soundtracku livresc

tema de azi, propusa de mine lui strelnikov e muzicala. adica la ce muzica te gandesti cand citesti. hm.. lets see:

literatura americană (scott fizgerald, lolita lui nabokov şi tot interbelicul american) cu moonlight serenade a lui glenn miller sau perfidia aceluiaşi:





pe kafka îl asociez cu partea a treia din simfonia 1 de mahler:



iar când citesc postmodernisme, îmi răsună deseori bach. dar cântat de bobby mcferrin:



[Strelnikov] m'am gandit juma de ora degeaba la subiectu de azi, trust me my Brothers. imi dau seama ca, desi imi place sa citesc si imi place sa ascult muzica, niciodata n'a existat o relatie intre pasiunile astea [nici macar cand citesc pe muzica]. cartile nu'mi sugereaza melodii, melodiile nu ma duc cu gandu la carti, e chiar ciudat.

pot incerca o explicatie [in care nu prea cred de fapt but anyway]: Nietzsche [si pe urmele lui o serie de filosofi ai culturii din sec 20, de la fascisti ca Ernst Bertram la marxisti ca Adorno & baietii din Frankfurt, apoi Blanchot] vede un antagonism, o tensiune intre text & muzica, odata iesite pe uscat din unitatea religioasa initiala: textul e esential apolinic si sta la baza civilizatiei, a contractului de orice fel. muzica e dionisiaca, tinde sa anuleze eforturile ordonatoare ale limbajului articulat. ganditi'va [ne sfatuieste Adorno] la aventura lui Ulise cu Sirenele.

habar n'am daca din cauza Sirenelor nu leg io nici o carte de vreo melodie, i just dont. si totusi.. parca Jocul divinului Hesse mi se pare, cum sa zic, so Bach.

promisiunea zorilor

există anumite cărţi care nu sunt calificate drept mari capodopere, care nu răvăşesc istoria literaturii cu viziunea lor, care nu dospesc de valoare. dar pe care le citeşti cu aşa plăcere, sunt povestite cu un aşa har, că nu le uiţi prea curând. iar dacă cineva te întreabă ce să citească, te grăbeşti să le scoţi pe buze.

aşa şi cu cartea asta. autobiografică, e vorba de dragostea maternă, cum un fiu unic este crescut numai de mamă şi care fiu doreşte s-o răsplătească cu ce-are el mai bun, inclusiv dedicându-i această carte. ideea principală a cărţii este că dacă mama nu are un bărbat cu care să-şi împartă dragostea şi-o revarsă asupra fiului ei pe toată, acesta îşi va rămâne de însetat de orice dragoste viitoare: cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată. după aceea eşti silit să te mulţumeşti cu hrană rece până la sfârşitul zilelor. după asta, ori de câte ori o femeie te ia în braţe şi te strânge la pieptul ei, nu-s decât condoleanţe. (p.34)

sursa foto

sursa foto

cartea povesteşte copilăria, când mama îi caută tot felul de talente native şi i-l găseşte pe cel al scrisului, când se-ndrăgosteşte la vreo zece ani de o fetiţă şi crede că a face dragoste înseamnă a mânca tot felul de chestii, de la râme şi pământ - parcă un personaj dintr-un veac de singurătate mai făcea asta - până la pantofi. cartea povesteşte tinereţea, unde el pleacă să studieze la paris şi suferă de foame, dar se-amorezează de-o suedeză şi e cât pe-aci să fie cerut în căsătorie ca pedeapsă c-a pus pe una să citească tot ciclul romanesc lui proust. cartea povesteşte maturitatea, când trăieşte experienţa războiului. restul, rămâne de aflat!
cum spuneam, o carte citită - şi descoperită - cu foarte mare plăcere.


nimeni nu mă va determina vreodată să văd în comportarea sexuală a fiinţelor criteriul binelui şi al răului. confruntate cu aberaţiile intelectuale, ştiinţifice, ideologice ale secolului nostru, toate aberaţiile sexualităţii trezesc în sufletul meu cele mai gingaşe scuze. în comparaţie cu pervertirea sufletului, a spiritului şi a idealului la care se dedau aceşti trădători ai speciei umane, elucubraţiile noastre sexuale, venale sau nu, incestuoase sau nu, capătă, cu privire la cele trei umile sfinctere de care dispune anatomia noastră, întreaga nevinovăţie îngerească a unui zâmbet de copil. (p.77)

romain gary, prima dragoste, ultima dragoste, editura rao, bucureşti, 2007, traducere de marcel aderca, 378 pagini

primul workshop de scriitură

în contrazicere cu postul de mai jos,
luni, la ora 19:00, la invitaţia lui sorin tudor, voi susţine în cadrul cenaclului recitiri un workshop de scriitură. îi voi lua tovarăşi pe dostoievski şi pe marcel proust.
v-aştept să scriem împreună!

managementul proiectelor culturale româneşti

de când sunt în bucureşti, îmi place să particip la evenimente culturale, mai ales la lansări de carte, festivaluri, dezbateri, lecturi publice - organizate de edituri, fundaţii sau persoane fizice. ca participant - uneori am fost în postura ingrată de moderator - nu am putut face abstracţie de activitatea mea profesională - consultant şi trainer într-o firmă de prestări servicii.

sunt două domenii diferite:
- dacă în business, evenimentele costă şi sunt îndreptate către participant/client/beneficiar, deci se caută profesionişti care să aibă rezultate excelente
- în cultură nu există un interes (rezultate), ci doar dorinţa de a face evenimentul şi atât. nu contează cine participă, cu ce anume pleacă participanţii, cât de profesionişti sunt organizatorii, singurul scop al evenimentului este evenimentul însuşi - pentru că aşa "se face", pentru că nu trebuie să rămânem mai prejos, pentru că am mai făcut, pentru că nu trebuie să cheltuim prea mulţi bani - cultura e săracă.

în ceea ce înseamnă proiectele culturale, sunt puţini specialişti (project manageri). dacă în industria muzicală - unde e vorba de mulţi bani - găseşti specialişti, în ceea ce priveşte alte domenii culturale - literatură / edituri, pictură / sculptură, tabere de vară, festivaluri de poezie etc. - specialiştii (încă) nu există. în dulcele stil ceauşisto-diletantistic, scriitorii sau editorii, criticii literari sau pictorii se pricep şi la evenimente. ce mare lucru? doar evenimentele sunt pentru cei aleşi, nu pentru poporul vulg, acesta să fie mulţumit că aceste evenimente există, că au ocazia de a-l vedea pe marele X, iar dacă vreun blogăr îndrăzneşte să scrie vreo impresie proastă despre, atunci el nu ştie, nu înţelege ce eforturi a presupus evenimentul - timp, bani, nervi etc.
I don't give a shit!

uimitor, în cultură se întâmplă la fel ca-n politică. majoritatea habar n-are să administreze un proiect. există elite închise, care se ceartă-ntre ei pentru a se împăca mai apoi şi a discuta aceleaşi teme "profunde", metafizice ca: valoare, posteritate, canon, elită, noi versus ăilalţi, ermetism, premii-ntre noi. alte subiecte venite din afară, preocupări, păreri sau impresii de la alţii nu prezintă interes. nu suntem cu toţii oameni, egalitatea nu-i pentru căţei, nu, nu învăţăm cu toţii unii de la celalţi, chiar nu vorbim aceeaşi limbă, doar "ne despart nişte lecturi".

am participat la puţine evenimente reuşite: filb, care s-a îmbunătăţit faţă de ediţia trecută, ringul de vorbe care încearcă ceva nou, dar care mai are de lucru, o lansare de acum câţiva ani a cărţii lui grunberg, cam atât îmi vine-n minte ca exemple pozitive...

sper că noile generaţii de oameni de cultură/organizatori de evenimente (de exemplu, tinerii care acum lucrează pentru ong-uri) îşi vor schimba puţin mentalitatea de a ieşi din găşti şi dintr-o perspectivă îngustă şi se vor îndrepta spre alte perspective de a face un eveniment - spre public. după rezultate, nu cred că vreun organizator de eveniment cultural se întreabă dinainte cu ce va pleca participantul de la eveniment? aproape toţi - e ipoteza mea - se gândesc doar că trebuie să facă şi evenimentul ăsta şi-l vor face cumva. ei bine, acest cumva e, cele mai multe cazuri, de rahat.

iar dacă în business, feedback-ul negativ înseamnă îndreptare, că altfel are miros de faliment, în cultură, acesta nu înseamnă pur şi simplu nimic.

metaforă asupra isteriei

antichrist.

pentru că pe computer m-a plictisit - în afara scenei de prolog - m-am hotărât să văd filmul la cinematograf. şi l-am văzut.

m-am întrebat ce anume trebuia să-mi rămână după ce l-am văzut? în afară că-i o metaforă a răului feminin perpetuu provenit din păcatul originar; că regizorul s-a jucat destul de bine cu simbolurile, dar parcă prea explicit, că willem defoe e prea scorsese, mi s-a părut cam prea facil totul, mai ales în jocul de rol - invers - jucat în cabană de cei doi soţi, ea raţiunea, el natura.

evident, m-au şocat penisul cu sânge şi vulva decupată, dar oare asta trebuia să mă şocheze? n-am înţeles dedicaţia de final pentru tarkovski - a vrut von trier să facă ceva gen? poate nebuloasa/constelaţia în care care sunt să fie chiar efectul dorit, însă...

am văzut de câteva ori scena prologului, care, acompaniată de aria tuvei semmingsen, e minunată! măcar pentru asta, filmul merită.

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini