„rugătoarele. perșii. șapte contra thebei. prometeu înlănțuit“ de eschil

eschil 

rugătoarele. perșii. 

cei șapte contra thebei. 

prometeu înlănțuit 

editura univers, bucurești, 1982, 

traducere de alexandru miran

 286 pag. broșate 

coperta vasile socoliuc

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

                 Să scape urmașele 
                 mamei slăvite 
                 de-a împărți cu bărbații culcușul,
                 scutite să fie de nuntă
                 și de-mblânzire! (p.36)
                 Privește spre noi, rugătoarele,
                 fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
                 sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
                 și-i spune, mugind, 
                 păstorului caznele sale. (p.48)

• nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
• femeia, singură, este nimic. (p.67)
• a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

eschil conducând o trupă de satiri

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.

• și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios. 
• de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
• am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)

cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil). 

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.

teatrul lui dionysos din atena

cei șapte contra thebei

spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei. 

1. cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
2. un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
3. theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
4. piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)

se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)
  

prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.  

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri. 

     Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!

     Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)

„agonia erosului şi alte eseuri“ de byung-chul han

byung-chul han

agonia erosului și alte eseuri

(müdigkeitsgesellschaft.

 transparenzgesellschaft.

agonie des eros)

 editura humanitas, bucurești, 2014

 traducere de viorica nișcov 

180 de pagini broșate

 coperta de angela rotaru

exerciții teoretice de filozofie dualistă 

autorul este un fenomenolog - de origine sud coreeană - pe linia lui heidegger (și-a făcut un doctorat despre), dar familiarizat și cu baudrillard sau badiou.

intenția cărții sale - o culegere de eseuri - este să opună. în toate eseurile, preocuparea este diagnosticul societății postmoderne în termeni duali, gen societate pozitivă vs. negativă; multitasking vs. trăire vs experiență, pornografie vs. erotism etc.

punctul slab al cărții - și al tuturor cărților de filozofie teoretică - este atotsuficiența diagnosticării și lipsa unor posibile remedii, sau măcar paliative împotriva stării de fapt constatate. cu alte cuvinte, exprimăm niște stări de fapt prin numire, le opunem altora, doar de dragul unui narcisism al inteligenței, de jonglare cu termenii unui argou filozofic, fără a ieși din el.

probabil, singura soluție implicită a unei astfel de cărți este de a te așeza deoparte să te întrebi: nu era mai bine înainte?

dincolo de jargonul filozofic fenomenologic, iată ce idei am străvăzut cu limpezime - și aici e meritul traducătoarei viorica nișcov:

societatea oboselii:

• există în societate un exces de pozitivitate - totul este prea mult, există o „obezitate a sistemelor“ (baudrillard), iar corpul nu ştie să se apere de ceva egal, care devine supra (supraperformanţă, supracomunicare, supraproducţie) - singura reacţie a corpului este boala neuronală: Bolile neuronale ale secolului XX urmează, ce-i drept, la rândul lor, o dialectică a pozitivităţii. Ele sunt stări patologice reductibile la un exces de pozitivitate. (p. 17) 
• singura revoltă pe care o mai poate avea singularul împotriva globalului este terorismul (p. 20)
• civilizaţiei societăţii disciplinare (analizată de foucault) i se opune, acum, civilizaţia societăţii performanţei. „a-nu-avea-voie“ e înlocuit cu „a putea“. prima producea smintiţi şi infractori, a doua produce depresivi şi rataţi. depresia se produce, pe de-o parte, la om, din extenuarea efortului de a trebui să devină el însuşi / de a şti să-şi utilizeze perfect resursele; pe de altă parte, din coerciţia unei „libertăţi“ pe care el înuşi şi-o asumă (el se auto-exploatează). (pp. 21-26)
• multitasking-ul înseamnă o hiperatenţie - o atenţie „plană“, o vigilenţă animalică ce angoasează - ce nu mai lasă loc relaxării, nu mai lasă loc unei plictiseli, a unei contemplări, a unei uimiri - din care ieşim din noi, ne cufundăm în lucruri şi putem crea.(p. 27)
• nu mai stăm pe gânduri ca înainte, ci dorim să gândim întruna (p. 43)
• oboseala distruge solidaritatea & comunicarea, și trebuie transformată în refuz. (p. 55)

societatea transparenței:

• imaginile transparente (fără dramaturgie, scenografie, coregrafie) devin pornografice (p. 59)
• taina, secretul, intimul (caracteristici „naturale“ ale lumii de ieri) sunt distruse astăzi de transparență (p. 62)
• transparența se opune adevărului (p. 69), prin acumularea pozitivă de informații; or, adevărul presupune o negativitate, separându-se de falsitate
• societatea expusă este o societate pornografică, în care totul este întors în afară, dezvăluit, dezgolit, dezbrăcat și expus. (p. 73)
• kafka: fotografiem lucrurile ca să le alungăm din minte. povestirile mele sunt un fel de închidere a ochilor. (apud barthes) (p. 93)
• societatea teatrului a luat sfârși odată cu societatea pieței (p. 101)
• controlul lui foucault este înlocuit cu „libertatea ca control“: totul este la discreție, fiecare se expune de bună voie controlului, închipuindu-și că face asta din libertate. (p. 123)

sursa

agonia erosului:

• sinele fiecăruia se narcisifică (totul pentru sine, până la „prăbușirea în sine“, depresia), iar celălalt, diferitul dispare de dragul sinelui (p. 127)
• vechiul eros dispare, căci acela îl scoate pe subiect din el și îl atrage spre celălalt (p. 129)
• coerciția exterioară este înlocuită de coerciția interioară (depresia, vina, burn out) 
• sexul este performanță, este contract, proiect (vezi cincizeci de umbre ale lui grey, unde durerea este delectabilă) și nu ca înainte, când era rănire și pasiune (p. 139)
• în cazul iubirii sacralizate, teologia lasă locul terapiei. (p. 145)
• corpul nu are nici un sens, decât acela de marfă expusă (p. 156)
• fantezia a dispărut, în favoarea informației; ca specie, fantezia erotică a dispărut în favoarea pornograficului (p. 161)
• teoria (oferitoare de sens) este înlocuită de acumularea de informații (fără sens), de știința bazată pe date (p. 172)

până la urmă, cartea este o radiografie fenomenologic-postmodernă a societății de secol 21. poate fi citită ca un duș rece, dacă nu l-ați citit pe baudrillard.

„casa spiritelor“ de isabel allende

isabel allende 

casa spiritelor 

(la casa de los espíritus) 

editura humanitas, bucurești, 2003

 traducere de cornelia rădulescu

 412 pagini broșate

 coperta de ioana d. mardare

o carte scrisă excelent

dacă vă doriți o carte care să vă țină cu sufletul la gură, într-un stil demn de gabriel garcía márquez, citiți acest roman. curge atât de limpede și repezit (evident, aici e și meritul traducătoarei cornelia rădulescu), că nu te poți opri din citirea ei! ca o coțăială ce nu mai vrei să se mai termine.

este vorba despre familia trueba, condusă de esteban trueba, un self-made-man, isteric și futador care se însoară cu clara del valle, o ciudată parapshihopupu care mută obiecte cu gândul și presimte chestii; și care, când i se pune pata, rămâne mută la propriu.

de aici pornește isabel allende saga familiei, într-o țară sud-americană barbară, apoi conservatoare, comunistă și în cele din urmă dictatorială.

despre un alt roman de isabel allende, portret în sepia, aici.

decorul casei spiritelor este fie moșia de la tres marías, fie casa de după colț, din capitală, o somptuozitate labirintică latin colonială. cele două case sunt de fapt una singură, căci singură stăpâna era cea care făcea casa și o popula cu „spirite“.

și iată că trebuie să vedem ce se întâmplă cu această familie, cu cei trei urmași ai ei, o fată și doi băieți, apoi o nepoată. prin ce iubiri imposibile trec cu toții, și care le e destinul.

ediția din librărie

singurul punct minus al cărții este cel ideatic. nu am înțeles ce a vrut să ne spună isabel allende în afara frescei familiale și sociale pe care o coase cu minuție. căci, în afara „filmului“ cărții (de altfel, casa spiritelor a fost ecranizată de bille august, cu jeremy irons, meryl streep, glenn close, winona ryder, antonio banderas și vanessa redgrave), nu ne rămâne mai nimic care să ungă creierașul.

dar chiar și așa, este un roman scris su-per-bi-ssim!

traducând montaigne 1

sunt la capitolul 14. de fapt l-am terminat după aproape o lună. aseară, am stat pana la ora 2 noaptea, preocupat sa termin de verificat traducerea, să adaug traducerile din latină (după ediția veche) și să adaug notele care sunt musai.

remarcând cât mi-a luat capitolul ăsta, îmi reevaluez timpul terminării proiectului - la finalul anului, să termin prima carte. mă bucur de scurtimea unor capitole, dar mă îngrijorează lungimea altora, multe foarte importante, prezente în toate antologiile - a filozofa înseamnă a învăța să mori, despre canibali, despre forța imaginației, despre educația copiilor, despre incertitudinea judecăților noastre.

*

în ceea ce privește prefața, oscilez între una științifică (gen bădărău și grunberg, din edițiile românești) și una mai personală, mai eseistică (în genul eseurilor înseși). din păcate, mentalitatea românească pentru o așa carte (considerată la noi mai mult filozofică, decât literară - cum o consideră, de pildă, harold bloom în canonul său) impune o prefață riguros științifică. mi se pare însă inutil, bunăoară, să tot încadrăm gândirea lui m.m. în cât la sută e stoicism, cât scepticism, epicureism etc.
ci trebuie să ne bazam pe receptarea contemporană a acestei cărți, mai ales cum naiba să ne bucurăm și să profităm de materia eseurilor. mai degrabă ar trebui un ghid de lectura decât o "tratare" academică.
pentru că paginile lui m.m. sunt extrem de vii, neînchistate sistemic - doar sunt "încercări", nu? - iar filozofia sa e o filozofeală în sens bun, în sensul în care o făcea seneca, marcus aurelius etc., a practicării "dionisiace" a filozofiei, și nu a vorbi despre ea academic, steril și închistat.

vine tradus goncourt-ul de anul trecut!

„cel mai vânat om din lume“ de john le carré

john le carré 

cel mai vânat om din lume

 (a most wanted man)

 editura rao, bucurești, 2008 

traducere de gabriel stoian

 346 pagini legate 

un terorist amărăștean

deși am în bibliotecă mai multe cărți de john le carré (supranumit maestrul romanului de spionaj), aceasta este prima carte pe care o citesc.

mărturisesc că mi-am suflecat mânecile și am pornit cu mari așteptări de la ea, mai ales că anul trecut a fost ecranizată cu philip seymour hiffman și willem dafoe. însă, ca o femeie frumoasă frigidă, am cam supt-o-n chec.

și nu m-a enervat că preludiu-ncepe lent (doar am fost pasionat de balzac ani de zile), că trebuie să aflăm povestea fiecărui personaj în parte: câțiva emigranți turci, un bancher, o tânără avocată dintr-un ong social, șeful unui serviciu de spionaj.

însă, când, pe la mijlocul cărții, tocmai începe acțiunea și-am început să-mi frec mâinile de nerăbdare - „cel mai vânat om“, fuge și se-ascunde de serviciile de spionaj - acțiunea începe să treneze din nou.

și încep acum considerațiile psihologice ale personajelor. lupta lor cu dorințele personale versus datoria civilă. însă, deși e vorba despre oameni inteligenți ce creează scenarii inteligente, mie mi s-a părut că e iarăși multă flendureală.

până când m-am trezit cu finalul rapid, ce dezumflă tot orgasmul cărții cititoricesc, lăsându-te (cel puțin pe mine așa m-a lăsat) dezamăgit.

coperta ediției princeps

e drept, am aflat câte ceva despre:
- serviciile - multiple! - de spionaj ce există în germania
- care e statutul imigranților în occident
- cum se face un cont cu bani spălați într-o bancă externă
- cum te fac spionii, dacă vor să te-nhațe

pentru primul roman de spionaj, am rămas cam ambetat, însă nu mă las, și-o să mai iau la ture și alte romane de john le carré ăsta.

hamburg, orașul în care se petrece acțiunea

trailerul filmului:

moleskine - azi, pe plajă

de pe plajă (cazino, mamaia)

anticariat nou în bucurești - anticariatul târgul cărții

pe strada doamnei (nr.27-29), chiar la coloanele de lângă intersecția cu b-dul brătianu, lângă un alt anticariat (trored anticariat) și nu departe de antic exlibris, s-a deschis de trei zile anticariatul târgul cărții. anticariatul aparține de magazinul online târgul cărții (link aici).

puteți găsi cărți vechi de la 2 lei la 5 lei (majoritatea în stare foarte bună), până la cărți noi ale editurilor - curtea veche, academiei (acelea tip pleiade), poliromuri și altele.

din câte știu, este anticariatul cu cele mai ieftine cărți din bucurești, și completează șirul de anticariate de pe academiei, ce se finalizează cu anticariatul unu, de pe academiei (despre care am scris aici).

musai de văzut! nu se poate să plecați fără o carte (eu mi-am luat un eschil nou-nout, un robert walser și niște satirici latini).

„șoareci și oameni“ de john steinbeck

john steinbeck 

șoareci și oameni 

(of mice and men) 

editura polirom, iași, 2013

traducere de dana crăciun

 155 de pagini broșate 

coperta de laurențiu midvichi

o capodoperă scurtă, așa cum îmi place mie

155 de pagini.
2 personaje principale: 2 bărbați, zilieri la munci agricole, în epoca crizei economice americane din anii '30.
unul e înapoiat mintal, corp uriaș fără minte.
celălalt, mai isteț, minte fără corp.

Ăștia ca noi, care lucrează pe la ferme, îs cei mai singuri oameni de pe lume. N-au familie. N-au un loc al lor... N-au nimic la ce să spere. Da' noi nu suntem așa. Noi avem viitor. Noi avem cu cine vorbi și la cine să-i pese de noi. (pp. 22-23)

amândoi cu un ideal: să posede amândoi o mică fermă, cu iepuri, unde să se bucure de belșugu' pământului:

O să ne luăm un locșor. O s-avem o vacă. Și poate c-o s-avem un porc și găini... și pe câmp o s-avem... un petic de lucernă... Pentru iepuri. Și-o să trăim din belșugu' pământului. (pp.152-153)

Dar, la fel ca în La răsărit de Eden, își bagă coada dracu'. Printr-o femeie. Și totul se duce dracu'.
Cum anume?
Citiți cartea: n-o să vă ia decât vreo 2 ore.

Stilul este unul simplu, cu mult dialog, personajele se construiesc încet-încet, odată cu intriga, avem punct culminant, deznodământ - toată rețeta unei nuvele clasice dramatice.

coperta ediției originale

Roman al singurătății
Roman al condiției umane cu nevoia ei de ideal
Roman al prieteniei
Roman despre ce e bine & ce e rău
Roman al visului american
Roman despre responsabilitate

ps. a se vedea și ecranizarea din 1992 cu john malkovich (imdb)

plaja de din zorii de duminică

plaja de duminică

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jul 19, 2015 at 12:28am PDT

„casa veseliei / casa de mirt“ de edith wharton

edith wharton 

casa veseliei 

(the house of mirth)

 editura junimea, iași, 1982

 traducere de liviu marinescu

 326 pagini broșate

 coperta de eugenia macovei

un roman înecat de tristețe

cartea am citit-o pentru că mi-a plăcut vârsta inocenței (despre care am scris aici) iar în comentarii, alex leo șerban mi-a scris „să încerc să citesc și 'house of mirth', căci există și o ecranizare și este de o tristețe atât de apăsătoare că după ce-o termini îți vine să te sinucizi...“ 

domnișoara lily bart are ghinionul ca taică-su să devină falit, apoi ghinionul i se dublează și devine orfană chiar când trebuie să i se facă dotă pentru măritiș. căci la-nceput de secol 20, ea nu trebuie să știe să facă nimic decât să-mpungă cu nurii prin saloane, să facă conversații și să joace whist pe banii pe care nu-i are.

Ah, ce bine era să fii tânără, radioasă, să strălucești cu bucuria de a ști zveltă, tare, elastică, creată din linii armonioase, îmbrăcate în culori magnifice, să te simți ridicată deasupra tuturor de acea grație incomunicabilă în cuvinte, care este îngemănarea fizică a geniului! (p.119)

bărbații roiesc prin jurul ei, însă junii dezertează repede: are-o frumusețe dezinvoltă și o inteligență dezarmantă. așa că cei care au tupeu să-i gâdile sexoșenia sunt numai bătrâni, bogați, însurați. iar ghinionul i se triplează când singurul burlac compatibil, lawrence seldon, ei e un conformist indecis.


proastele/hâdele cu bani - mai norocoasele decât frumoasele deștepte 

fata noastră să-nflorească are nevoie de biștari, cu care-i șade bine-n cercurile galante burghezo-americane. până când o cutră i-o coace, insinuând că-i remorca haladitului de bărba-su'. așa că fata noastră e exclusă încet-încet din protipendadă: Lily se retrăsese dintr-o situație ambiguă la vreme ca să-și salveze reputația, dar prea târziu pentru gura lumii. (p.281)

Ce este adevărul? Acolo unde-i implicată o femeie, el este povestea cea mai verosimilă. (p.224)
Tu crezi că trăim pe seama bogaților și, într-un fel, e-adevărat - dar este un privilegiu pe care-l plătești. (p.264)
Oricine poate disprețui lumea, dar cine poate găsi un loc mai bun de trăit? (p.260)

și iac-așa începe drama, moșii continuă să-i facă curte, dar ea nu și nu, și nici să coasă pălării nu-i bună, mai vine și o datorie, și viața începe să strângă. un fel de doamnă bovary fată bătrână, sau o effi briest, o annă karenină devine lily bart și sfârșitul pare previzibil. între timp, urâtele cu dote și moșteniri, pupincuriste și bârfitoare au parte de partide norocoase. (bine, aici pe autoare morala o împiedică să amintească cum aceste partide se compensau cu vizitarea deasă a bordelurilor).

ce mi-a plăcut?

mișto vorbirea aleasă din dialogurile belle epoque (cartea a fost scrisă în 1905).
problematica morală legată de fetele născute pentru măritiș, copii și bârfe, ca niște vaci pentru fermă.
psihologia vieții, față de constrângerile sociale pe care le aveau femeile deștepte.

edith wharton nu-și simpatizează personajul feminin, e chiar ironic cu el - nu-i iartă lipsa preocupărilor artistice, lipsa replicilor scânteietoare, și permanenta preocupare de a se îngloda în bogăția imorală a burgheziei grobiene americane.

Fusese făcută să împodobească și să încânte; oare pentru ce altceva rotunjește natura petala de trandafir și stropește cu culori păsăruica de pe ram? Și era vina ei că misiunea exclusiv decorativă are șanse de a fi dusă la îndeplinire mai greu și în mai puțină armonie între ființele sociale decât între ceilalți fii ai naturii? Cât este umbrită de necesități materiale și complicată de scrupule morale? (p.298)

edith wharton

trailerul ecranizării din 2000 aici:

a murit o mare traducătoare din limba maghiară, anamaria pop

click pe imagine pentru articol:

concurs de manuscrise la „editura univers“

„editura univers“ organizează concurs de manuscrise pentru scriitorii români.

astfel, autorii de:
roman
proză scurtă
literatură pentru copii
carte de colorat pentru adulţi (pentru ilustratori)
pot trimit manuscrisele în forTmat electronic, cu diacritice, la adresa concurs@edituraunivers.ro până pe 15 septembrie.

manuscrisele valoroase pot intra în planul editorial al editurii, iar cărțile selectate vor fi anunțate pe 15 octombrie.
juriul este alcătuit de editorii univers (directorul editorial și redactorul șef).

„legile frontierei“ de javier cercas

javier cercas 

legile frontierei

 (las leyes de la frontera)

 ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de cornelia rădulescu

 313 pagini broșate 

coperta de angela rotaru

delincvenții juvenili din catalonia

lovit în moalele lecturisticii de primul roman tradus la noi, soldații de la salamina - despre care am scris aici - am pornit cu mari așteptări de la acest roman, al patrulea după soldații.

un adolescent tocilar e agățat de doi golani de mahala, un tip și o tipă. și, cum gagica-i face prima labă din viața lui, micuțul se bagă-ntr-o gașcă de spărgători minori. toate ca toate, dar ăștia ajung să spargă până și bănci, iar capul bandei, zarco gamallo, devine celebru. evident că li se-nfundă, fiecare merge pe destinul lui, și de n-ar fi nu s-ar povesti.

aceasta e prima parte a romanului și e cea mai mișto. practic, este vorba despre tinerii rebeli catalani de pe vremea lui franco, proveniți din lumpeni, despre maturizarea lor, despre dragostea adolescentină și tupeul antisocial. ceea ce reiese nu este diferența dintre bine și rău, ci despre puterea de a-ți asuma alegerile făcute.

Sunteți sigur că binele și răul înseamnă același lucru pentru toți? Și, oricum, de ce n-ar fi fost Gamallo așa cum a fost? Ce șanse de schimbare avea un puștan născut într-o baracă, unul care la șapte ani era la școala de corecție și la cincisprezece era la închisoare? Vă spune eu: nici una. Absolut nici una. Doar dacă, firește, s-ar fi produs o minune. (p. 298)

coperta ediției originale

în partea a doua a cărții - care mi-a plăcut mai puțin - adolescentul tocilar, devine avocat și va fi bântuit de întâmplările libertine ale adolescenței sale, dar și de membrii bandei sale. ce va face cu trecutul lui? cum și-l va asuma? ce va face cu iubirea sa retrezită?

ca și în soldații de la salamina, cercas se folosește de tehnica interviului jurnalistic, a martorului implicat în evenimente. aparența de verosimil și multitudinea punctelor de vedere dă culoare și impact ficțiunii sale.  

per ansamblu, un roman bun, reușit - pentru mine - doar pe jumătate.
traducerea este de excepție, cum ne-a obișnuit cornelia rădulescu.
din păcate, ghinionul cărții e coperta, de care dai să fugi.

anticariatul din fereastră

undeva pe strada batiștei

despre romanul „swann“ de marcel proust

poezie

poezie

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jun 21, 2015 at 10:52am PDT

„drumul egal al fiecărei zile“ de gabriela adameșteanu

gabriela adameșteanu 

drumul egal al fiecărei zile

 editura polirom, iași, 2008

354 pagini legate 

coperta de carmen parii

portret de tânără provincială în anii '60

fără doar și poate, dimineață pierdută - despre care am scris aici - e Romanul gabrielei adameșteanu, capodopera sa. după ce-l citești, orice carte de-a ei, mai ales aceasta, scrisă și publicată înainte, ți se pare mai slabă.

dar asta nu înseamnă că drumul egal al fiecărei zile, publicat acum 40 de ani, a cărei a șasea ediție tocmai s-a lansat, e o carte rea. publicată și în colecția romanul de dragoste a editurii eminescu, cartea a fost delectarea tinerelor românce provinciale, care s-au recunoscut deîndată de parcă s-ar fi privit în oglindă. un fel de literatură feminină roz, cum a declarat însăși autoarea la lansarea de azi.

(i)moralitatea unui regim politic, constrângerile sociale, interzicerea avortului, mizeria de cămin studențesc, parvenitismele provinciale - lumea acră a unei femei tinerite în anii '60 nu mi-a părut cu nimic diferită de alte romane din comunism.

un interviu mișto cu autoarea, pe acest blog, aici.

poate diferența specifică ar fi stilul, căci sunt multe pagini delectabile lecturistic. dar și această miere, care îndulcește lumea aceea acră, poate părea prea mult. și nu e nici o madam delcă, nu apare nici o turtucaie (acestea sunt din dimineața pierdută) care să te scoată cu scânteile lor jucăușe din apele atât de cenușii ale povestirii. nici măcar acea autenticitate pe care anii de jurnalism au adus-o ultimei cărți (de memorii) anii romantici.

poate singurul element comun al personajului principal, letiția branea, cu-al unei hipsterițe care nu știe cine-a fost ceaușescu este cumplitul egoism specific vârstei:

Nu vedeam oare nimic în jur pentru că nu mă gândeam decât la mine, așa cum îmi spusese înainte să plec, Marilena? Așa trăisem și lângă unchiul Ion, fără să-l văd, fără să-mi pese, încercasem prea târziu să-l înțeleg și de fapt nu înțelesesem nimic. Viața celorlalți aluneca fără ca s-o zăresc, cât timp aveam oare să mai fiu așa, m-am întrebat, apropiindu-mă de ea cu pasta de dinți și cu săpunul în mână. Nu simțeam decât ciudă și puțină rușine. (p.315)

ediția roz din librării

„supunere“ de michel houellebecq

michel houellebecq

 supunere 

(soumission) 

ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de daniel nicolescu 

296 pag. broșate 

coperta de angela rotaru

un pseudo-des esseintes

un roman ce i-a dat lui michel houellebecq însuși palpitații, când a auzit de asasinatele „charlie hebdo“, dar care, din păcate, nu dă palpitații unui cititor-admirator de particule elementare. nu mai spun de minunata lume nouă sau 1984, cu care emmanuel carrère compară cartea - acestea sunt două dinamite comparate cu un vânt parfumat.

paradoxal, juisarea-mi livrească nu a fost în fața ideii lui houellebecq - ia să ne imaginăm ce se întâmplă cu o franță în care câștigă alegerile islamiștii? nici măcar în fața scenelor porno (destul de puține față-n alte romane).

ci mi-a dat fiori de plăcere faptul că personajul principal e un filolog expert în karl-joris huysmans, scriitorul decadent, inventator al modernismului literar, tatăl lui jean des esseintes.
și, luându-și-l pe huysmans ca reper, personajul lui houellbecq (houellebecq însuși) caută calea.

islamul, o soluție?

ce faci când n-ai pentru ce să trăiești: când nu ai familie, când nu ai dragoste, ci doar sex, când cariera vine întâmplător, iar religia (catolică) nu-ți oferă nimic (căci nu ai chemare)? și când nu ești nici măcar estet, cum era huysmans / des esseintes?

devii oportunist. iar asta devine personajul lui houellebecq, când oportunismul se cheamă profesiunea de credință a islamului.

căci franța devine islamică, în viitorul lui michel houellebecq. în fața „emancipării“ occidentale și a degringoladei politice stânga-dreapta și-n care s-au dus dracului doctrinele cu totul, iată că apare ca o luminiță la capătul tunelului soluția salvatoare a islamului, cu doctrina lui, cum o fi ea, dar doctrină.

islamul lui houellebecq

scriitorul pictează în stilul său simplu un islamism francez moderat. bărbații se convertesc și au multe neveste și cam atât. banii și puterea rămâne aceleași. poate și mai multă ordine, dar și ceva mizerie. anti-catolicimul are miros de nietzsche și guenon. iar din punct de vedere politic, michel mai adaugă la ciorba lui distributismul, o doctrină care împarte sarcinile organizațiilor mari celor mici, până la cele familiale. ca sare, mai adaugă preocuparea islamului pentru demografie și educație. în rest, aceeași franță.

concluzie: când începi să prinzi viziunea houellebecqiană despre o franță islamică, te pomenești tot cu un manifest anti-occident, occidentul alienant și nevrotic. ca în romanele celelalte ale scriitorului francez. mult mai bune decât acesta.

o altă impresie (mai entuziastă) la răzvan firescu.

foto autor de aici

„haos calm“ de sandro veronesi

sandro veronesi 

haos calm

 (caos calmo) 

editura rao, bucurești, 2007

 traducere de diana turculeț

441 pagini broșate 

coperta de florica zahiu

cel-care-în-timp-ce-bărba-su-o-lăsa-să-se-ducă-la-fund-ca-toporu'-i-a-salvat-viața-riscându-și-o-pe-a-lui-și-apoi-imediat-și-a-pierdut-soția-și-suferă-în-liniște-dedicându-se-cu-trup-și-suflet-fiicei-lui-într-atât-încât-rămâne-întreaga-zi-în-fața-școlii-unde-ea-învață

cam ăsta este numele personajului, pe care sandro veronesi însuși îl dă la pagina 307 a cărții, roman care a luat cel mai important premiul literar italian - premiul strega - în 2006.

am întrebat un scriitor italian aflat la filb (festivalul internațional de literatură bucurești) care, dintre scriitorii italieni contemporani, e tata lor, și macaronarul livresc mi-a răspuns de parcă asta numele ăsta-l purtase în gât toată seara și abia aștepta să mi-l arunce: sandro veronesi.

iată-mă deci trăgând pe nas cartea prin metrouri și autocare, nedesprinzându-mă și netrezindu-mă din odiseea unui bărbat văduv de 43 de ani, pietro paladini, care se decide, nu ca don quijote să se tireze după aventuri, ci să șadă-n mașină toată ziua în fața școlii puradelei lui orfane de mamă.

și iată-l pe ciumalăul nostru bulversând lumea dimprejur - pe fra-su', pe cumnată-sa, pe secretară-sa, pe sef-su', creând deci haos în jurul lui, în vreme ce el va rămâne calm. vorbindu-ți singur, îți zici că bleah, e ficțiune, ca simon liftnicul nostru (adică nu al nostru, ci al lui petru cimpoeșu) sau ca arhitectul din nostalgia lui cărtărescu, însă te bate și pe tine gândul să-i faci pe toți cu un astfel de gest. frumos este că, împreună cu alegerea sa, de a-și băga picioarele în viața de pân-atunci, pietro paladini decide - în acest fel crizat - de a rămâne fidel lui însuși, și mai ales fetiței lui căreia, în recreații, îi face din mașină semne.

mișto că veronesi arată cum curajul unui astfel de gest mai întâi șochează lumea. dar destul de repede, se simte atrasă într-un fel misterios, mistic, și iat-o atrasă ca musca de căcat, căutând și ea salvarea din bulibășelile vieții ei meschine (de lume vorbesc).

morala cărții?: suntem liberi să facem, din când în când, gesturi ozborcăite, dar care ne așează viața mai bine. e nevoie de curaj, dar nu-i nebunie în orice curaj?

citiți, bă, cartea, că-i mișto!

foto autor de aici

columb, descoperitorul clitorisului

în afară de descoperirea circulației pulmonare, anatomistul italian matteo realdo colombo (1515/6-1559) este socotit și descoperitorul clitorisului, mai precis a rolului acestuia în sexualitate. Cunoscută fiind descrierea clitorisului ca amor veneris, vel dulcedo appelletur.

în cuceritoarea sa carte, anatomistul – excelent tradusă de ileana scipione în 2003, la editura rao (2005) -, iată cum scriitorul spaniol federico andahazi imaginează descoperirea efectelor mădularului la onorabila văduvă doña inés de torremolinos, ce-l avea mai mare:

Mateo Columb n-a încetat să frământe înde degete cornul, de parcă ar fi frecat o creangă de o piatră pentru a scoate scântei. Fără veste, ca și cum, în sfârșit, ar fi reușit să aprindă scânteia unui rug, întreg boiul lui Inés s-a cutremurat într-o perpelire fără margini, ce i-a săltat și arcuit șoldurile, lăsând-o sprijinită doar în călcâie și ceafă. Picătură cu picătură, a dat să-și legene mijlocul în tactul ce ritmic bătea anatomistul cu degetele. Suflarea i s-a turbat; părea că inima îi galopa în piept, iar întregul ei boi a fulgerat sub sudoarea ce-a coperit-o întru totul, îngânând, strașnic plămădită de anatomist, toate rușinoasele simțiri ce pe Inés o făceau să tresalte pe întreg răgazul nopții. Dar, deși Inés se ținea tot cu simțirile pierdute, nu s-ar fi spus că grijirea ce-i da anatomistul i-ar fi făcut neplăcere. Pe chipul ei fără vlagă s-a-ntins o schimonoseală dezmățată: pe jumătate deschisă, gura a lăsat vederii limba ce se zbătea între colțurile buzelor. Bertino, învățăcelul, și-a făcut din nou cruce. Nu a răzbit să se dumirească dacă sub ochi avea un exorcism ori dacă, dimpotrivă, maestrul vârâse pe necuratul în boiul lui Inés. (pp.101-102)

postare apărută inițial pe blogul sex reader.

festivalul de film literar - emineschool

luni, marți și miercuri, începe un festival de film cu specific literar, emineschool.

lucian blaga, george almosnino, nichita stănescu, nora iuga, matei vișniec, angela marinescu, emil brumaru, dar și fernando pessoa, konstantin kavafis sau casa monteoru-catargi (fosta casa scriitorilor) sunt vedetele filmelor festivalului.

site-ul festivalului aici.

un sex din „bunavestire“ de nicolae breban

Dar după-amiezile lor, ce nebunie, ce tunel de culori, de mirosuri!

Se iubeau crâncen, trupurile lor frumoase, elastice, de rasă înaltă, se luptau (lupta lui Iacob cu îngerul), se iubeau, se acuplau, pe un podium parcă, în văzul consternat al întregului oraș. Da, întregul oraș era consternat de frumusețea și impudoarea celor doi și era mândru de propria sa consternare. Ar fi fost mai sărac fără ea. Fără ei.

Se iubeau până cădeau lihniți, până gâfâiau, cu ochii scoși, de extenuare, privindu-se cu greutate, cu admirație, cu oboseală milenară. Doamne, ce voiau ei să fecundeze cu atâta infinită hărnicie și invenție, erau oare la începuturile lumii?! O istorie goală îi aștepta, trebuiau oare să zămislească cohortele de soldați ce urmau a fi nimiciți în frumoasele războaie, căzând sub panașele lor?! Sau lungi șiruri de negustori ducând coșuri unse cu grăsime, pline de pește, sau astrologi... prostii, toate astea sunt istorie, falsificări ale istoriei!

Ei erau vii, se mișcau, se autoadmirau, un Narcis de două sexe, față în față, se îmbrățișau, se săturau unul de celălalt, în pagina timpului, al ilicitului, răsfățându-se în oprobriul convențiilor. N-ar fi fost atât de nemulțumiți, de tensionați, dacă ar fi fost lăsați în pace, dacă s-ar fi luptat pentru fiecare după-amiază, pentru fiecare juisare, pentru fiecare centimetru pătrat al pielei ce acoperea trupurile lor magnifice.

Evident! În acest domeniu nu se va inventa nimic nou. Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujește societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o bătrână mătușă care face cu ochiul, fericită că strănepoții ei sunt încă virili, că mai lucește în soare crupa marilor trăpași spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anistorice, anaerobe, anti-evoluționiste, ignorând progresul și bunul simț. Falimentarul bun-simț în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârșitul lungii, infinitei vieți.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp.214-215
foto de jan saudek

kilipirim până duminică

ca de obicei, kilipirim e locul unde găsești cărți noi la prețuri de nerefuzat. eu mi-am luat detectivii sălbatici cu 15 lei. mai au curtea veche, humanitas, univers, rao, nemira, trei și polirom.

„bunavestire“ de nicolae breban

nicolae breban 

bunavestire 

editura paralela 45, pitești, 2002

 554 pagini broșate

 coperta de done stan

actualitatea lui nicolae breban

probabil că bunavestirea lui breban este un roman de necitit în ziua de azi. eu însumi am avut legere interruptus de vreo câteva ori când am intrat în el. însă ciugulit cu insistență, chiar merită. căci breban râde aici ca mucul la deget de „burghezia“comunistă a anilor '50.

