rouge + noir

impreuna cu tlönii, va oferim crèma unui roman suprêm.

eu:

bratul ei era gol sub sal, iar miscarea lui Julien de a duce mana ei la buzele lui, il dezgolise de'a binelea. dupa cateva cipe, ea se certa pe sine, parandu'i'se ca nu se indignase destul de repede. [p44]

replica lui launtrica era intotdeauna: ce monstri sau ce prosti! mai amuzant era ca, in ciuda marelui lui orgoliu, adeseori nu intelegea absolut nimic din cele ce se spuneau. [p56]

doamna de Rênal, a carei mana era in mana lui Julien, nu se gandea la nimic. ea se abandona vietii. [p69]

sunt frumoasa, am acest avantaj pentru care doamna de Staël ar fi sacrificat totul. [p315]

in secolul al 19lea nu mai exista pasiuni adevarate: din pricina asta lumea se plictiseste atat de tare in Franta. se fac mari cruzimi, dar fara cruzime. [p318]

..Danton a furat. Mirabeau s'a vandut si el. Napoleon furase milioane in Italia. fara ele ar fi fost oprit din drum de saracie, ca Pichegru. numai La Fayette n'a furat niciodata. trebuie neaparat sa furi, sau sa te vinzi? gandi Julien. aceasta intrebare il paraliza. [p322]

oamenii coplesiti de onoruri nu sunt decat niste pungasi care au fericirea de'a nu fi prinsi in flagrant delict. [p525]

ei, domnule, un roman este ca o oglinda plimbata pe drumul mare. uneori ea iti arata seninul cerului, alteori nororiul din baltoacele de pe drum. si dumneata il acuzi de imoralitate pe cel ce duce oglinda in spinare! [p384]

peste 50 de ani nu vor mai fi in Europa decat presedinti de republica, si nici un rege. si odata cu literele R,E,G,E se va termina si cu preotii si gentilomii. nu vor fi decat candidati ce vor face curte majoritatilor murdare. [p409]

lasati'mi viata mea ideala. micile hartuieli, amanunte din viata reala, mai mult sau mai putin jignitoare pentru mine, m'ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau sa ma gandesc la moarte decat in felul meu. ce'mi pasa de ceilalti? relatiile mele cu ceilalti vor fi taiate brusc. va rog sa nu'mi mai vorbiti despre acesti oameni; imi ajunge sa'i vad pe judecator si pe avocat. [p501]

altadata, ii spunea Julien, cand as fi putut fi atat de fericit in timpul plimbarilor noastre prin padurea de la Vergy, o ambitie inflacarata imi purta sufletul prin tinuturi imaginare. in loc sa strang la inima bratul tau minunat, care era atat de aproape de buzele mele, viitorul ma lua de langa tine; eram cu gandul la adevaratele lupte pe care trebuia sa le dau ca sa'mi fac o avere uriasa.. [p531]

[trad Irina Mavrodin, 2007]

tlönii

la Londra cunoscu, in sfarsit, ingamfarea fara margini. se imprietenise acolo cu doi tineri nobili rusi, care il initiara.

– dumneata esti predestinat, draga Sorel, ii spuneau ei. ai din nascare infatisarea aceasta rece si la o mie de mile distanta de senzatia prezenta, infatisare pe care noi ne trudim atata sa ne'o dam.

– nu ti'ai inteles veacul, ii spunea si printul Korasoff: fa intotdeauna contrariul a ceea ce se asteapta de la dumneata. iata, pe cinstea mea, singura religie a vremii. nu fii nici nebun, nici afectat, caci atunci s'ar astepta de la dumneata nebunii si purtari afectate, iar principiul nu va mai fi indeplinit.

Julien se acoperi de glorie, intr'o zi, in salonul ducelui de Fitz-Folke, care il poftise la masa. invitatii asteptara cam o ora. felul cum se purta Julien, in mijlocul celor douazeci de persoane care'l asteptasera, e si azi pomenit printre tinerii secretari de ambasada de la Londra. expresia fetei lui fu de nepretuit.

...

– arati de parca ai fi un schimnic! exagerezi principiul seriozitatii pe care ti l'am expus la Londra. mahnirea nu poate fi de bun-gust. trebuie numai sa pari plictisit. daca esti trist, inseamna ca'ti lipseste ceva, ca nu ti'a reusit ceva. asta inseamna sa te arati inferior. daca esti plictisit, dimpotriva, inseamna ca este inferior ceea ce a incercat zadarnic sa'ti placa. da'ti seama odata, dragul meu, cat de grava e greseala!

Julien ii arunca niste bani taranului german, care'i ascultase cu gura cascata.

– bine, spuse printul Korasoff, acum ai aratat gratie si un nobil dispret. foarte bine!

[trad Gellu Naum, 1972]

un film despre goethe!

păi dac-a fost şekspir îndrăgostit, de ce nu şi ghiote? din toamnă, poate şi pe la noi...
(faza cu linge-mă e bună!)

saitul filmului aici.

sunt camus şi sartre cool?

mitul lui sisif
le souffle au coeur (1971)

greaţa
skins (2007)

a franzen of time

doamnelor şi domnilor, eveniment!
jonathan franzen e primul romancier de pe coperta revistei Time, după zece ani în care scriitorii au fost uitaţi, deci eveniment - ultimul fusese stephen king, în 2000.

alţi scriitori apăruţi pe copertă:
virginia woolf (1937)
william faulkner (1939)
robert frost (1950)
james baldwin (1963)
john updike (1968)
norman mailer (1973)
alexandr soljeniţîn (1974)
john le carre (1977)
michael crighton (1995)
toni morrison (1998)
stephen king (2000)

şi io n-am citit corecţii...

nabokoavnele din bibliotecă

am făcut cunoştinţă cu lolita în 1994, volum tipărit la editura universal dalsi, neştiind absolut nimic despre autor decât din prefaţa cărţii semnate de dan grigorescu. cărturarul spunea acolo că traducătorul, horia florian popescu, pe atunci în vârstă de aproape 60 de ani reuşise să echiveleze tălmăcirea originară.

mai trebuie să spun că romanul m-a încântat, că l-am citit în bună parte în tren şi că mi-a stârnit hohote, că descopeream un unic scriitor american (?) admirator al lui flaubert et cetera?

a urmat firesc vorbeşte, memorie, în traducerea sandei aronescu (tot cu o prefaţă de dan grigorescu), tot la universal dalsi, care cumpărase drepturile de publicare în românia. între timp, lolita mea se împrăştia pagină cu pagină prin alte mâini şi a trebuit să o cos. am găsit apoi varianta engleză, cartonată şi timp de o vară studenţească, reuşii să buchisesc engleza dificilă nabokoviană.

a apărut invitaţie la eşafod, la albatros (în colaborare tot cu universal dalsi), cu o prefaţă de ion ianoşi - alt cărturar - din care am aflat că darul este vârful de lance al epocii ruse nabokoviene. din păcate, traducerea aceluiaşi roman de la polirom a schimbat traducătoarea, inna cristea.

am descoperit apoi că traducerile româneşti urmau s-apară la humanitas - cartea de pe noptieră şi raftul întâi - camera obscură tot în traducerea lui horia florian popescu. la cumpărat şi citit am zis pas - încă mă delectam cu lolita, la a nu ştiu câta recitire.

şi iată că din nou, horia florian popescu recidiva cu ada sau ardoarea la polirom (între timp tradusese şi V-ul lui pynchon, la cei 70 de ani). iar în 98, poliromul iniţia o serie de autor vladimir nabokov, cartonată cu supracopertă. din păcate, lipseau prefeţele care-ar fi ghidat cititorul prin hăţişurile operei labirintice nabokoviene - un scriitor de raft întâi.

în ceea ce priveşte traducerea eboşelor originalului laurei, apărute în america din pricina foamei de bani a fiului - încă un exemplu că oamenii mari au fii mai proşti decât ei - poate ar fi fost oportună după apariţia traducerii celorlalte cărţi finalizate de autor.
aştept cu nerăbdare traducerile romanelor darul şi foc palid şi reeditarea cursurilor de literatură - într-un format mai atractiv (eu le-am pierdut).
aşadar să-i urăm poliromului succes!

pater familias

întoarcerea
imdb

am aflat despre film acum ceva luni, de la anna. şi sosise momentul să mă delectez şi c-un film rusesc. şi e unul în cel mai bun sens al cuvântului.

ivan şi andrei sunt doi copii care cresc fără tată. până când, după 12 ani, a momentul să-l cunoască. nu e cel la care se aşteaptă, dar au doar câteva zile să se cunoască recioproc. şi se cunosc, învaţă unulo de la altul. poate nu până la capăt.

multe simboluri, cadre perfecte, joc actoricesc minunat, un film de văzut musai. pentru că şi filmul rusesc mai are multe de spus...

tabloul lui mantegna de mai jos nu figurează - evident - în film, dar am găsit că asemănarea e uimitoare:




iaca trailerul:

viaţa e scurtă...

