labirintul lui pamuk - 2

urmare de aici.

amintirile: oraşul Istanbul să se confunde cu duioasele amintiri ale bărbatului. stilul: indiciile cuprinse în amintirile sufocate de cuvinte pompoase să semnaleze neantul. ignoranţa asumată: bărbatul să nu ştie la cine a fugit soţia sa. paradoxul: rezultă că persoana la care a fugit soţia bătbatului este el însuşi. (p.138)

cam acesta e rezumatul romanului cartea neagră de orhan pamuk. cum spuneam în prima parte, punctele forte ale romanului sunt povestirile unui ziarist, celâl, povestiri heteroclite, borgesiene, pe anumite teme, poveşti orientale uimitoare. din multe, nu înţelegi nimic, dar arabescurile verbale te ameţesc ca opiul, că eşti nevoit să recunoşti - da domnule, tare pamuk ăsta! pentru că visul lui pamuk este ca la sfârşitul labirintului său de cuvinte să ieşi o cu totul altă persoană decât cea care a intrat - acesta e, după pamuk (şi după mine deopotrivă) rostul cărţii.

povestea manechinelor din underground

una dintre cele mai frumoase poveşti/articole ale cărţii estea cea a lumii manechinelor din underground: un meşter de manechine, supărat că nimeni nu-i cumpără manechinele pentru că acestea seamănă cu oamenii obişnuiţi, din lumpen, construieşte prin canalele oraşului o altă lume, populată cu manechinele sale - oglindă îngheţată şi eternă a lumii reale din acel moment - în contrapondere cu lumea de deasupra ce se modernizează continuu, după cea occidentală. istoria turciei va coborî în subterane, semn prevestitor al ruinei de la suprafaţă.

imaginea lui pamuk e impresionantă, ca armata din teracotă a regelui qin, o ippostază înmanechinită a lumii.

povestea prinţului osman celâlettin efendi

mai e o poveste, cea a prinţului care doreşte să fie el însuşi. îl apucă dintr-o dată ideea că, de fapt, trăieşte viaţa altora, iar secretul vieţii este să fii tu însuţi. aşa că se izolează de lume şi se înstrăinează. nu are nevoie să citească ce-au scris alţii, nu are nevoie să se înconjoare de obiecte care-l atrag din el însuşi, nu are nevoie de amintiri care-l distrag cu amănuntele lor, nu are nevoie de oameni. ci doar de un secretar, alături de care să caute tăcerea. de ce? PENTRU A-ŞI PUTEA AUZI PROPRIA VOCE ŞI PROPRIILE POVEŞTI.

şi două citate:

1) important nu e să creezi ceva nou, ci să poţi spune ceva cu totul inedit, modificând un colţişor, o margine a vreuneia dintre capodoperele zămislite înaintea ta, vreme de mii de ani, de mii de inteligenţe. (p.343) şi într-adevăr, fiecare capitol porneşte de la om poveste din edgar allan poe, lewis carroll, o mie şi una de nopţi - am recunoscut povestea tânărului cel galben -, patricia highsmith, dante şi multe-multe cărţi islamice necunoscute.

2) sfat: scrie pe potriva propriei inteligenţe, nu pe potriva inteligenţei cititorului.

despre povestea bătrânului istanbulez care-l citea pe proust, în acest post viitor.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea IV

dragă prietene cititor,
ţi-am promis încă de la prima scrisoare că vom discuta despre cum să te fereşti de cărţile kitsch. iată că a venit momentul, mai ales că se apropie anul şcolar, din păcate, şi acesta cam kitsch.

dar ce e kitsch-ul?
n-aş vrea să-ncep cu niscaiva teorii de estetică, să-ţi povestesc despre ce spunea abraham moles că înseamnă kitsch-ul - măsluire, înşelare, impostură şi surogat -, ci vreau să trec la milan kundera care, în arta romanului, spunea de kitsch că înseamnă traducerea prostiei ideilor primite în limbajul frumuseţii şi a emoţiei. că a scrie kitsch înseamnă să scrii ceva care să placă cu orice preţ şi unui număr cât mai mare de cititori, să confirmi ceea ce toată lumea vrea s-audă, după principiul lui marx - oamenii determină producţia.

ei bine, ce cărţi sunt kitsch?
cele care nu sunt trecute prin exigenţele culturale sau măcar literare. cele facile, care te prind încă de la început şi o ţin aşa până la sfârşit, fără să te lase să te gândeşti, să meditezi, fără să-ţi spună altceva decât banalităţi şi "idei primite".
e numele trandafirului kitsch? desigur, sub aparenţa erudiţiei şi a copleşitoarelor informaţii istorico-filozofico-semiotice, nu te alegi cu nimic în afara "emoţiei" detectivistice. borges însuşi, cât e el de borges, are şi el câteva povestiri kitsch. după mine, şi moartea la veneţia a lui thomas mann e de un kitsch total. nu mai zic de romanele contemporane, poliţiste, sefe, pentru copii, tineret care umplu azi librăriile, ce doză de kitsch au.

de ce apare kitsch-ul?
părerea mea e că apare din grabă şi superficialitate. ne-apucăm să scriem şi să edităm fără nici o exigenţă, în afara celei de-a produce mult şi eficient. fără zăbavă, fără muncă, fără cenzură. pentru popularitate, celebritate, bani.

ce putem face?
din păcate, şi eu, uneori, prefer să mă las dus de cărţi kitsch, facile, pe unele le categorisesc aici chiar cărţi excelente. pentru că toţi avem o predispoziţie pentru aşa ceva, şi nu ştiu dac-aş putea încadra noţiunea de kitsch în genuri de bine sau rău: el există, şi tot ce putem face e să-l atenuăm.

cum atenuăm kitsch-ul?
prin efortul creării unei educaţii literare, a unei sensibilităţi pentru valoare, mai ales la vârste mai fragede, cum e a ta. lectura susţinută a cărţilor care au făcut cultura lumii - nu doar occidentale - este unul dintre mijloace, "ochiul" critic este al doilea.

dar cum să ne ferim de kitsch înainte a ne pierde timpul citindu-l?
e cam greu:
1. primul semn e celebritatea. referinţele de pe coperta 4 neasumate şi ascunse după publicaţii celebre - best-seller internaţional, tipărit în milioane de exmplare, paralelele cu alte kitsch-uri etc. - sunt câteva semne.
2. al doilea semn e bârfa. dacă toată lumea - chiar şi cocălarii - vorbesc despre acea carte, e clar.
3. apoi este vorba de selecţia informaţiilor. păreri ale unor critici, ale unor scriitori, ale unor cititori cărora le-ai confirmat gustul literar, recomandările de încredere.
4. totuşi. dacă-ţi place o carte când eşti în librărie şi vrei s-o iei, ia-o! vezi tu dup-aceea. poate fi chiar kitsch. şi poate să-ţi placă. omul din greşeli învaţă :).

à bon entendeur, salut!

un nou cenaclu literar

am zis că mă duc mâine la cenaclul recitiri, în calitate de ascultător. dar mai ales pentru că vreau să văd cum e absintul, cenaclul desfăşurându-se la o absinterie.

chiar dacă voi întârzia (începe la 16:00), nu vreau să pierd. poate e un lucru fain!

lumea inelară

această carte mi-a adus aminte de vechile sefeuri pe care le citeam în vechea tinereţe, pe care nu le lăsam din mână aşa erau de pasionante, şi cum să nu fii pasionat de o călătorie pe o lume artificială creată de nişte extratereştri, de 'jde mii de ori decât pământul, o călătorie făcută de doi oameni - o femeie şi un bărbat, desigur, care şi-o pun de câte ori pot - şi de doi alţi extratereştri, al căror desen e figurat mai jos, desen la care nu m-am gândit deloc pe parcursul cărţii - la planeta aceea, da, pentru că descrierile sunt atât de plastice, de parcă eşti chiar acolo şi te bucuri şi te sperii de ceea ce găseşti, o Lume Inelară acum în ruină, cu ciudăţenii tehnice ce ţi se pare, ţie, profanului, chinezării, doar nu toată lumea e matematician, ca autorul, larry niven.

mi-au plăcut 3 lucruri în acest roman:

1) ideea Lumii Inelare, o navă imensă în formă de inel, cu un câmp colector pentru hidrogenul interstelar, construită în vederea captării hidrogenului în axa inelului, fiind folosit drept combustibil al unei reacţii de fisiune, obţinându-se forţă motrice şi un mic soare... ideea provine de la dyson - mai precisde la ideea sferei care conservă energia. de exemplu, pentru că pământul captează doar a cinci suta milionime din energia soarelui, s-ar putea construi din materia planetelor sistemului o sferă în jurul soarelui.

2) ideea călătoriei în spaţiu pentru un singur om.

3) ideea vietăţii mutante care duce la prăbuşirea unei civilizaţii - în speţă, mutantul distruge structura internă a unui material din care e făcut un generator de osmoză...

oricum, o capodoperă a literaturii sefe.

larry niven (foto), lumea inelară, editura teora, bucureşti, 1997, traducere de mihai bădescu, 318 p
coperta de valentin tănase

baricco în dilemă

mi-aş dori foarte mult ca ultima carte a lui alessandro baricco, barbarii, să pătrundă în circuitul public românesc, şi în cel online. un prim început - la care am contribuit :) - e în dilema veche, aici.

monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.

au mai apărut ceva livreşti...

... cu cărţi de citit pe budă etc., aici. şi culmea, autorul (grig şoitu, poet) e tot din constanţa. phui! :)

întîlnire cu răzvan petrescu şi t.o. bobe

abia aştept!

labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.