istoria literaturii s-a cam sfârşit

scurt interviu cu scriitorul lucian dan teodorovici

întrebarea 1:
eu am învăţat din ultima povestire a volumului tău celelalte poveşti de dragoste cum să descopăr în banalitatea cotidianului câteva lucruri profunde. această percepţie a mea este cumva o întâmplare?

lucian dan teodorovici:
ultima povestire (eu o să-i spun totusi secvenţă, pentru că mă încăpătânez să-mi consider volumul un întreg cu tentă de roman) e una-n care fac cumva o sinteză a întregii cărţi, cel puţin din punct de vedere tematic. şi da, e vorba acolo, ca şi-n rest, de banalitatea ratării unor poveşti de dragoste. asta aşa, în mare. vezi, un lucru profund, care-ţi aparţine prin interpretare, e tocmai faptul că de multe ori ne acceptăm ratarea, de orice fel, incluzând-o în rutină. şi poate nici nu suntem conştienţi de ea. în fine, nu vreau defel să filosofez. dar mă bucur (cred că ţi-am spus-o şi-n particular, iar daca nu, o subliniez acum) că ai perceput acea poveste aşa cum mi-am dorit eu să fie percepută.


întrebarea 2:
în calitatea ta de editor (sau nu), ce crezi?: un scriitor cu multe cărţi la activ (de pilda, tu), îşi doreşte să rămână în posteritate cu ultima carte scrisa, cea de maturitate, prima nefiind decât încercarea mării cu degetul?

lucian dan teodorovici:
când am citit prima oara întrebarea, m-am pus pe un răspuns grăbit. după aia m-am oprit însă. te-am şi rugat să-mi dai ceva timp să mă gândesc. nu pentru c-aş avea ceva esenţial de spus, ci pentru că, pur şi simplu, cu întrebarea asta a ta mi-ai produs un fel de revelaţie. anume ca eu nu prea cred, dacă e să mă iau eu însumi la bani mărunţi, în posteritate. îmi dau seama cum sună şi-mi mai dau seama că e posibil să am eu o percepţie aiurea, pentru că nu trăiesc în posteritate, ci de-a dreptul în prezent. totuşi, parcă în momentul de faţă, cel puţin asta-i senzatia mea, literatura nu se mai (poate) scrie cu gândul la viitorul mare. e adevărat, cred ca mulţi se visează marcând cu adevărat istoria literara, cu majuscule. dar nu ştiu daca mai e posibil. impresia mea e că istoria literaturii s-a cam sfârşit, cel putin ca fenomen amplu. şi că noi, scriitorii de azi, mă rog, unii dintre noi între care nu mă includ neaparat, vom fi studiaţi în cercuri restrânse, specializate, aşa cum se intâmplă azi, spre exemplu, cu cei ce au marcat istoria geologiei sau a apiculturii. pare scandalos ce zic, e foarte posibil sa greşesc, dar asta e, pur şi simplu, senzatia mea. nu cred, nu spun că literatura va muri. dar, la concurenţa de care are parte în prezent, cred că-şi va pierde mare parte din forţă. a şi inceput, de altfel, s-o facă.

altfel, revenind la întrebarea ta, cred că pentru un scriitor ultima carte scrisa e cea mai importantă. pentru că acolo se simte definit cel mai bine. până la urmatoarea, fireşte.


întrebarea 3:
ce-ai spune daca vei ramâne în cultura romana doar ca regizor de teatru (tu faci acum regie), nicidecum ca scriitor?

lucian dan teodorovici:
încep cu o declaratie bombastică: mă simt şi o să mă simt, înainte de orice, scriitor. ştiu asta pentru că pasiunea mea pentru literatură a fost întotdeauna dominantă, indiferent de ce alte pasiuni mi s-au dezvoltat în paralel.

cu teatrul, povestea mea e destul de ciudată şi nicidecum nu mă pune într-o lumină prea bună. am dat la regie cu gândul de a învăţa să lucrez cu actorii pentru a face, pe viitor, film. priveam, o recunosc acum, cam pieziş teatrul. de o vreme însă, de când am început să mă pregătesc pentru regie şi mai cu seamă de când am început s-o studiez în cadru organizat, la facultate vreau sa zic, m-am îndrăgostit şi de teatru. asa că acum chiar nu ştiu. mă pasionează filmul, mă pasionează în măcar egală măsură şi teatrul, despre literatura nici nu mai are rost să spun cât de mult mă pasionează, dar nu mi-am pus nici o clipă problema cum o să rămân în cultura romană. eu ştiu doar că îmi place să creez poveşti. şi, până la urmă, literatura, teatrul sau filmul reprezintă doar nişte mijloace de a crea o poveste. aşa că m-aş bucura doar să fac cu adevarat bine, scriind sau regizând, ceea ce am visat întotdeauna să fac: să creez poveşti.


întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):
care e fericirea pe care ţi-o visezi?

lucian dan teodorovici:
o să mă crezi dacă-ţi spun că nu-mi doresc decât ca viaţa mea să continue la fel ca pana acum? pentru că ăsta-i adevărul. nu-mi doresc alt tip de fericiri. am scris când am simţit că am de ce s-o fac. şi sper să mai scriu. în momentul în care am avut senzaţia că am suficiente date, m-am apucat de regie. şi sper s-ajung să regizez cu adevărat. cam aşa-mi văd eu „fericirile”. ca să nu fiu însă întru totul nesuferit, recunosc totuşi că aş fi fericit si să ajung prin nişte părţi de lume ceva mai exotice. pentru că, asemenea tuturor, îmi place şi mie foarte mult să călătoresc.

câteva reguli pentru scris

aici.

codul lui polanski

the ghost writer pe scurt

l-am văzut weekend-ul trecut şi mi-a plăcut mult:
umor englezesc şi deştept în replici
suspans maxim
imagini albăstrui sumbre (deh, e vorba de politicieni)
şi concluzia onestă că oricât de deştept ai fi, politicienii tot te fac praf!

fain mcgregor!

pornache? sau fornicator?

văzduhul nu avea să se scurgă pe pământ şi nici pământul să se urce la cer, vreodată, oricâte locuri cu aură ar fi existat într-o parte şi într-alta, oricâte naivităţi sau perversiuni de percepţie, oricâte franjuri de vide haşurate cu dorinţele şi râvnele muritorilor. fornicator era o formulă lizibilă prin care puteam să mă manifest, dat fiind că femeile aduceau cu nişte pâini proaspete tocmai scoase din cuptor. nu era o boală, ci o bătălie împotriva indiferenţei. (p.21)

îmi ziceam iată, în sfârşit, am în mână un roman pornografic "greu", faţă de care băgău e poate mizilic, dar dădusem peste-o carte fin erotică: un tip îşi scoate din carne străbunica moartă - o cocotă franţuzoaică de lux -, o depune pe hârtie şi revarsă manieristic asupra ei toate obsesiile şi fanteziile sale sexuale. meta-sexualizează:

pliurile cărnii străbunicii de lux se îndoiau şi se dezdoiau după cum le porunceam cuvintele şi gândurile mele, fiindcă aveam ambiţia să fiu un taumaturg. corpul ei conţinuse sânge destul şi îndeajuns de multe sudori, dar eu îl despărţisem, prin construcţia pe care o făcusem asupră-i, de licorile sale normale. devenise un corp nou, solidificat şi, în acelaşi timp, ondulat după proiecţia mea. poate că doar astfel puteam dori şi iubi acel corp, fără să fiu un incestuos clasic, fără vreo pudoare după reţeta de rigoare. (p.90)

m-a delectat efortul scriitorului maxim crocer - desigur, un pseudonim - de a-şi seca/epuiza întreaga imaginaţiecreativitateirealitate: "îmi plăcea enorm să mă joc astfel, să glosez pe marginea unui trup ridicat la rangul de cosmos manipulabil şi manipulant în acelaşi timp" (p.104) m-a delectat poezia "grea" a frazei, chiar dacă uneori "şchioapătă", dar o face nu din cauza vreunei inabilităţi scriitoriceşti, ci datorită nevoii înseşi de materializare a gândurilor.

