tinereţea are orice drept?

într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:

1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?

a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.

după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?

anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

coperta de val munteanu

două lepşe onorate

am primit mai demult 2 lepşe pe care le tot amân, însă m-am hotărât că e timpul:

aşadar, de la tomata cu scufiţă, 10 lucruri care-mi plac:

1. cărţile cartonate
2. revistele de benzi desenate
3. prăjiturile
4. creioanele chinezeşti din lemn
5. statuetele orientale
6. tablourile
7. cerceii la femei 
8. broşele la femei
9. pălăriile şi/sau şepcile
10. briceagul meu

 şi de la ronziki, 10 întrebări livreşti:

1. dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
    borges
2. care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
    scrie povestiri scurte.
3. este sfîrşitul lumii. ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanităţii?
    don quijote.
4. cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?
    ronţăi ceva şi mă gândesc la ce am citit. sau caut ecranizarea.
5. dacă aţi avea puterea de a « şterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
    câteva personaje secundare din maestrul şi margareta.
6. care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
    mi se par în plus.
7. câti kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?
    până la new york şi înapoi, adică 7 635,71 km conform gugăl.
8. dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut, ce scriitor aţi vrea să întîlniţi ?
    marcel proust
9. care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afara de « bună ziua ») ?
    j'adore vous lire!
10. descrieti biblioteca visurilor voastre.
    este chiar cea pe care am adunat-o şi este chiar aici!

patriciu, hoţul care strigă „hoţii"

articolul din "adevărul" lui dinu patriciu, la care a răspuns andrei pleşu, ar fi fost de ignorat.
însă nu pot să nu mă scandalizez că, într-o ţară pretins democratică, un oligarh politic cu dosar la dna şi experienţă de arestat dă lecţii de morală şi conştiinţă, făcând mişto - îl şi văd pe fotoliu pe spate, cu trabuc - de un fin intelectual cum e gabriel liiceanu. cum el însuşi spune, trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii".

eu îl deosebesc pe hoţul care strigă „hoţii": e dinu patriciu. după ce în anii '90, cu ajutorul statului, patriciu a dobândit toate funcţiile şi veniturile de care beneficiază acum, militează pentru statul minimal şi face judecăţi morale.

nu spun foarte multe, căci există pleşu care s-o spună mai bine:

mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată" n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională?

"mulţi intelectuali sunt oportunişti", proclamă, amar, dl patriciu. da. tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist". s-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „liiceanu se consideră elită". da, dinule, şi, în domeniul lui, este. tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?

din păcate, dinu patriciu nu e nici măcar un tip de duzină. dinu patriciu e un personaj dăunător. într-o ţară ideală, ar fi stat demult la mititica. la noi însă, el e capitalist admirat.

ps. despre diferenţa menşevici-bolşevici scrie tismăneanu aici.

un roman mitologic

cu-această carte, michel tournier a-mpuşcat goncourt-ul în 1970 şi nu ştiu dacă datorită acestei cărţi e membru al academiei goncourt. cert este că e dintre puţinele cărţi care merge pe cel puţin 2 planuri: unul real şi unul mitologic. primul care-mi vine-n minte e ulise-le lui joyce, însă dacă la irlandez mitologicul e ironico-decadent, la francez, acesta e foarte serios şi "tare".

prima partea a cărţii şi ultima mi-au plăcut cel mai mult: prima promite ceea ce împlineşte ultima. un tânăr francez, abel tiffauges, brunet cu origini ţigăneşti, este un imatur emoţional şi erotic, în urma unor experienţe şocante din timpul colegiului de băieţi. câteva experienţe formatoaremetafizicereligioaseşocante îl duc la imposibilitatea unei legături sentimental-erotice atât cu femeile, cât şi cu fetiţele. aşa încât îi rămân băieţii.

pe urmele unei balade transpuse poetic de goethe, abel tiffauges se transformă de-a lungul cărţii într-un căpcăun a cărui sens este phoria, acţiunea de a purta, de a duce cu sine pe cineva. este exemplul sfântului cristofor (careîl duce pe copilul cristos) şi al lui atlas (care duce cerul).

hieronymus bosch, sfântul christofor purtându-l pe copilul cristos, 1480-1490

în prima parte, pătrundem - prin intermediul jurnalului intim - în personalitatea  ciudată a personajului. apoi ne ducem cu autorul pe urmele prizonieratului în germania celui de-al doilea război mondial. ca în ultima parte să-l însoţim ca îngrijitor în tabăra de educare a tineretului nazist nationalpolitische erziehungsanstalten. aici îngrijeşte, apoi recrutează copiii "rasei pure" pentru a fi pregătiţi de război. 

iată o scenă care mi-a plăcut mult, în care abel tiffauges face baie în părul tuns a 500 de tineri recruţi:  

• erau acolo cu toţii, toţi copiii pe care-i adulam, şi îi recunoşteam unul după altul, afundându-mi faţa în pumni de păr. l-am recunoscut pe hinnerk după mirosul lui de fân cosit, pe armin, dpă refelxele albăstrii ale şuviţelor, pe ortwil, după blondul cenuşiu pe care nu-l are decât el, pe iring, pentru că buclele lui sunt de o fineţe impalpabilă - bucle de îngeraş, da - pe haro, după mirosul feruginos al coalei lui aurii şi aspre ca rama, şi pe baldur, şi pe lothar, şi pe toţi ceilalţi. după care i-am amestecat, i-am răscolit, i-am frământat şi i-am strâns puternic în braţe. (p.284)

pe lângă aspectul documentar despre "filozofia" nazistă vizavi de tineret, despre franţa şi germania celui de-al doilea război mondial, rămâne emoţia urmăririi destinului lui abel tiffauges, care trebuie să devină un căpcăun şi să-şi îndeplinească menirea. ceea ce el povesteşte I se întâmplă fără voia lui, el doar urmează calea, se împlineşte. paradoxal, împreună cu copil plăpând evreu scăpat de la auschwitz.

sunt multe cugetări în carte, unele provocatoare, sentenţioase. iată câteva:

• viaţa nu este suportabilă decât în stare de ebrietate. ebrietate alcoolică, amoroasă, religioasă. (p.71)
• la constituţia din 1875 ar trebui să se adauge un articol potrivit căruia toţi membrii unui guvern răsturnat să fie împuşcaţi fără drept de apel şi fără întârziere. este de neconceput ca oamenii în care naţiunea  nu mai are încredere să poată nu numai să se întoarcă acasă nepedepsiţi, dar, pe deasupra, să-şi mai şi continue cariera politică aureolaţi de falimentul lor fraudulos. această dispariţie ar avea triplul avantaj de a curăţa puroiul cel mai puturos al naţiei, de a împiedica revenirea în guvernele următoare a aceloraşi personaje şi de a aduce în viaţa politică ceea ce îi lipseşte cel mai mult: seriozitatea. (p.68)
• fără îndoială că nu există nimic mai emoţionant în viaţa unui om decât descoperirea întâmplătoare a perversiunii căreia îi este sortit. (p.45)
• când loveşti încontinuu o uşă, până la urmă tot ţi se va deschide. sau dacă nu ea, atunci se întredeschide o uşă vecină, pe care n-o văzuseşi, şi e şi mai frumos. (p.35)
• femeia este putinţă, bărbatul este act. (p.12)

michel tournier, regele arinilor (le roi des aulnes), editura univers, bucureşti, 1996, traducere de bogdana savu neuville, 332 pagini
coperta de vasile socoliuc

 un interviu al autorului cu unul dintre traducătorii în româneşte aici.

romanul a fost ecranizat, cu john malkovich în rolul principal, der unhold.

l.e. (17.11.2011): cartea este reeditată la editura rao.

un nou salon de carte în bucureşti

de joi, 24 februarie 2011, până sâmbătă, la sala palatului. mai multe detalii aici.
organizatorii spun că va fi mai mult decât un târg de carte obişnuit, va fi un prilej de bucurie, relaxare şi distracţie de calitate, cu şi pentru intelectuali.
rămâne să vedem...

holocaustul uitat

ţiganii. o carte (urmare de aici)

când vorbim despre holocaust, vorbim numai despre evrei. alţi oameni care au murit sau care au fost închişi sunt trecuţi sub tăcere: schilozii, homosexualii, ţiganii, vagabonzii. aceştia sunt parcă doar o notă de subsol, o concesie pe care "specialiştii" în holocaust sau media o fac de cele mai multe ori stânjeniţi, de dragul adevărului. nu vezi des reportaje despre holocaustul schilozilor, al homosexualilor, al vagabonzilor, al ţiganilor. de parcă aceştia nu erau şi ei oameni. nici naziştii.

  grup de ţigani aşteptând să fie gazaţi în lagărul de exterminare belzec, polonia (de aici)

în 1937, republica de la weimar vede chestiunea ţigănească ca "o problemă rasială care trebuie rezolvată şi care este pe cale să se rezolve." se înfiinţează centrul de cercetare pentru igienă rasială şi biologia populaţiei la berlin, cu intenţia identificării ţiganilor şi a legăturii dintre ereditate şi criminalitate.

încep sterilizarea vagabonzilor, deportarea străinilor şi trimiterea delincvenților în lagăre de concentrare (primul la dachau, în martie 1933). "măsurile nu generează vreo reacţie publică ostilă, nici în interior, nici în străinătate, de tipul celor care îi făcuseră pe nazişti să fie mai circumspecţi în raportul lor cu evreii, cel puţin la început, datorită respectului faţă de opinia publică mondială" (p.259)

dachau, buchenwald, ravensbrück, mauthausen, lagăre speciale (lackenbach), chelmno, auschwitz-birkenau. în ultimul vor muri 20 068 de ţigani.

• în iugoslavia vor pieri cei mai mulţi ţigani, cu ajutorul miliţiilor fasciste.
• în românia, 90 000 au fost deportaţi în transnistria - mai mulţi de 1/3 vor muri de malnutriţie şi tifos.
• bulgaria a fost singura ţară care nu a deportat nici un evreu bulgar şi nici un ţigan! (p.267)
• totalul morţilor: între 1/4 şi 1/2 dintr-un milion.

***

alte chestiuni care mi-au atras atenţia:

• faţă de ţiganii deja existenţi în europa vestică, sinti, un al doilea val de emigraţie ţigănească soseşte în a doua jumătate a sec.19. romii: căldărari, geambaşi, ciurari, vor aduce orientalismul din balcani şi ungaria.
• ţiganii au preluat din limba română termenii de natsia (naţie) şi rasă. (p.234) 
• nici o iniţiativă educaţională contemporană vestică nu are o strategie coerentă (p.286)
• în 1990, autorul englez nu uită incursiunile minerilor românia în cartierele ţigăneşti (p.291) 
• limba romani are 60 de dialecte aparţinând a 20 de grupări diverse (p.302)
• mulţi ţigani europeni sunt penticostali
• cea mai mare comunitate ţigănească este în macedonia - 40000 de ţigani majoritari musulmani
• iată un număr aproximativ de ţigani, 5-6 milioane astfel:
• 1 000 000 - romania
•    500 000 - bulgaria, ungaria
•    250 000 - rusia, spania, slovacia, serbia
•    100 000 - macedonia, franţa, grecia
•     50 000 - italia, anglia, germania, albania
•     25 000 - polonia, portugalia, bosnia
•     10 000 - croaţia, austria

angus fraser, ţiganii (the gypsies), editura humanitas, bucureşti, 1998, traducere de dan şerban sava, 342 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare