prima dată când am dat de filozofie a fost când mi-am dat seama că părinţii şi oamenii mari nu sunt grozavii care credeam eu că sunt – ci nişte omuleţi ca şi mine.
evident, m-a ajutat apoi mircea eliade cu memoriile lui care mi-a dat seama şi mai mult că şi geniile sunt la fel - nişte omuleţi ca şi mine.
aşa că am început să pun la îndoială mai întâi percepţiile mele de până atunci, apoi şi pe cele de după aceea. În cele din urmă, lumea toată. (fără să am habar de descartes.)
şi-am pornit de la zero, să mă mir ca un copil. de ce asta? de ce aia?
de ce „trebuie” să învăţ tâmpeniile de la şcoală – ce vor alţii adică, când pot să-nvăţ ce vreau eu?
de ce „trebuie” să să citesc sadoveanu şi nu frank herbert?
de ce „trebuie” să devin medic, când pot fi gânditor?
de ce „trebuie” să accept orânduirea socială capitalistă, când pot fi anarhist?
de ce „trebuie” să agonisesc averi, când pot fi sărac (şi liber) ca isus cristos?
şi de ce-urile m-au dus la răspunsuri – pe unele le găseam la unii sau la alţii ce se intitulau filozofi (presocraticii thales, heraclit, kant, nietzsche, confucius...). alteori mergeam la literatură care mă-nvăţa să văd altfel viaţa – balzac, cehov, proust...
găseam sau nu găseam, mă contraziceam cu prietenii, mă certam cu străinii, dar îmi foloseau toate.
astea-au început pe la 18 ani şi continuă şi-acum.
am însă un singur regret: c-a trebuit să caut singur, fără-ndrumare, fără vreun maestru, fără vreo busolă.
poate, cine ştie, www-ul poate fi un maestru.
de-aceea niciodată nu e prea târziu. Nici chiar când mori.
oare ce-oţi gândi voi?
post apărut demult, pe blogul dispărut filozofie.ro.