una-ntr-alta, crearea unui asemenea personaj, voinţa de a-i epuiza resursele, îngemănarea cu subiecte conexe ca savoarea unui tatuaj, importanţa părului pubian, clasificarea săruturilor, poezia erotică a lui guillaume (apollinaire?), catalogul de poziţii al străbunicii - admirabil ilustrat de felix aftene, dar, din păcate cel mai slab fragment al cărţii -, mi-ar fi plăcut şi mie să scriu aşa ceva, spre deliciul cititoricesc al celor puţini.

o prezenţă insolită în peisajul editorial al editurii humanitas, asemănătoare cărţii pupa russa din 2004. o carte frumoasă. cât despre autor, acesta a mai scris o carte (cavitatea), inclusă - motivat sau nu - de alex ştefănescu în antologia sa de 25 de cărţi proaste.

maxim crocer, amo(u)r, editura humanitas, bucureşti, 2010, 173 pagini

blogul autorului aici.
saitul pictorului / desenatorului felix aftene aici.

primul meu vila-matas

în răspăr cu bartleby, enrique vila-matas construieşte o istorie a scriitorilor Nu, adică a scriitorilor care au renunţat la un moment dat să scrie, sau la a fi scriitori. cartea nu e roman, aşa că nu pot spune că mi-a produs mari emoţii artistice, însă extaze livreşti, da.

reproduc mai jos câteva citate memorabile:

• schopenhauer: cărţile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. şi, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăţi, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulaţie, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi. (p.160)
• susan sontag: atitudinea cu adevărat serioasă e cea care interpretează arta ca pe o cale de a tinge ceva ce poate că se obţine numa abandonând arta. (p.81)
• dylan thomas: o certitudine trebuie să existe / dacă nu de-a scrie, cel puţin de-a nu scrie. (p.132)

am mai reţinut două poveşti frumoase:

1. un poet talentat scrie la un moment dat pe o foiţă de ţigară un poem, al cărui prim vers e "stupiditatea e punctul meu forte". după care face din el o ţigară, pe care o fumează liniştit, funându-şi astfel poemul. (p.138)
2. scriitorul francez marcel schwob scrie povestirea petroniu, în care autorul satyricon-ului nu e arbitrul alaganţei, ci un tânăr aristocrat care descoperă lumea datorită unui sclav, siro, lumea de jos, a gloatei. şi la 30 de ani, acest petroniu scrie toate poveştile pe care i le spusese sclavul, în 16 cărţi, spre hazul nebun al acestuia din urmă. apoi cei doi prieteni se travestesc şi pleacă să trăiască toate aceste poveşti pe care le scrisese(ră). petroniu se lasă astfel pentru totdeauna de scris, "chiar din clipa când a început să trăiască viaţa pe care şi-o imaginase". (p.114)

pe lânga panoplia unor scriitori notorii pentru retragerea lor - b. traven, pynchon, salinger, rimbaud, de quincey - am mai aflat amănunte picante despre nebunia lui maupassant, despre melville, juan ramón jiménez, robert walser, juan rulfo (şi unchiul său proverbial, celerino) ş.a.

alături de javier marías (şi aici), enrique vila-matas e un mare scriitor spaniol contemporan.

enrique vila-matas, bartleby & co, editura rao, bucureşti, 2005, traducere de ileana scipione, 187 pag.

o recenzie la madame bovary

am descoperit pe un blog fruntaş în ză list, aparţinând unei studente la litere, ana muşat, o recenzie mi-nu-na-tă la madame bovary. nu pot să n-o reproduc integral, spre încântarea şi a cititorilor mei:

Romanul debuteaza prezentandu-l pe tanarul Charles Bovary incapabil sa se adapteze in mediul scolastic si ridiculizat de catre noii sai colegi. Ca si copil, si mai tarziu ca si adult, Charles ramane pe parcursul romanului un personaj mediocru si lipsit de vigoare. Rateaza primul sau examen pentru a deveni doctor si abia din a doua incercare reuseste sa devina un doctoras de mana a doua intr-o comuna. La scurt timp dupa ce este repartizat, mama acestuia ii aranjeaza casatoria cu o vaduva mai in varsta, dar care moare la scurt timp lasandu-i acestuia mai multi bani decat ar fi sperat.

La scurta vreme Charles se indragosteste nebuneste de Emma, fiica unui pacient de-al sau, si cei doi hotarasc sa se casatoreasca spre fericirea si multumirea tatalui fetei. Se pare insa ca mariajul nu se ridica la asteparile fetei. Aceasta inca de cand locuia la manastire visa ca va gasi o iubire care va fi, printre altele, solutia tuturor framantarilor ei interioare.

Dupa ce ia parte la o serata extravaganta incepe sa viseze si sa isi doreasca cu ardoare o viata mai sofisticata. Revenirea la viata de la tara o aduce pe Emma in pragul unei depresii crunte tocmai cand aceasta ramane insarcinata. Din dragoste pentru Emma si din dorinta de a o face fericita, Charles decide sa se mute in Yonville, un mic orasel. Acolo familia Bovary ii intalneste pe Homais farmacistul, un fanfaron caruia ii place sa se auda vorbind.si pe Leon, un tanar avocat, care, ca si ea, este plictisit de viata rurala si ii place sa se afunde in romane siropoase. Odata cu nasterea Berthei, Emma incepe sa se indragosteasca de Leon, acesta raspunzandu-i sentimentelor ei. Insa sincronizarea nu e de partea lor, Emma nefiind inca pregatita sa se angajeze intr-o idila cu tanarul Leon, dezamagit de respingerea tinerei, tanarul pleaca spre Paris pentru a-si continuie studiile.

La scurt timp dupa plecarea lui Leon, Emma il cunoaste pe Rodolphe care se arata inca de la bun inceput interesat de ea, declarandu-i pe nerasuflate iubirea. De aceasta data Emma nu mai ezita in a se arunca in mrejele idilei. Din cauza indiscretiei pe care o manifesta fatis, locuitorii oraselului incep sa barfeasca despre cei doi. Charles insa, orbit de dragostea lui pentru sotia sa cat si de naivitatea-i caracteristica, nu banuieste absolut nimic. In acest timp Charles trece printr-un esec profesional, fapt care o ingretoseaza si mai mult pe Emma, aruncand-o cu disperare in flacarile iubirii adulterine, incepand sa se imprumute din ce in ce mai mult pentru a-i face diverse cadouri lui Rodolphe si pentru a plati plecarea lor si a fetitei ei, plecare pe care Emma o planuiste pana la cel mai mic detaliu. Se pare insa ca planul ei nu ajunge sa se realizeze pentru ca Rodlphe o paraseste, neaseptat, nu inainte de a-i scrie o scrisoare care ii va frange inima eroinei. Emma se imbolnaveste grav, fiind la un pas de moarte.
In ultima parte a romanului, Emma il va regasi pe Leon, alaturi de care va incerca sa isi gaseasca linistea si fericirea. Dar din pacate si aceasta incercare se va dovedi un esec. Romanul este savuros pana la ultimul capitol. Emma e simbolul femeii adulterine, dar nu de dragul inselatului, nu pentru ca ar fi dorit placeri trupesti. Cu fiecare noua iubire cautata, Emma incerca sa se regaseasca acel suflet pereche perfect, asa cum si`l imaginase inca din copilarie.
de aici aici.