o biată femeie

principesa de montpensier este o nuvelă de nici 30 de pagini, o operă de ficţiune a scriitoarei de secol 17, doamna marie-madeleine de lafayette, contemporană cu pascal şi bună prietenă cu la rochefoucauld. francezii au ştiut s-o ecranizeze anul ăsta de-a ajuns şi la cannes.

aş începe cu morala de la sfârşit a micii nuvele, aceea că principesa de montpensier, una dintre cele mai frumoase principese de pe pământ, ar fi fost fără îndoială şi cea mai fericită, dacă virtutea şi prudenţa i-ar fi călăuzit toate faptele. (p.67)

dar până la urmă ce a făcut?
a fost iubită de 4 bărbaţi deodată: tânărul prinţ de montpensier, mai vârstnicul prieten al acestuia, contele de chabanes, ducele de guise şi viitorul rege, ducele de anjou. toate acestea, într-o epocă sălbatică, a războaielor religioase.

împăcată cu hotărârea părinţilor de a se mărita cu tânărul prinţ, principesa îşi uită repede prima dragoste copilărească şi întâmpină cu linişte şi răceală efuziunile unul al treilea pretendent. vederea însă întâmplătoare a fostului iubit o surprinde şi-i dă o tulburare ce o face să roşească şi să apară în ochii celorlalţi de o frumuseţe nepământeană. caută să se înfrâneze şi să rămână mândră, dar declaraţiile acestuia o uimesc şi o tulbură iar. iar miile de dovezi ale dragostei o fac să simtă în adâncul inimii ceva din ceea ce fusese odinioară. o trădare o face să se simtă jignită şi aproape mâhnită că se putuse înşela singură, însă o confirmare a dragostei iubitului îi provoacă o încurcătură între dragoste şi datoria de soaţă. sacrificiul social al iubitului, adică puterea pe care o vedea că o are asupra lui o face să cedeze.

îngenunchierea la picioarele ei şi declaraţiile înfocate au o singură urmare: îi îngădui iubitului s-o iubească şi-i dădu voie să creadă că iubirea lui nu o va lăsa indiferentă. de-acum, nu va şti de nimic altceva decât de dragostea ei. lucrurile se vor precipita repede iar finalul e unul singur, principesa va muri din pasiune, căci unii bărbaţii sunt uşuratici iar unele femei, frivole.

m-a încântat măiestria cu care scriitoarea a surprins treptele psihologice ale unei femei nefericite împărţită de 4 bărbaţi. era greu şi cu unul singur, când femeile se plictiseau şi, fără prea multă educaţie sentimentală, trebuiau să facă faţă unei vieţi dure. acuma, femeile au carieră, drepturi, educaţie, dar cu cât sunt mai fericite decât principesa de montpensier? e-adevărat, n-am întâlnit pe vreo tânără astăzi să moară de inimă rea.

o altă impresie la mădălina.

doamna de lafayette, principesa de montpensier (la princesse de montpensier), în principesa de montpensier. zaïde. principesa de clèves. istoria henriettei de anglia. contesa de tende, editura univers, bucureşti, 1984, traducere de dolores toma, 27 de pagini

coperta de val munteanu

desenul din mijloc este coperta ediţiei de buzunar apărute cu prilejul ecranizării romanului - saitul filmului aici, cu multe "resurse pedagogice vizavi de roman".

crăciunul

este denumirea dată sărbătorii naşterii domnului Isus Cristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie. stabilirea datei naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată şi foarte complicată istorie. cert este că biserica creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iarnă, de tipul sol invictus în mitraismul persan, ce a pătruns şi în lumea antică a europei, a saturnaliilor romane etc. nu mai puţin complicată este denumirea populară a acestei sărbători. cuvântul crăciun se întâlneşte la români, precum şi la o seamă de popoare slave sau neslave din jurul nostru. se presuspuen, după unii, că are o origine latină - creatio (naştere), calatio (convocare), quartum jejiunium (al patrulea post), una slavă - karacun (sărbătoarea solstiţiului de iarnă; moarte năprasnică sau spirit al morţii) sau albaneză - kercum (buturugă). tot mai mulţi adepţi câştigă teoria caracterului autohton, traco-dacic, al acestei sărbători a solstiţiului de iarnă, în care rolul principal îl juca cultul buturugii sacre, aprinsă ritual pentru a stimula soarele slăbit de puteri în anotimpul rece (gh. muşu, mihai coman). în orice caz, se poate afirma că în credeinţele şi obiceiurile populare legate de sărbătoarea crăciunului s-au păstrat cele mai multe elemente precreştine din toate marile praznice bisericeşti de peste an.

seara crăciunului (seara de ajun) deschidea şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul bobotezei. la mujloc cădea anul nou, marcând renovarea timpului. conform unui scenariu mitic universal, toate acţiunile rituale din această perioadă de renovare a timpului aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice. cele 12 zile constituiau o perioadă de timp impur, periculos, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. este timpul prielnic tuturor actelor de magie agrară, medicală, erotică şi actelor divinatorii sau ofrandelor destinate cultului strămoşilor. e perioada colindelor, procesiunilor şi jocurilor cu măşti (capra, turca, brezaia), a sorcovei şi pluguşorului etc. mitologemul lui moş-ajun, ca şi legendele referitoare la crăciun şi crăciuneasa, atestă vechimea considerabilă a acestei sărbători având în componenţa ei cultul soarelui şi cultul strămoşilor arboricoli. despre acest cult străvechi vorbesc şi elementele magico-rituale implicate în sărbătoarea crăciunului: 

1. arderea buşteanului

2. roţile de foc rostogolite de pe dealuri

3. colacii de crăciun imitând forma soarelui

4. împodobirea bradului sacru etc.

ivan evseev, dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, editura amarcord, timişoara, 1998, p.98-99

credincioşi sau nu, cititori de blog sau nu, tuturor un  

crăciun minunat!

georges de la tour, adoraţia păstorilor, 1644

prima burghezie română

cartea este apărută în 1925 şi are la bază teoriile lui marx şi sombart privind capitalul.

ideea centrală a cărţii este aceea că burghezia română (până la apariţia cărţii) se constituie ca un factor progresist pentru românia şi are  un rol predominant odată cu industrializarea (viitoare a) ţării.

teoretic, etapele capitalismului sunt 3:

1. etapa mercantilistă - când înfloresc negustoria şi cămătăria

2. etapa liberală  - a capitalului industrial

3. etapa imperialistă - a capitalului financiar/bancar

în românia, capitalismul începe cu tratatul de la adrianopol (1829), când comerţul exterior devine liber de monopolul turcesc. prin porturile din ce în ce mai dezvoltate galaţi şi brăila, produsele englezeşti (ieftine) reclamă schimbul cu grâne (scumpe). circulaţia mărfurilor ruinează producţia agrară feudală.

pe plan politic, gândirea liberală rămâne întotdeauna în urma economiei: unirea principatelor, de pildă, începe cu o convenţia vamală (din 30 ian 1847). 

procesul de naştere a burgheziei române se confundă cu procesul de regenerare naţională, de alcătuire a statului român modern unitar şi neatârnat - acest îndoit proces se datoreşte în întregime expansiunii capitalismului anglo-francez, mai ales a celui englez, în principatele române. (p.82)

1. era mercantilismului la români (1866 - 1886)
- prima burghezie - negustorii de cereale şi cămătarii evrei - îi sărăceşte pe boieri; se naşte oligarhia "formal" liberală şi 2 partide politice - conservatorii reacţionari şi liberalii revoluţionari; exportul grâului devine moneda de schimb pentru produsele angliei

- băncile înlocuiesc camăta evreiască. prima instituţie este creditul financiar (1873), iar banca naţională ia naştere în 1880
- comunicaţiile se dezvoltă cu ajutor englez - infrastructura căilor ferate, porturile

i.c. brătianu: cel dintâi semn de civilizaţie într-o ţară sunt şoselele, drumurile de fier şi plutirea. când un popor civilizat curpinde o ţară nouă, necultă, nu înaintează într-însa decât atâta cât a coperit-o cu şosele; pare că pentru dânsul pământul nu are valoare fără drumuri. (p.101)

- se caută unificarea în toate manifestările vieţii publice printr-o mână de fier autoritară (centralizare, birocraţie, armată)

istoria economică a arătat că ţările ce nu pot depăşi cadrul capitalismului comercial se dezorganizează şi dispar din cartea vieţii. 

experienţa trecutului arată că ori de câte ori clase sociale întregi sunt excluse de la producţie prin însăşi evoluţia de fapt şi silite a cerşi fără de voie [meşteşugarii, ţăranii], statul trebuie să se însărcineze cu întreţinerea acestor mase de populaţie spre a le feri de pieire.  (p.163)

hoţia, frauda, delapidarea funcţionarilor alcătuiesc unul din mijloacele de acumulare primitivă a capitalului (p.166)

cetăţeanul român silit să-şi închidă atelierul nu are alt mijloc de existenţă decât să facă politică, pentru a fi ajutat de stat. (p.185)

sărăcia ţăranilor ce a urmat capitalismului s-a datorat lipsei unei industrii care să absorbă prisosul (exodul rural)

creşterea exportului înseamnă creşterea mizeriei maselor (p.132)

democraţia e un aparat greoi, care îşi justifică existenţa numai în perioade de maturitate deplină a burgheziei, când nu e vorba decât de a regula funcţionarea unei vieţi sociale formate gata (p.117)

ştefan zeletin, burghezia română, editura humanitas, bucureşti, 292 pagini

coperta de ionuţ broştianu

aproape 1 milion de euro. poveste cu morală

povestea:
a fost odată un loc special. o casă albă pe care oamenii au închinat-o scrisului. se ştie că scrisul nu mai e cinstit ca odinioară printre oameni, aşa că locul a rămas mai puţin vizitat dar, datorită unor oameni inimoşi, nu s-a ales încă praful.

dar cârmuitorii oraşului s-au gândit între timp că e vremea să cinstească locul şi, chiar şi pe timpurile-acestea de penurie, au dăruit acestor oameni inimoşi un buget de 4 118 000 lei, adică 957 674 euro.  adică aproape 1 milion de euro. e mult, e puţin nu ştiu. dar ia să vizităm locul, ce găsim?

ceva plasme, un p.o.s. cu muzică de alifantis, un joben şi nişte mănuşi, dar nici un document original, deloc manuscrise, ioc ediţii originale, doar xeroxuri în nişte sertare din pal. jumate de milion s-au dus pe salarii. s-a bucurat cineva de vreun eveniment în acest locaş aproape milionar? ştie cineva despre vreun eveniment deosebit desfăşurat aici?
a, nu v-am spus unde e locul? la muzeul literaturii române!

morala:
e-adevărat, s-au gândit inimoşii la o secţiune de manifestări culturale, chiar şi la un profil pe facebook, dar pentru 1 milion de euro mie mi se pare tare puţin.

cum ştim şi cum am mai scris şi aici, managementul proiectelor culturale româneşti e de tot căcatul, făcut dacă nu de moşi comunişti care habar n-au ce-i ăla un proiect, atunci de nulităţi care trebuie să mănânce şi ei o pâine. degeaba. cu banii mei. inimoşii noştri unde or intra? encore une fois, huo!

eu aş desfiinţa astfel de locuri şi aş face ceva practic, de pildă o bibliotecă deschisă pe timpul nopţii pentru studenţi insomniaci.

sodom de păcate

avui norocul - mulţumesc autorului pentru-o-aşa onoare - să citesc viaţa lui kostas venetis prospăt scoasă de sub teascurile tipografiei, viaţă scoasă şi ea proaspăt de sub teascurile poeziei.

acesta e un roman în sensul antic al cuvântului, pasionant, de viţă veche, printr-însul curge seva lui bocaccio, a lui mateiu, chiar a lui filimon. o carte de-un gen ce cam lipseşte din cultura română - roman de epocă modernă, de revoluţie, de război,  thriller, erotism, perversiuni, istorie, ocultism, dar mai ales de aventuri - toate acestea strânse ca un cerc în jurul unui om de hârtie: kostas venetis.
o carte în stare să tragă pe tineri din faţa calculatorului. 

cartea e din stirpea "răilor" decadenţi, iar dacă nu vă veţi oripila de acuplările curlangistice ale eroului (deh, grec din stirpea lui ahile), veţi găsi zeci de poveşti (până şi poveştile se bagă dezmăţat una într-alta) delicioase, îngr(eţ)oşate care mai de care de patimi.

Dumnezeu ne alcătuieşte pe unii drepţi, iar pe alţii strâmbi şi schimonosiţi. dar cum ar ieşi la lumină dreptatea dacă n-ar exista nedreptatea şi cum s-ar putea recunoaşte cele frumoase altminteri decât prin felul în care se deosebesc de cele schimonosite? de mic copil, eu, kostas venetis, m-am cunoscut strâmb şi strâmb am rămas până la bătrâneţe. oamenii n-au putut să mă îndrepte nici cu binele, nici cu răul. şi cum ar fi putut să o facă dacă - aşa cum scrie în cartea eccleziastului - numai Dumnezeu poate să îndrepte cele strâmbate de Dumnezeu? (p.14)

kostas venetis este un tip drăcesc de frumos, dar cam prost şi nu reuşeşte nicicum să-şi înfrâneze apucăturile, aşa că se lasă-n voia lor dedîndu-se la cele mai revoltătoare vicii: de la simple trufii, de la apucături homosexuale, de la perversităţi până la schingiuiri şi omoruri à la manière de sade. căci viaţa îl va duce prin tot felul de locuri: grecia, istanbul, bucureşti, paris, viena, veneţia, printre tot felul de oameni, implicându-l în tot felul de isprăvi - toate acestea pictate pe un şevalet mistic, care impresionează din când în când cu continenţă religioasă:

să nu crezi că vreau să mă fudulesc cu păcatele mele, căci păcatele - ca şi faptele bune - vin de la Dumnezeu, iar noi nu suntem decât uneltele Sale, cu care El săvârşeşte răul şi binele, după o judecată de nepătruns pentru minţile omeneşti, măsura binelui şi a răului priveşte doar judecata oamenilor, pentru judecata lui Dumnezeu nu există nici o măsură. (p.67)

crima, ca şi sfinţenia, poate să ducă la mântuire, căci cine îşi pune în joc sufeltul pentru alţii îl câştigă, iar cel ce vrea să-şi păstreze sufletul pentru sine îl pierde. (p.280)

iadul e rânduit după chipul unei latrine năclăite de cufureală, unde soiurile de căcaţi, pe care le zlobod păcătoşii neîncetat, mărturisesc, prin duhoare, tărie şi alcătuire, despre păcatul care i-a dus la pierzanie. căcatul zgârciţilor e negru şi uscăţiv, pute a rânză beteagă şi mortăciune, invidioşii fac căcăreze mărunte şi tari, vrâstate cu verde, din pricina fierii; mânioşii se cacă cu sânge, slăbăzind vânturi năpraznice, cu duhoare de zalhana, iar scârna cea galbenă a curvarilor e molcuţă ca o pricină de femeie şi pute a malahie stricată... (p.168-169)

există un personaj, dascălul iorgu, care cu nasul adulmecă până şi mirosurile sufletului. şi eu am desluşit cu "nasul" livresc parfumurile dulcege ale trecutului, scuturate bine de scriitor până la ultima miroznă. cuvinte alese corcite cu arhaisme şi regionalisme, trec prin faţa ochilor cu repeziciune, zugrăvind viaţa, pe alocuri neverosimilă, dar peste tot pasionantă, a eroului păcătos. cuvinte şi metafore fetiş ca molcuţ, suflet de floare, surâs unsuros, pofte boşorogoase, ocnaş al rachiului, gheţuş pe şira spinării, pulpe albe ca aluatul de cozonac te fac să mergi mai departe, să cauţi altele. şi salvă domnului, găseşti câte şi mai câte! dar parcă ce scriu începe să semene cu un comentariu literar de liceu, aşa că mă opresc aci.

după ce carnea putrezeşte în adâncul pământului, iar sufletul se reîntrupează în alt corp rămâne povestea. aşa că tu trebuie să pui totul pe hârtie, fără să schimbi nimic şi fără să adaugi ceva de la tine, dar mai ales fără să-ţi baţi capul dacă cele povestite sunt adevărate sau nu, căci faptele noastre şi închipuirea noastră sunt una, devreme ce vin deopotrivă prin spirit. (p.93)

o carte bună şi un deliciu livresc!

octavian soviany, viaţa lui kostas venetis, editura cartea românească, bucureşti, 2011, 412 pagini

coperta de radu răileanu

blogul autorului aici iar un filmuleţ cu acesta, via boomlit în continuare: