chéri

aţi citit romanul chéri de colette?

nu e mare capodoperă, dar mi-a plăcut mult în adolescenţă, căci era vorba - din câte-mi amintesc, un roman de budoar, despre un tânăr gigolo, iubit de o tipă mai în vârstă.
va trebui să-l reiau când voi ajunge acasă...

de ce?
pentru că minunata michelle pfeiffer joacă în ecranizare. şi, când voi vedea filmul, trebuie să am cu ce-l compara... - sper să nu fie la fel de prost ca legăturile primejdioase (tot al lui frears)...

iaca o secvenţă mirifică:


l.e.: prost sunt eu, care am confundat filmul lui frears cu valmont-ul lui forman :) ce să-i faci, dacă sunt atâtea versiuni...

un oscar wilde român

literatură gay? nu, doar literatură
dacă se va gândi cineva să facă şi la noi un "canon" al "literaturii gay", cel mai nimerit ar fi să înceapă cu acest volum, dar nu pentru că multe pagini din carte conţin experienţe şi picanterii homosexuale scrise reuşit şi decent, fără vreo vulgaritate, ci că autorul este primul - din câte ştiu care şi-a asumat public orientarea. căci acesta este scopul acestor memorii - să spună totul, chiar şi cele mai inconfortabile lucururi.
nu cunosc vreun român să fi făcut aşa ceva.

cine e ion negoiţescu?
un critic literar - neîndeajuns de cunoscut - inteligent, cult, de viţă intelectuală, prieten cu blaga, lovinescu, radu stanca - de acesta din urmă va trebui să citesc -, rafinat ca Proust şi ironic ca Wilde, cu gust nu doar pentru literatură, ci şi pentru muzică şi pictură.
inovativ şi modern, decadent şi cosmopolit, cu simpatii pentru poezia lui blaga şi proza hortensiei papadat-bengescu, cu credinţă nu doar în estetic, ci şi în eternitatea valorilor.

o capodoperă memorialistică
pe lângă amănuntele biografice referitoare la origini, neamuri, locuri - cluj, galaţi, sibiu sau aiurea -, cel mai interesantă mi s-a părut evoluţia spirituală a "eroului". sălbatic, lipsit de căldura părintească, voluntar şi senzual, copilul prinde gustul lecturii, metamorfozându-şi energiile interioare în viziuni şi creaţii estetico-axiologice, potenţial pe care şi-l va fructifica în cadrul mişcărilor culturale interbelice.

există multe ironii şi amintiri delicioase:

• copilul ion negoiţescu se strecoară printre invitaţii maturi de la o petrecere la el acasă şi-şi întreabă tatăl "tată, ce-i aia adulter?"; primeşte o scatoalcă; la fel şi când trage un vânt zgomotos şi ordonat în aceleaşi condiţii.
• locuinţa temporară a bunicilor în formă de vagon fusese un bordel (cuplărai).
• împreună cu vărul său, joacă jocul Cristos şi jidanii: vărul său îl joacă pe Cristos şi stă răstignit pe gard, iar copilul negoiţescu îi joacă pe jidani, nefăcând altceva decât să-şi scuipe de zor vărul.
• romanul dama cu camelii e savurat numai la closet (de unde se vede că a mea categorie de citit pe budă nu e neapărat una negativă)
• petre ţuţea e de fapt un tip monoman, plictisitor şi răsuflat
• botanistul rege ferdinand, la mărăşeşti, aleargă după buruieni

cartea se citeşte ca un roman, e scrisă admirabil, din păcate cuprinde doar două capitole, până la 20 de ani. negoiţescu, din păcate, moare între timp, lăsându-şi opera neterminată.

...iubirea iubeşte totdeauna ceva ce merită şi nu există om pe lume care să nu merite să fie iubit. dar ce grizav şi tragic este că cel ce iubeşte sâmburele ideal al personalităţii sale, acest sâmbure de diamant, cunoscut numai de cel ce iubeşte, e îndrăgit şi fiinţa iubită nu ştie ce comoară ascunde. (p.214-215)

nu-mi caut nici măcar egali mie, ci superiori. şi ce poate fi atunci mai grozav, în dragoste, decât ca superioritatea copleşitoare a fiinţei iubite să se realizez chiar în actul sacrificator de a nu mă iubi pe mine? personalitatea mea e ţesută din orgoliul cel mai viu, mai nealterat, uneori în forme de-a dreptul exacerbate, dar plin de fori moral şi tendinţă creatoare, însă oricum orgoliul se manifestă fără stânjenire. (p.217)

fragmentele de mai sus sunt din jurnal, pe care autorul l-a încredinţat lui emil hurezeanu pentru a-l publica de-abia în 2023. poate se întâmplă ceva şi ne bucurăm de el mai devreme...

ion negoiţescu (foto), straja dragonilor, memorii 1921 - 1941, ed humanitas, buc, 2009, 217 p

lung, adjectiv

e primul film de porumboiu văzut.
dacă nu lua premiu, ieşeam din sală, dar nu din pricina nerăbdării alături de personajul principal, ci din faptu că, aşa cum se recunoşteau în 4,3,2 femeile ce trecuseră prin experienţa avortului, m-am recunoscut şi eu, ca funcţionar public vreme de 4 ani. am retrăit tâmpenia slujbei la stat şi, în vreme ce spectatorii din jurul meu râdeau, mie-mi venea să turbez.

nu ştiu cum o fi fost la alţii dar, deşi pot spune cu mâna pe inimă că fiecare scenă are rolul ei în viziunea regizorală, mie mi s-a părut prea lung.

scena cu plasa prin care erau filmaţi copiii cu haşişul, cele două cine luate acasă, în singurătate - singurele cu "sens" din viaţa zilnică -, vorbele şi cuvintele, dar mai ales lipsa cuvintelor duc la scena finală, pline de cuvinte moarte, fără conţinut, în care nu mai crede nimeni, bune de luat din DEX şi aruncate pe tablă, de care fiecare dispune după bunul plac, ca de nişte obiecte. căci, ne spune porumboiu, conştiinţă, lege, morală, poliţist rămân doar vorbe în dicţionar şi pe tablă, marea poate fi fără soare, câmpul fără floare, viaţă fără sens. dacă intri-n biroul de la serviciu cu ceva sens, ieşi de-acolo fără. ca la kafka.

şi, afară de degeţelele hipnotice ale secretarei, şi rapoartele absurde, mi-a rămas melodia (a nu se asculta toată):

dramaticul drum al lui cormac mccarthy

nu contează ce-i în spatele scenei, nu importă ce-i în afara cărţii.

importantă e scena şi ce se întâmplă pe ea, cele două personaje - tatăl şi fiul. care pe decorul plin de cenuşă eternă, cascade, păduri îngheţate, moluri părăsite, case cu cadavre, merg. merg înainte, merg spre sud, they are walking dead in a horror film.

important e ce fac, dar mai presus ce văd, căci lui mccarthy îi place să descrie decoruri apocaliptice. important mai e şi ce zic, dialoguri scurte, frânte, chiar biblice, la cât sunt de simple şi profunde. importantă e impresia ce-ţi rămâne după închiderea cărţii. că indiferent de decor, omul rămâne acelaşi, nu absurd sau civilizat, ci mică făptură divină, cu mic foc lăuntric, de unde se hrăneşte să meargă mai departe. spre viitor.

n-are rost să povestesc despre oamenii răi, despre cataclismul ucronic, utopic, despre viziunea sumbră a lui mccarthy, acelaşi autor al cărţii după care s-a făcut filmul nu există ţară pentru bătrâni, despre stilul scriitoricesc simplu şi perfect.

ci are rost să spun că e cel mai bun scriitor american pe care l-am citit în ultimul timp. cu viziune proprie/originală, expresivitate, stil, lume ficţională coerentă şi tot tacâmul. am câteva imagini - când cei doi se spală-n cascadă, când mulţumesc pentru masă unor oameni imaginari, când întâlnesc pe omul bătrân şi credincios...

You think we're going to die, dont you?
I dont know.
We're not going to die.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know.
Why do you think we're going to die?
I dont know.
Stop saying I dont know.
Okay.
Why do you think we're going to die?
We dont have anything to eat.
We'll find something.
Okay.
How long do you think people can go without food?
I dont know.
But how long do you think?
Maybe a few days.
And then what?
You fall over dead?
Yes. Well you dont. It takes. a long time. We have water. That's the most important thing. You dont last very long without water.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know. (p.106 - 107)

Care e ţelul nostru?
Poftim?
Care e ţelul nostru?
Unde-ai auzit asta?
Nu ştiu.
Nu, unde-ai auzit-o?
La tine.
Când?
Acum ceva timp.
Şi care a fost răspunsul?
Nu ştiu.
Bine.
Nici eu. Hai. Se-ntunecă.

cormac mccarthy, the road, picador, london, 2007, 307 p

ps. anu' ăsta am citit 3 cărţi scrise admirabil (făcând abstracţie de flaubert) - elogiu mamei vitrege (fastuos), drumul şi celelate poveşti de dragoste.

pps - alte recenzii 1, 2, 3. şi cartea va apărea tradusă la humanitas.

evenimente livreşti înainte de vacanţă

pe torenţială, alaltăieri, am fost la cafeneaua critică cu câţiva scriitori basarabeni – mai bine zis români cu origini din basarabia.
câteva idei s-au desprins în legătură cu recuperarea în românia a amănuntelor de istorie literară basarabeană – a tradiţiei lor literare. am mai discutat şi de ce scriitorii basarabeni nu scriu în ruseşte – aşa ar avea mai mulţi cititori – şi de ce nu descriu realitatea de acum de acolo cu ochii unui tânăr. am aflat că există viaţă literară şi acolo, numai că noi nu ştim.

*

aseară, lectura publică a lui mircea cărtărescu de la clubul ţăranului român a fost foarte reuşită, deşi mă aşteptam la mai multă înghesuială. scriitorul a citit o povestire publicată mai demult în şapte seri, drumul foamei, în legătură cu o vizită de lucru ca tânăr poet prin bacău. a fost amuzantă şi pe placul publicului, s-a râs, parcă era un altfel de cărtărescu.
au fost şi întrebări – şi eu, fireşte, nelipsitul...
am aflat că mai avem de aşteptat până la altă carte, poate jurnalul de adolescenţă, că citeşte nu doar literatură – ştim din orbitor –, că reciteşte V-ul lui pynchon şi ceva de filip florian. că azi se debutează foare greu, că ai noştri critici nu mai sunt deloc responsabili de „verdictele” lor.
că nu mai vrea să scrie roman...

altfel de dragoste

cu lucian dan teodorovici a fost că l-am cunoscut dinainte de a-i citi cartea şi mă temeam că, de n-avea să-mi placă acest volum, se va supăra pe mine citindu-mi părerea despre.

ei bine, m-am liniştit. citindu-i cartea - prima - de povestiri - cu toate că eu nu mă-nebunesc după povestiri - m-am liniştit. căci am găsit un autor cu darul, dar mai ales cu plăcerea povestirii, destul de inteligent încât să găsească artificii şi să nu plictisească - rupe fire narative, le leagă, le croşetează, astfel încât să crezi că sunt şi povestiri, şi capitole de roman totodată, total coerente.
cum vede dragostea teodorovici?
ca pe o poveste, una discretă şi banală, dar care se insinuează subtil în viaţa banală şi plictisitoare a personajelor şi a noastră. şi care tulbură şi lasă nelinişte. o nelinişte inexplicabilă, iraţională, inexprimabilă. care schimbă ceva. înăuntru. în personaje şi în noi.

cum să in-exprimi, ca scriitor, aşa ceva? teodorovici nu găseşte răspuns, dar reuşeşte. printr-o amintire din copilărie cu un tânăr care se sinucide într-un pod, printr-o amintire a unei femei despre un act amoros sub o punte, printr-o altă amintire din copilărie cu un ţigan omorât în bătaie că nu-şi trădează iubita, sau pur şi simplu prin vieţile banale. trecute şi re-povestite de bărbaţi şi femei, de rude şi prieteni, de bunici şi copii, de amanţi şi amante.

evident, nu mi-au plăcut toate povestirile. dar dacă mă-ntrebaţi, aş enumera pozitiv pe catalige, nişte documente, o noapte la hotel, după gâşte, podul strâmb. şi ce nu mi-a mai plăcut a fost când stilul în mare simplu şi bine stăpânit - de maestru aş zice - lua câteodată tonuri prea melodramatice pentru gustul meu.

dar în/la sfârşit, închizând copertele, am rămas ca amanta din povestirea o noapte la hotel, care se întreabă de ce oare ne îndrăgostim de poveşti, în loc să ne petrecem pur şi simplul viaţa:
un om a fost bătut până la ultima suflare în faţa ta, aşa mi-ai zis. de ce? că n-a vrut s-o trădeze pe iubita lui. adică din dragoste, a zâmbit ea. altul s-a spânzurat pentru că n-avea cum să rămână cu aia pe care-o iubea. păi gândeşte-te la mine: cum puteam eu să reacţionez la asemenea poveşti? (p.125)

şi ca să reacţionaţi şi voi, citiţi cartea orinde, oricând. e şi simplu de citit, şi profundă. o minune!
lucian dan teodorovici, celelalte poveşti de dragoste, ed polirom, iaşi, 2009, 246 p