brandul ca dilemă

a fost odată ca niciodată. pe când eram student în bucureşti şi mâncam la o cantină din centru, unde am dat peste prima ciorbă de vacă cu carte putredă într-însa; pe când mcdonald's-ul era restaurant de lux şi tot studentul voia să lucreze-acolo; pe când iliescu era conducătorul dintotdeauna de după ceauşescu şi nu părea să plece vreodată cu clica-i neocomunistă.

se întâmpla că eu citeam ziarul lui pleşu - dilema -, al gds-ului - 22 -, şi al lui dinescu - academia caţavencu - şi comentam cu prietenii ce mai scriau pleşu, dinescu, ornea, boiangiu, creţia, patapievici şi alţi intelectuali pe care eu, provincial constănţean nu-i ştiam decât de la televizor, de la emisiunile lui iosif sava sau de la târgurile de carte. toţi aceştia, inclusiv dilemate, reprezentau altceva-ul, altfel-ul, erau ceea nu găseam în jur - viziunea normalităţii, într-o ţară anormală.

aseară, la nottara, împreună cu o sală plină, am sărbătorit cu echipa nouă a dilemei (vechi) şi cu câţiva din echipa veche al 18-lea an de existenţă a revistei. amintiri plăcute sau neplăcute, întrebări şi răspunsuri, în dulcele stil românesc. şi o dezamăgire: la întrebarea unui tânăr care este viziunea dilemei (vechi), actualul redactor-şef a mărturisit că el, ca lider, nu are una, în afara plăcerii de a scrie. or, un lider fără viziune nu e tocmai cuşer.

pe drumul acasă, mi-am dat seama că ceea ce a reprezentat pentru mine dilema nu mai există acum şi m-am simţit brusc bătrân: cei care formaseră spiritul dilemei - unii dispăruţi - aduseseră cu ei o părticică din caracterul lor puternic, format cu trudă într-o viaţă: andrei pleşu, radu cosaşu, zigu ornea, magdalena boiangiu, tita chiper, leo şerban - ei formaseră brandul. iar redacţia tânără de azi are o misiune grea: să ducă mai departe în viitor moştenirea şi să-şi formeze în acelaşi timp propriul caracter. cu un  şef fără viziune, îmi închipui că va fi greu. 

dar eu sper că cele câteva puţine lucruri bune din românia vor merge mai departe mulţi ani. 

să ne revedem peste alţi 18!

moscova lui walter benjamin

despre walter benjamin nu se prea vorbeşte pe la noi, nu e un scriitor al unei mari opere, ci al câtorva - dar esenţiale - eseuri grupate, în timpul vieţii sale, în reviste şi broşuri. în româneşte, avem în prezent o culegere de texte critice, filozofice şi memorialistice, iluminări, eseuri memorialistice apărute recent şi prezentul jurnal moscovit, singura operă diaristică a autorului neamţ.

în mod romantic, scriitorul pleacă la moscova datorită unei femei, asja lacis, o regizoare de origine letonă la un teatru moscovit. aici va trăi câteva zile de decembrie şi ianuarie ale lui 1926 - cam pe când se petrece şi proaspăt cititul maestru şi margareta. la moscova, anja e internată de nervi la un sanatoriu, iar benjamin locuieşte cu rivalul său, criticul de teatru bernhard reich. şi traduce în căutarea timpului pierdut (guermantes) de marcel proust.

ce să zic despre nişte notaţii zilnice în care e vorba despre câţiva ruşi, câteva piese de teatru, impresii despre oraş şi zeci de acţiuni menite s-o cucerească pe anja cea preaiubită? 

 asja lacis

aşa că transcriu câteva fragmente ce mi-au plăcut:

• metodă de a scrie în rusia: o amplă expunere a subiectului, pe cât posibil fără nimic altceva. nivelul de educaţie al publicului este atât de scăzut, încât unele formulări nu au cum să nu rămână neînţelese. dimpotrivă, în germania nu se cer decât rezultatele. cum s-a ajuns la ele nu interesează pe nimeni. (p.10)
• citesc la mine în cameră proust, înfulecând în tot acest timp marţipan. (p.13)
• părul meu e foarte electrizat aici. (p.15) :)
• se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţa magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşază la coadă. o mulţime de pâini şi prăjituri: pâinici de toate soiurile, covrigi şi, în cofetării, torturi foarte somptuoase. (p.14)
• seara am mâncat cu reich într-un restaurant  vegetarian, în care pereţii erau pavoazaţi cu sloganuri propagandistice: "nu există Dumnezeu - religia e o invenţie - nu există creaţie" etc. (p.22)
• hazardul pe care ţi-l oferă aici o călătorie cu tramvaiul. prin geamurile îngheţate nu poţi recunoaşte niciodată unde eşti. dacă o afli, drumul spre ieşire este blocat de o masă de oameni puternic înfipţi unii într-alţii, aidoma unei pene de lemn. cum trebuie să te urci prin spate şi să cobori prin faţă, eşti nevoit să te avânţi cu trudă înainte, iar dacă reuşeşti să răzbeşti, asta nu se datorează decât norocului şi folosirii forţelor tale fizice fără pic de scrupul. pe de altă parte, există tipuri de confort pe care nu le poţi găsi în europa de vest. magazinele alimentare de stst sunt deschise până la unsprezece, iar casele până la miezul nopţii, ba chiar şi mai târziu. (p.24)
• dacă întrebi o persoană pe care nu o cunoşti prea bine despre impresia sa cu privire la o piesă de teatru sau la un film oarecare, afli că "aici se spune că ar fi aşa şi pe dincolo" sau "în general, s-a exprimat părerea că..." (p.26)
• scopul secundar al călătoriei mele, acela de a scăpa de melancolia ucigătoare a zilelor de crăciun. (p.27)
• totul, cremă de pantofi, cărţi cu poze, rechizite, prăjituri şi pâini, chiar şi prosoapele se vinde pe stradă, de parcă nu ar domni iarna moscovită cu minus 25 de grade, ci o vară napolitană (p.29)
• denumirea dată de pe ruseşte feciorilor de hotel este "eleveţian" (p.32)
• iubita îi trimite un ou pe care scrie "benjamin" (p.37)
• 30 decembrie: pomul de crăciun mai stă încă la mine în cameră. treptat ajung să pricep şi sistematica sunetelor care mă înconjoară aici. uvertura începe dimineaţa şi vine cu toate laitmotivele: mai întâi bubuitul pe scările care duc, vizavi de camera mea, spre subsol. probbil de-acolo urcă personalul la lucru. apoi începe telefonul de pe coridot, care nu mai încetează decât rar până la unu-două noaptea. la moscova merge mai bine decât în berlin sau paris. aud foarte mult o voce de copil vorbind tare la telefon. apoi vine pe la nouă un bărbat, bate pe rând la uşile camerelor şi întreabă dacă ferestruica este închisă. în această perioadă se face încălzirea. reich crede că şi cu ferestruica închisă tot intră puţin gaz de cărbune la mine în cameră. noaptea este adesea atât de sufocant în cameră. dacă cumva nu tea-i dat jos din pat, atunci somnul îţi este convulsionat de bătăi ritmice, de parcă s-ar pregăti nişte beefsteaks imense; se sparg lemne în curte. şi cu toate acestea, la mine în cmeră domneşte o atmosferă paşnică. (p.42)
• ambivalenţa rusiei: în exterior, guvernul caută pacea, pentru a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste; în interior însă caută, înainte de toate, să suspende comunismul militant, tinzând să instaureze o pace de lungă durată între clase şi să depolitizeze viaţa civică. (p.42)
• este simptomatic că un actor de film foarte mediocru, ilinski, un imitator inept şi fără scrupule al lui chaplin, are aici renumele unui mare comic, pur şi simplu datorită faptului că filmele lui chaplin sunt atât de scumpe, încât nu ajungi să le vezi aici. (p.43)
• tot ce este tehnică are aici o aură sacră, nimic nu este mai mult de luat în serios decât tehnica. (p.44)
• declinul vieţii private: în timpul săptămânii, gnedin nu vede pe nimeni altcineva decât pe cei cu care are treabă la muncă, pe soţia şi pe copilul său. iar contactul cu alţii, care rămâne pentru duminică, este labil, căci odată ce jungi să nu-ţi vezi cunoscuţii pentru 3 săptămâni, poţi fi convins că nu vei mai auzi nimic despre ei pentru foarte mult timp, deoarece şi-au făcut între timp noi cunoştinţe în locul celor vechi. (p.66)

reflecţii critice:

• "marii" scriitori nu se văd decât prin lentilele secolelor, care, îndreptate asupra lor, îi măresc şi le dau culoare. (p.30)
• în măsura în care aprofundezi un tablou, nu intri nicidecum în spaţiul lui, ci, dimpotrivă, acest spaţiu iesi în evidenţă, la început în porţiuni foarte precise şi diverse. el ni se deschide în unghiuri şi colţuri, în care credem că putem localiza experienţe foarte importante ale trecutului; se găseşte ceva inexplicabil familiar în aceste zone. (p.33)
• în marile scrieri, relaţia numărului general de propoziţii faţă de numărul de propoziţii remarcabile, pregnante, bine formulate, este de 1:30 - la mine cam 1:2. (p.37)

walter benjamin, jurnalul moscovit (moskauer tagebuch), idea design & print editură, cluj, 2008, traducere de alexandru suter, 113 pagini

o altă impresie de mihai iovănel.

o poză şi-o frază

un proiect foarte fain - fotoliterar - al lui alex mazilu şi alecu racoviceanu. inspiratia: cotidianul romanesc.

amuzanta veneţie a lui marcel proust

în capitolul 3 din plecarea albertinei, (al şaselea volum din în căutarea timpului pierdut), proust povesteşte despre călătoria lui la veneţia. adică o descrie în genul său, prin impresiile care-i rămân despre ea în memorie.

veneţia

spre deosebire de alte ţinuturi şi locuri dragi despre care e vorba în ciclu, veneţia este un loc secund, în faţa ei primează un alt loc, combray - satul copilăriei lui marcel. să descrii veneţia umbrind-o cu lumina unui sat, şi ăla ficţional, numai proust o putea face. amuzant, nu? :)

pe lângă vizitarea muzeelor şi oraşului, marcel porneşte după veneţience, pasămite s-o caute pe albertine în fiecare femeie pe care-o întâlneşte. până la urmă se amorezează de une jeune marchande de verrerie à la carnation de fleur qui fournisait aux yeux ravis totutes une gamme de tons oranges (p.2087) - o fată care vindea obiecte din sticlă, o fată cu o carnaţie de floare care le oferea ochilor mei fermecaţi o întreagă gamă de tonuri portocalii (p.223) - şi are nevoie de bani, vrând să o ia pe aceasta la paris. dar o vorbă a agentului de bursă (le coulissier) îi aminteşte de albertine şi sparge vraja.

în veneţia sunt străduţele (calli) vesperale ca "un fel de expoziţie cu o sută de tablouri olandeze juxtapuse" (p.232), adevărate labirinturi ce ascund câte o piaţă (campo) frumoasă. şi sunt pânze la fereastră care îl fac să scrie această descriere minunată:

la même fraîcheur et le même sentiment de la splendeur du dehors étaient donnés grâce au velum qui se mouvait devant les fenêtres perpétuellement ouvertes et par lesquelles, dans un incessant courant d’air, l’ombre tiède et le soleil verdâtre filaient comme sur une surface flottante et évoquaient le voisinage mobile, l’illumination, la miroitante instabilité du flot (p.2091) - aceeaşi răcoare şi acelaşi sentiment al splendorii de afară erau date de pânza care se mişca întruna în faţa ferestrelor veşnic deschise, şi prin care, într-un neîncetat curent de aer umbra călduţă şi soarele verzui curgeau ca pe o suprafaţă plutitoare şi evocau vecinătatea mobilă, lumina, sclipitoarea instabilitate a valului (p.227-228)

veneţia e locul unde o întâlneşte pe marchiza de villeparisis, prietenă a bunicii şi mătuşă a lui saint-loup. acum cea mai frumoasă femeie a vremii ei e doar une petite bossue, rougeaude, affreuse - o femeie cocoşată, roşie la faţă din cauza unei eczeme, înspăimântătoare, alături de amantul ei, la fel de decrepitul norpois.

iar când marcel se hotărăşte să mai rămână puţin, să se mai bucure un peu de oraş, o romanţă ieftină, sole mio, dezvrăjeşte veneţia şi o sparge în bucăţi vulgare: toate obiectele rămân comune, odată "dezbrăcate de ideea ce le conferea individualităţile". astfel că veneţia "iluzorie", imaterială e iremediabil pierdută din cauza romanţei şi ca să nu fie cuprins de tristeţe, marcel îşi ia repede picioarele la spinare (je pris mes jambes à mon cou) la tren, la mamă-sa. :)

oraşul non-dragostei

la veneţia marcel descoperă că nu o mai iubeşte pe albertine. o telegramă cum că aceasta trăieşte - el crezând-o moartă - îi dă seama de asta. nous croyons aimer une jeune fille, et nous n'aimons, hélas! en elle que cette aurore dont son visage reflète momentanément la rougeur. (p.2090) - credem că iubim o fată şi nu iubim, vai! în ea decât acele zori a căror roşeaţă se răsfrânge pentru o clipă pe chipul lor. (p.226) iar de aici gândul merge mai departe la sine - dragostea noastră de viaţă nu e decât o veche legătură de dragoste cu noi înşine de care nu ştim să ne lepădăm. puterea stă în permanenţa ei. (p.227) dragostea ţine de iradierea prin asociere de idei a anumitor nuclee de impresii plăcute sau dureroase. pe măsură ce impresiile slăbesc, imensul câmp de impresii pe care îl colorau într-o tentă angoasantă sau liniştitoare recapătă tonuri neutre. uitarea pune stăpânire pe câteva puncte dominante de suferinţă şi de plăcere şi rezistenţa dragostei e învinsă.

un mecanism psihologic interesant, nu?

alte câteva citate memorabile:

• les êtres n'existent pour nous que par l'idée que nous avons d'eux (p.2087)
• citind, ghiceşti, creezi; totul porneşte de la o eroare iniţială; cele care urmează (şi nu-i vorba numai de lectura scrisorilor şi a tele- gramelor, şi nici numai de orice lectură), oricît ar putea părea de neobişnuite celui care nu are acelaşi punct de plecare, sînt cu totul fireşti. o bună parte din ceea ce credem, şi pînă şi în concluziile noastre ultime, vine astfel, cu o egală încăpăţînare şi bună credinţă, dintr-o primă înţelegere greşită a premiselor. (p.238)

marcel proust, în căutarea timpului pierdut, plecarea albertinei (à la recherche du temps perdu, albertine disparue), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de irina mavrodin, p.206 - 238

coperta de vasile socoliuc

varianta franceză din à la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p. 2074-2100, texte établi sous la direction de jean-yves tadié

pictura de carpaccio este de aici; despre proust şi italia - inclusiv fotografia lui proust - pe acest sait.

o imersie litotică: traducere din limba română în limba română

găsit pe profilul facebook al lui octavian soviany, mi-a atras atenţia un articol apărut în revista cultura scris de rita chirian, soarele negru, care oferă o impresie subiectivă asupra lecturii romanului viaţa lui kostas venetis. pentru că şi eu l-am citit, am găsit că autoarea articolului are deseori dreptate. din punct de vedere al conţinutului. 

din punct de vedere al formei, rita chirian e aproape de necitit, darmite de înţeles. conglomerând neologisme (multe ştiinţifice şi de specialitate) cu câteva arhaisme, ea exersează pe marginea romanului lui soviany - pare - pentru ea însăşi. altfel, ce cititor ar citi un roman despre care ea scrie că are exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate? 

e o habitudine (sic!) a criticilor să încurce cititorul printr-un limbaj neclar şi neologistic ostentativ. vor sfârşi - probabil - necitiţi de nimeni, poate nici de ei înşişi (scuzaţi generalizarea).

totuşi, cum textul spune ceva, am încercat o traducere - din limba română în limba română.  dacă veţi avea răbdarea să comparaţi cele două texte, ce spuneţi: textul tradus de mine e mai prost?

traducerea mea:

însă ca o matrioskă se deschide acest roman fantast. dincolo de aparenţele cuminţi ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coşmareşti, întregul instrumentar apocaliptic dintre veghe şi somn al unui batrân alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, şi retorica  înşelătoare a colapsului iminent. roman alegoric despre inocenţa terfelită si scoasa la mezat, relaţie iluzorie despre dinamica sociala, epicul de aventuri, scufundare diluată în sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „viata lui kostas venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formele şi care lasa sa se întrevadă mereu false ieşiri, în privinţa cărora cititorul, ca simplu neiniţiat, trebuie sa fie mereu cu băgare de seama. decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenţa profesată cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opuse, îi dovedeşte omniprezenta. întregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livreşti, postmoderne. kostas venetis este un subiect-fantomă, figura simbolica a decrepitudinii, a decadenţei si a putreziciunii omeneţti, un picaro tragic si intelept, un villon vagabond care înţelege devreme că viaţa e vis si lumea-i o scenă, iar măreţia lor stă în autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.

miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – octavian soviany nu-şi îngăduie astfel de ţinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate sufocantă, în interiorul cărora destinele se multiplica identic, dupa o regulă exterioara si de neevitat. antinomiile se topesc, oximoronul devine nul. mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a păcatului – aduce, din perspectiva lui kostas venetis, iluminarea. păcatul este antipodul instinctului de conservare. a alege răul înseamnă simplu a scoate în edidenţă ceea ce este numit bine. în buna tovărăşie a lui kostas venetis, păcatul se pozitivează. octavian soviany nu scrie despre decadenţă şi promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. strâmbătatea din naştere de care se agata personajul său nu este pederastia, ci previziunea înnăscută a răului ca deliciu al simţurilor, viaţa ca exercitiu al maleficului si mimare macabra a creaţiei. la capătul unei existenţe înrobite răului, kostas venetis îşi intelege inutilitatea tragică, iar cunoaşterea lui nu este departe de cea a misticilor crestini. căile diferă, dar moartea sau povestirea sunt două mijloace ale aceleiasi ieşiri din timp. kostas venetis ii pretinde nemţoaicei, ţiitoarea sa imberbă, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este făţiş nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. iar kostas venetis nu practica un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăieşte, cufundându-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, în cele din urmă, negându-se, autosuprimandu-se. el nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corp condamnat.

strategia narativa a lui octavian soviany este aceea de a opune constant feţei reversul ei. destinul potenţial ascetic al lui kostas venetis, iniţiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. complexe oedipiene, pasiuni interzise, fărădelegi sublime, contrapuncte fatale îl poartă pe kostas venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai destinsa, intrare în alte istorii fantastice, extravagante. cei care vad răul şi au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriţi sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. în rest, figuraţie inepta, sclavă a conformismului artificial.

„viaţa lui kostas venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman iniţiatic, mai degrabă metaforic şi simbolic. voluptatea îmbietoare a răului şi a păcatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de origine mateina, beatitudinile negre si păgâne ale invertirii si ale diabolizării pun in mâinile cititorului un roman întunecat şi excentric, ţesut narativ in buna pedagogie a „decameronului“. fireşte, soviany depăşeşte lecţia lui boccaccio şi o traduce mistic. misterele decadente ale veacurilor trecute, cu multe evenimente, i-logice, dar conform cu cerinţele suspansului, sunt normalizate prin fragmente sapienţiale biblice ori patristice. aventurile pe care le experimentează kostas nu fac decât să sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. lipsa accidentaluluii si a liberului-arbitru nătâng il face pe Kostas Venetis exemplar. realizarea că nu e decât un simplu executant într-o misiune ce nu-i aparţine nu-l salvează şi nici nu-l condamnă, fiindcă existenţa înseamnă luciditate. în chiar hăurile de obsesii si gesturi iraţionale, kostas venetis este un senzitiv hipertrofiat. de aceea, purtat în mâlul pegrei şi linguşit de aromele plăcute ale desfraului aristocrat, bărbatul trăieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercată versatilitatea. egal cu sine însuşi, murdărind si memorând, distrugând anarhic şi recompunând în destinul personal, viaţa lui kostas venetis este cea a unui căutător. taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecaruia si a tuturor.

alambicul din care s-a nascut „viaţa lui kostas venetis“ se află in apropierea celui al „scrisorilor din arcadia“. soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prinţului întunecat se ridică la orizontul condamnatului şi-i hraneste istoria. pecetea răului este aceeaşi şi-i aduce pe toţi cei însemnaţi în acelaşi loc. nu în satul grecesc în care s-a născut kostas, nu în mănăstirea coruptă în care şi-a început ucenicia, nu in istanbulul rocambolesc si pestriţ, nu in bucureşstiul amestecat şi murdar, nu în parisul furibund al revoluţiilor, în viena splendorilor căzute sau in venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele arcadii.

ultracalofil, octavian soviany îşi aşaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfarsit acolo unde se întâlneşte cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. fascinaţia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniric straniu, convulsiile neobişnuitului îl aduc pe octavian soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui cărtărescu, doar că romanul primului pare sa aibă alt timp de înjumătăţire. „viaţa lui kostas venetis“ face parte, într-adevăr, dintre cărţile pe care nu-ţi este îngăduit să treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie şi anostă, predictibilă şi arogantă, să intrevadă o altă cale. departe de a fi un roman la indemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuşi unul superlativ.

să nu luaţi acest text ca fiind "plătit" de octavian soviany sau de autoarea însăşi, pe ideea că bad publicity e good publicity. am vrut a demonstra că se poate scrie şi fără exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate.

corectitudinea politică sau despre imbecilitate în america

pentru că unii vor să înlocuiască termenii jignitori din romanul lui twain nigger cu slave iar injun cu indian (de aici), pe motivul că, în faţa acestor termeni, profesorii roşesc şi renunţă să mai recomande elevilor cărţile, mă gândesc să compun o scrisoare în care să propun şi alte înlocuiri. doar aşa să mai citească şi săracii americani:

balzac - strălucirea şi suferinţele nefericitelor exploatate sexual (curtezanelor)
hugo - oameni fără apă (mizerabilii)
italo svevo - alzheimer (senilitate)
burroughs - tarzan, omul primat (maimuţă)
lawrence - cunoştinţa doamnei chatterley (amantul)
kazantzakis - x răstignit a doua oară (cristos)
nabokov - victima pedofilului (lolita)

voi ce-aţi propune?