie să fie în competiție, nu în uniuni instituționalizate (ce spuneți aici, domnule manolescu?)
• că romanul preferat al lui coe e tom jones, a lui self e metamorfoza.
• că politica e la fel peste tot - poate în românia e mai sălbatică -, că politicienii sunt oameni de căcat, cu foamea lor de bani, care se tranformă în caricaturi.
• că există cărți de căcat, ca de pildă umbrele lui grey sau harry potter.
• că self a citi cioran (a pronunțat chiorăn), iar coe, nimic de vreun autor român.

bravo moderatoarei luiza vasiliu, care s-a descurcat bine, simpatizând prin dese reprize de râs, cu invitații.

nu pot încheia fără să amintesc omagiile extaziate unei femei cu păr creț brune din sală, care atât i-a lăudat lui coe casa somnului și pe el însuși, că ne temeam cu toții că se urcă pe scenă și-i execută rapid și-un blowjob.

nu mai spun de nesimțiții și nesimțitele care-și puseseră hainele și gențile pe scaun, deși mai mult de 30 de oameni stăteau în jurul lor în picioare.

și sunt curios dacă anglofilii vor fi și în serile următoare la fel de mulți.

o altă impresie la c.p.

_____________________________________

mircea ivănescu

întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei.
ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră.
_____________________

festivalul internațional de literatură

de mâine începe FILB-ul, la a cincea ediție, evenimentul inimoșilor oana boca, vasile ernu și bogdan stănescu, fiind participant încă de la prima ediție, pot spune că - cel puțin prin invitați - le întrece pe toate. scriitori socotiți de prim rang în literele britanice - jonathan coe, will self, andrew cowan (?) - vin la bucurești. de asemenea, mulți din literaturile necunoscute la noi: macedoneanul goce smilevski, ungurii papp sándor zsigmond și mátyás dunajcsik. evident, ai noștri filip florian, lucian teodorovici și mihai mateiu.

o surpriză este seara de sâmbătă, dedicată poeziei - englezul george szirtes, jamaicanul kei miller, suedezul daniel boyacioglu și al nostru dinescu. 

eu yic că merită să îngițim câteva doze de fum, patru seri, la clubul țăranului. e rost de literatură! și merită sărbătorit!

programul pe saitul evenimentului, aici.
____________________________________________________________________

merităm să fim alegători?

provocat de un articol în care s-a încercat legitimarea ne-mersului la vot, am conștientizat (chiar la mine însumi) viciul de gândire al alegătorului român: gândirea unilaterală, către ceilalți - ceea ce se întâmplă în politică nu e vina mea, ci a celorlalți. odată ce am votat și odată ce-mi plătesc impozitele, trebuie să beneficiez de toate drepturile mele de cetățean. investiți de mine cu putere, ei trebuie să-și facă treaba. mi-e de-ajuns să-i supraveghez de la televizor. 

ei bine, nu-i chiar așa.

așa cum suntem supravegheați de stat prin lege, și noi trebuie să supraveghem statul continuu. câți dintre noi își fac treaba perfect la serviciu, fără a fi supravegheați de șef? iar câți șefi pot rămâne șefi dacă subordonații lor nu-și fac treaba? este o relație bilaterală, reciprocă. ca titulari ai contractului social - minoritari sau majoritari - avem nu doar drepturi, dar și obligații. dacă nu ne îndeplinim obligațiile, mai avem dreptul, oare, să țipăm după drepturi?

la fiecare patru ani, țipăm la aleșii noștri că și-au uitat obligațiile, dar oare noi nu le-am uitat de 20 de ani încoace? mai ales, de la votul uninominal încoace?

- știm cine e reprezentantul nostru în parlament? cine la senat? cine la cameră?

- știm din ce partid fac parte?

- știm unde le este cabinetul?

- am fost la ei vreodată în audiență, atunci când am avut vreo problemă - am rămas fără job sau fără casă? câți bătrâni fac coadă la cabinetele parlamentare pentru problemele lor?

- le-am urmărit activitatea din parlament - din ce comisii fac parte? cum au votat? de câte ori au luat cuvântul?

orice informație poate fi totuși ușor accesată pe internet.

dacă vom spune că n-avem timp, trebuie să ne ocupăm de noi, și ei pot spune că n-au timp pentru noi, trebuie să se ocupe de ei.

nu spun că trebuie să ne transformăm în revoluționari de profesie, dar atunci când ne-ajunge cuțitul la os, câți ne gândim la cel ne reprezintă?

desigur, e ușor să ne gândim numai la băsescu și la antonescu sau ponta, conform obiceiului comunist că șeful contează, și nu pulimea. totuși, dacă pe vremea lui ceușescu aveam nevoie de-o locuință, mergeam la el sau la secretarul de partid al întreprinderii?

desigur, e ușor să ne vedem de treaba noastră, așa cum ei își văd de a lor. o dată la 4 ani ei își aduc aminte de noi, noi ne aducem aminte aminte de ei. e un contract social comod, în care obligațiile (ca și drepturile) se îndeplinesc în câteva zile de campanie electorală. e ca și cum am munci doar în ziua dinainte de salariu. e ca și cum am fi români doar de 1 decembrie.

mi se face silă de sila pe care o afișează cei care vociferează injurii la adresa politicenilor - fie ei băsești sau antonești. ei au pe deplin politicienii pe care îi merită.

faceți-vă un test:

- când ați citit ultima oară constituția?

- știți să nominalizați ultimii doi senatori și deputați care v-au reprezentat în parlament?

- știți unde le sunt cabinetele locale?

- câte petiții ați trimis la guvern sau la parlament?

- puteți nominaliza măcar 5 legi care au fost adoptate anul ăsta?

- aveți cunoștință de vreo platformă electorală?

dintre cele de mai sus, multe se aplică și în ceea ce mă privește. un pas însă eu am făcut anul acesta. în scandalul icr, mi-am găsit timp să trimit o petiție în nume personal, la care mi s-a răspuns. de asmenea, am ieșit în stradă la protestul din fața icr. și acestea din principiu, și nu pentru că mă afecta persoanal.

însă ce aș putea face, ca cetățean (european), când ceva mă va afecta personal, și-mi va ajunge cuțitul la os?

- pot merge la cabinetul reprezentatului în teritoriu;

- dacă nu sunt băgat în seamă, pot insista;

- pot protesta în fața cabinetului, pot chema presa sau televiziunea;

- pot merge la contracandidatul alesului din teritoriu;

- pot suna, ca cetățean european - la numărul 00 800 6789101 sau trimite un email aici;

- pot să mă dezbrac sau să mă piș în fața guvernului;

- pot face greva foamei.

sau pot sta în fața televizorului, discuta cu vecinii, înjura pe băsescu, sau pe antonescu, sau pe ponta etc. sau mă pot văita singur. sau scrie în mass media. sau pe blog.

depinde de mine, nu de ei - ăsta e secretul pe care ne facem că nu-l știm.

voi merge la vot. și voi vota, la fel ca și voi, în necunoștință de cauză. pe baza antipatiei față de chipurile afișate pe stâlpi. fără să mă informez cine sunt ei și ce au făcut în viața lor, până acum. voi vota în mod nerațional și nepractic. și voi avea politicienii pe care mi-i merit.

_________________________________________________________________

„generala. cei mai nașpa ani din viața mea“ de james patterson

james patterson 

 generala.

cei mai nașpa ani din viața mea

 (middle school.

the worst years of my life) 

 editura corint junior, bucurești, 2012

 traducere de iaromira popovici

 285 de pagini legate 

 coperta după ediția originală

rafe (de la rafael) e în clasa a șasea și e artist: desenează mișto - de fapt toată cartea, plină cu ilustrații și benzi desenate. și pentru că e un puști american, va trebui să se diferențieze de ceilalți, să fie „popular“. și va reuși asta nu prin talentul la desen, ci încălcând regulile. așa că-și face un plan amănunțit - e deștept băiatul! - să încalce toate regulile școlii. și, până la finalul cărții, reușește.cu ce preț însă? vedem la final.

evident, mai are o mamă, o soră, un tată vitreg și un prieten imaginar (leonardo - ați ghicit, de la davinci!). lucrurile nu-i ies întotdeauna cum vrea el - cui ne merg? - dar lucrurile ies bine. își trage chiar și gagică!

mie mi-a plăcut cartea - e un fel de „crimă și pedeapsă“ - dacă te simți superior și încalci regulile, e imposibil să nu faci rău celor din jur - faci rău și când nu le-ncalci! - și va trebui să plătești pentru asta. ceea ce i se întâmplă și lui rafe.

 

evident, multe poante, limbaj de generală, revolte contra lumii maturilor, a nașpeturilor de la școală și din familie. n-ai cum să nu-ndrăgești cartea, dacă ești școlar (în defavoarea lui jules verne, pe care, nu l-ai mai citi în veci).

ps. și e mult mai provocatoare decât jurnalul unui puști.

o zi frumoasă

astăzi, când am plecat de-acasă supărat că mi-am uitat șapca, pentru că umezeala-mi pătrundea-n oase, nu știam cum avea să-mi fie ziua.

la serviciu, nimeni din birou nu s-a mai răstit unul la altul, ci ne-am aruncat hohote de râs; e-adevărat nici foarte productivi n-am fost, dar spiritul e cel care contează, nu-i așa?

spre seară, deși am așteptat mult în stația de troleibuz, am zăbovit cu un roman de kundera, în vreme ce, în jurul meu, oamenii bodogăneau și înjurau ratb-ul, cuprinși de nerăbdare. 

la cărturești, l-am ascultat pe filip florian povestind, cu prilejul noului său roman, toate bufnițele, despre scrisul ca meserie, povestea închegată a unui roman terminat, despre efortul scrierii și despre consumul interior, despre consumul de țigări, și că va continua să scrie, după o binemeritată odihnă. 

că va mai scrie pe viitor împreună cu fratele său. 

apoi am întâlnit câțiva oameni de la tășuleasa, pe care nu-i mai văzusem un an, pe tânărul paul, talentatul creator de desene animate de la animest și pe alin, oameni entuziaști ce mi-au transmis din energia lor și spiritul viu. apoi, cu ana-maria sandu, despre salinger.

am descoperit librăria franceză kyralina, micuță și cochetă de pe george enescu nr.8, unde m-am conversat graseiat cu tinerele deținătoare. librărie luminoasă, cu cărți frumoase, cele mai multe poche, dar și BD. cel mai important - entuziasmul lor și prețurile foarte rezonabile, mult sub cele de la cărturești.

apoi, întors acasă, am început romanul ce începe bine, cu copii și zăpadă și munte. și mi-am luat două prăjituri, să sărbătoresc o zi binecuvântată.  

 

librăria franceză kyralina

„sanctuar“ de william faulkner

twitterezumat: 

în lupta cu răul, idealismul iese victimă.

william faulkner 

 sanctuar

 (sanctuary) 

editura univers, bucureşti, 1996 

 traducere de mircea ivănescu 

 223 pagini broşate

 coperta de vasile socoliuc

e ceva cu faulkner ăsta!

e al doilea roman de faulkner pe care îl încep, primul a fost absalom, absalom. l-am abandonat pentru că mi-amintesc că mă scosese din minţi. nu am făcut-o însă cu sanctuar, deşi şi aici scriitorul american m-a zăpăcit în cel mai clar sens al cuvântului.

intrigat de proaspăt apăruta carte despre faulkner a lui mircea mihăieşi (cine mai citeşte astăzi faulkner, darmite o carte despre?), mi-am amintit că ar trebui să revin la un autor nu prea popular, însă subiect de studiu în mii de cărţi, la care şi volumul criticului român se adaugă, modest sau nu.

de ce tocmai sanctuar?

motivele pentru care am ales sanctuar?

- în primul rând pentru că are numai 212 pagini;

- apoi pentru că faulkner însuşi declară că a scris romanul pentru că a vrut să câştige şi el ceva bani;

- pentru că e scris pe gustul cititorului american obișnuit - înregistrând de aceea un record de popularitate. 

unii critici nu-l numără printre capodopere, poate pentru că e vorba despre traficanţi de alcool, curve şi beţivi. însă se înscrie cu onoare - ca numărul patru, după sartoris, zgomotul și furia și pe patul de moarte - în ciclul mitologicului ţinut yoknopatawpha.

ceva anume

personajele, la început schițate, m-au amețit. nu prea am înțeles cine e, ce caută acolo și care sunt raporturile lor unul cu altul. părea că ceva anume îi aduce acolo unde ajung, că ceva anume îi face să facă ceea ce fac. dar m-am lăsat în vraja gesturilor lor neexplicate, observate acut, ca într-un film mut: fiecare intră şi iese din încăperi, unul pe lângă altul, unul după altul, unul cu altul, nici unul parcă nu-şi găseşte locul, aleargă cu maşina, face accidente, pleacă, vine. pentru ca - drept răsplată pentru cititorul răbdător - încet-încet, istoriile lor să se dezvăluie puţin câte puţin.

acest ceva anume m-a făcut să merg mai departe. un ceva anume m-a făcut să-mi spun că un fir tainic leagă toate aceste întâmplări şi personaje, iar dacă acest fir momentan îţi scapă, până la urmă ți se va descoperi, nu se poate s-o țină atât, trebuie să existe motive pentru care personajele se mişcă atât de haotic prin fața ta, pe foaie.

de asemenea, citisem în cartea lui baricco cum trebuie citit faulkner:
pentru a pătrunde alături de cărțile sale, de ce avem nevoie? de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu pricina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

 

william faulkner la 20 de ani (sursa)

a trebuit să ajung la capitolul 18 (pagina 91 a ediţiei citate), ca romanul să mi se impună.
o domnişoară, fiică de judecător - temple drake (despre care va fi vorba şi în recviem pentru o călugăriţă) -, după ce va fi fost violată într-un hambar, cu un cocean, de către impotentul popeye, e sechestrată de acesta în bordelul obezei miss reba, la memphis. felul cum vede domnişoara temple bordelul - întreaga încăpere avea un aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste fantomele stinse ale unor gesturi voluptoase şi pofte moarte (p.104) -, felul cum se obişnuieşte aceasta cu violurile şi cu sexul cu alţi bărbaţi sub ochii - neimpotenţi - ai lui popeye constituie o adevărată ucenicie a răului. astfel că, atunci când vicioasa domnişoară va trebui să depună mărturie în favoarea unui nevinovat, ea minte iar nevinovatul e condamnat, apoi ucis prin linşaj.

mai există un personaj - horace benbow - avocatul care se opune rânduielii lumii, părăsindu-şi soţia, iubindu-şi fiica vitregă (o nimfetă avant la lettre?), apărând gratis un condamnat la moarte pentru omor şi îngrijind de femeia acestuia şi de copilul ei bolnav. este omul pătruns de idealuri şi de dorinţa a face ceea ce e drept. nu-i iese mai nimic, şi se întoarce la plictisitoarea-i soţie.

după ce am închis cartea

după ce am închis cartea, am rămas cu gustul amar al ratării faptelor bune în favoarea celor rele. sanctuarul lui faulkner este unul al răului şi toate personajele - chiar şi cele pozitive - vin să-şi aducă prinosul. poate sanctuarul e lumea întreagă, sau poate e doar ţinutul romanului faulknerian. dar apoi mi-am amintit câteva personaje secundare, care - după părerea mea - sunt sarea şi piperul romanului.

există bătrânul surdo-mut pap, care se plimbă ca un spectru prin decorul unui conac în ruină, senatorul clarence snopes, iubitor de târfe negre, vărul senatorului, virgil snopes şi prietenul său fonzo ce nimeresc să locuiască la bordel, fără s-o ştie, micuţa belle (nimfeta) martoră doar cu chipul vârât într-o poză:

tresări deodată. parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar dacă mai departe limpezi. privea imaginea aceasta familiară cu un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în ochi mai mult tainic decât blâzi. întinzând mâna spre ea, o răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând mai departe ceva de dincolo de umărul lui. (pp.112-113)

____________________________________________________________________

interviul de la radio românia cultural - „născut în românia“

schopenhaueriada 1

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

pot spune că primele 3 capitole ale volumului 2 din lumea ca voinţă şi reprezentare - cu care am început - reprezintă un kant vulgarizat. adăugându-și principiul / axioma „lumea este reprezentarea mea“, schopenhauer repetă estetica transcendentală a lui kant din critica rațiunii pure.

este totul aici: senzațiile care percep obiectele (materia ca independentă de subiect), formele intuiției ca reprezentare nemijlocită (spațiul, timpul, cauzalitatea), apoi gândirea abstractă (intelectul, la kant). e-adevărat, schopenhauer mai adaugă o fiziologie a simțurilor și a mentalului, ceea ce conferă discursului său aparență științifică. nu lipsește, evident, nici ființarea existenței (ființarea ființei cred c-ar fi spus heidegger) ca lucru în sine, adică ființarea metafizică (transcendentală cred c-ar fi spus kant).

dar ceea ce dă cu adevărat farmec discursului schopenhaurian sunt câteva imprecații și metafore. de pildă, după părerea lui schopenhauer, filozoful johann fichte nu face decât o pseudofilozofie, interesându-se mai mult de afacerile proprii. la fel, hegel e un adevărat șarlatan (p.25).

un lucru interesant mi s-a părut divizarea simțurilor după cele patru elemente: simțul pentru pământ e pipăitul, pentru lichid e gustul, pentru vapori mirosul, pentru cel elastic (sic) auzul, pentru cel imponderabil, văzul; căldura este obiect al simțului comun. un alt lucru interesant este asocierea auzului cu timpul: întreaga esență a muzicii constă în tempoul pe care se bazează atât calitatea și înălțimea sunetelor, cu ajutorul vibrațiilor, cât și cantitatea și durata lor, cu ajutorul măsurii. (p.40)

tot referitor la auz, filozoful leagă crearea zgomotelor cu prostia oamenilor, mergând pe principiul că oamenii studioși se feresc de zgomote, pentru că acestea le tulbură concentrarea. încă de mult sunt de părere că întreaga cantitate de gălăgie pe care o persoană o poate suporta cu ușurință se află în raport invers proporțional cu facultățile sale spirituale. cine are obiceiul de a trânti ușile odăilor, în loc de a le închide cu mâna, sau cine permite așa ceva în casa lui, nu este doar prost crescut, ci și un om primitiv și mărginit (p.43).

următorul post, despre apriorism. kantian sau schopenhaurian? sau totuna?

_____________________________________________________________