și ceea ce e cel mai important, râde cu STIL. deși lungi ale dracului, frazele lui breban nu se termină făr-o scânteie de ironie. uneori nu se termină - te lasă-n suspans tantanaa, sau într-un hohot ha-ha sau he-he.

trebuie să te-obișnuiești cu digresiunile lungi ale lui breban, să le exersezi dinainte pe thomas mann, robert musil sau hermann broch. căci, practic, șpilul lui breban sunt tocmai aceste digresiuni complice cu cititorul. digresiuni jucăuș-postmoderne, prea-postmoderne pentru acele timpuri (anii '70, când a fost scrisă cartea). digresiuni care se transformă cu sarcasm fie-n rechizitorii, fie-n miștouri (uneori subtile, alteori de-adreptul).


scene din viața de provincie românească  

traian-liviu grobei este un tinerel subțirel care merge la sinaia în vilegiatură. cu un tranzistor legat de gât cu șireturi, are ca scop plăcerea și instruirea. când, pac! o vede, asemeni lui frédéric moreau pe doamna arnoux, pe lelia haretina crăiniceanu. bunăciunea beliciunilor de provincie! el e un intelectual provincial, dornic de tot ce-i plăcut și instructiv și nu se poate să n-o aibă. doar că ea e o fleorțotină înnebunită să se lipească de trupuri cu-adevărat virile și mai ales dacă nu titrate, măcar tari în parcare. cam asta este prima parte, o intrigă amoroasă între el și ea.

întorși fiecare la casa lui, el pornește curtatul. doar că cei curtați vor fi părinții ei, ea fiind ocupată cu bicul provinciei, un oarecare cârstea... și iată-ni-l pe traian-liviu grobei, vizitându-și viitorii socrii, găsind în istoria familiei o parodie de übermensch, mihai farca, un infatuat ratat răposat care citea almanahuri și se credea buricul universului. și, în final, când traian-liviu grobei și-o pune cu lelia haretina crăiniceanu, o lasă.

ca să-și acopere golul vieții, traian-liviu grobei găsește documentele postume ale übermensch-ului de provincie, documente pe care le clasifică, ca un adevărat apostul pavel, și în jurul căruia se-adună un grupuscul de persoane, lume bună, de cluj, la fel de dornică în găsirea sensurilor.
morala - chiar dacă ești sau nu ratat social, e mai bine să-ți pui în aplicare pasiunile și ideile, indiferent de ce gândesc ceilalți.

Încet, încet, parcă sugând forță din trupul fostului merceolog care se descărna tot mai mult, Farca urcă pe bolta memoriei, invadă tot mai multe ființe, locui în locul golului lor, îl umplu. Le dădu, dacă nu un sens, atunci o justificare, o certitudine că trăiau, Vai, uneori, nu știm dacă trăim, uneori trebuie să ne încredințăm sau să trăim mai mult, mai puțin. Sistolă, diastolă. Un pumn care se deschide și se închide. (p.540)

ironie și mișto

mi-a plăcut toată cartea, pot spune. pentru că, deși frazele peltele mă exasperau uneori - nefiind la obiect - aveau ceva care mă făceau să merg mai departe, mă zgărmănau, mă gâdilau, îmi produceau mâncărimea de-a merge mai departe, în genul „ce dreacu' mai fac nebunii ăia?“

iată cum se raportează scriitorul la personajele sale:
Ah, ce plictiseală! - Sale métier! cum ar fi spus diavolul, odată, cică. Chiar și Clujul ar fi fost mult mai interesant, snobul și ironicul dr. Boris Sidorovici, canonicul pedant Deliman și corespondența sa, cercul doamnei Mathias, nepotul ei care-și târâia piciorul, campionul de înot și anarhistul Korcimarov, „bătrânii“ detronați, fostul general și amicul său Mahalek, răutăciosul Andrei M., ce iubea o bibliotecă... (p. 521)

miștouri multe în roman, despre figurile muncitorimii îmburghezite, cu bășini boierești; miștouri chiar despre orânduirea comunistă, lipsită de sensuri; miștouri chiar despre amor, văzută, dacă nu ca sex sălbatic, ca delir mistic; miștouri despre autorul însuși, care nici el nu prea știe ce scrie, așa că se mai întrerupe, de grija cititorului.

concluzia?

un roman ciudat, unic pe la noi, asemănător cu lumea în două zile a lui bălăiță. care m-a distrat livrește într-un mare fel. nerecomandat cititorilor de tren sau metrou, deși io mi-am umplut foarte relaxant, cu această bunavestire, diminețile spre serviciu, zâmbind.

alte opinii blogosferice la andreea toma,

cehov despre tolstoi

Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens.
Mai întâi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că, dintre toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui.
Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare grav, căci Tolstoi scrie pentru toți. Activitatea lui servește de justificare tuturor așteptărilor și nădejdilor ce se pun în literatură.
Al treilea, Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare. Fără el, literatura noastră ar fi ca o turmă fără păstor, sau ca o harababură din care nu mai înțelegi nimic.

scrisoare către menșikov, 28 ian 1900 în cehov, opere, vol.12 (scrisori), e.p.l.u, bucurești, 1963, traducere de otilia cazimir și nicolae guma, p. 485

de ce să citiți după „ora 11“ noaptea

tu ce faci la ora 11?

vecina din stânga gâfâie de zor, vecinul din dreapta paște porcii cu spor, iar tu nici de chef n-ai sex.
și nici să umfli perna... ceva bun de citit?
sigur că da, ce idee bună!

editura univers propune o nouă colecție celor care vor să nu sfârșească ziua sau noaptea) degeaba. mai au timp de la ora 11.

cărţile din ora 11 își propun să reprezinte poate singurul lucru bun dintr-o zi nașpa.
cărţile din ora 11 sunt un fel de țigara de după.

prima apariție a colecției este plopii din berlin, romanul lui anne b. ragde.*

*acesta nu este un comunicat din partea editurii, cu siguranță!

silviu gherman vs. dan puric :D

de silviu gherman via scorchfield