23 august

tocmai ce-am văzut filmul lui tismăneanu condamnaţi la fericire - despre experimentul comunist în românia - şi m-am întristat teribil: încă o dată, oameni care ajunseseră, după 45 de ani, să facă asta

nu pot realiza, în doar 20 de ani, capitalism şi o ţară decentă. otrăviţi în sânge cu ceauşism, rămânem condamnaţi la aşteptarea unui alt conducător, care să ne-aducă gura de rai promisă de zamolxe.

noroc că tot azi e şi ziua lui andrei pleşu care lasă o speranţă.
La multi ani, domnule Pleşu!

oraşul şi femeia

în oraşul sylviei
imdb


un minunat eseu cinematografic despre un oraş - strasbourg - şi o femeie pierdută acum 6 ani. filmul nu are multă vorbărie, câteva scene ce le numeri pe degete.


însă te învaţă CUM SĂ VEZI lumea cu un ochi de artist, căci cel care caută femeie este un artist - scrie şi pictează.




perspectivele multiple alcătuiesc imagini minunate, care apropie oamenii, altfel străini.



îţi arată ce uimitoare ceafa unei femei blonde, după ce-şi strânge părul.


cum poate atrage, printre frunze umbroase şi pline de mister, o damă uscându-şi părul cu feonul.

cum nu contează cuvintele, ci numai gesturile.

iată trailerul:

ceva şi la cinesseur aici.

capodoperele mele cinematografice: cinema paradiso

cinema paradiso

unul dintre filmele mele de suflet -
nu ştiu cum să-l cataloghez, dar parcă mai contează?:

film despre trecut
film despre copilărie
film despre cinema
film despre dragostea pierdută
film de simboluri
despre italia
despre europenitate - orice ar însemna asta -
despre emoţie
et cetera.

datorită acestui film mi-a fost dragă mai apoi monica bellucci şi am rezistat prea-lungului şi imposibilului baaria.
şi tot datorită acestui film îl iubesc pe morricone.

enfin, un film la care să mă-ntorc când vreau să mă-mbăt de emoţie... :)


şi scena la care de obicei chiar îmi dau lacrimile - la propriu:

michaux

michaux e un tip complexat şi foarte revoltat. suferă. şi prin poezie îşi exhibă trăirile. de pildă, în volumul proprietăţile mele (1929), povesteşte cum bate pe câte unul: "alţii preferă monologul interior/ eu nu/ prefer să bat". contra unei dureri de cap sau a unui panariţiu strigă cu metafore. îi vine să se ducă departe, cu corăbii sau pe limburi neştiute, trăind în explozii.

mai mult mi-au plăcut 2 poezii:

Mon sang

Le bouillon de mon sang dans lequel je patauge
Est mon chantre, ma laine, mes femmes,
Il est sans croûte. Il s’enchante, il s’épand.
Il m’emplit de vitres, de granits, de tessons.
Il me déchire. Je vis dans les éclats.

Dans la toux, dans l’atroce, dans la transe
Il construit mes châteaux.
Dans des toiles, dans des trames, dans des taches.
Il les illumine.

Pensées

Penser, vivre, mer peu distincte;
Moi – ça – tremble,
Infini incessamment qui tressaille.

Ombres de mondes infimes,
ombres d’ombres,
cendres d’ailes.

Pensées à la nage merveilleuse,
qui glissez en nous, entre nous, loin de nous,
loin de nous éclairer, loin de rien pénétrer;

étrangères en nos maisons,
toujours à colporter,
poussières pour nous distraire et nous éparpiller la vie.

henry michaux, spaţiul dinlăuntru, editura univers, bucureşti, 1970, col. orfeu, traducere de vasile nicolescu, 167 pagini
_________________________
Sângele meu

Clocotul sângelui meu în care mă scald
Mi-e cantor, veşmânt şi femeie.
E fără de crustă. Se bucură şi se revarsă.
Mă umple de pietre, de geamuri şi cioburi.
Mă sfâşie. Trăiesc în explozii.

În tuse, în groază, în transă
Îmi înalţ palatele,
În pânză, în vălul urzelii, în pete
Le luminează.

Gânduri

A gândi, a trăi, mare de-abia distinctă;
Eu - uite-aşa - tremur,
Infinit tresărind fără-ncetare.

Umbre de lumi infime,
umbre de umbre,
cenuşă de aripi.

Gânduri plutind minunat,
lunecând în noi, între noi, departe de noi,
departe de-a ne lumine, departe de-a pătrunde ceva;

străine în casele noastre,
gata să duceţi vorbe mai departe,
prafuri bune să ne distreze şi să ne-mprăştie viaţa.

capodoperele mele cinematografice: copilăriile

1. cele 400 de lovituri (scandalagiul)

cel mai frumos film despre copilărie pe care l-am văzut pân-acum.

există o secvenţă în care un grup de copii asistă la un spectacol de teatru de păpuşi. e sublim, toţi au feţişoarele fermecate în faţa păpuşilor, cred că aşa îşi doreşte fiecare artist să-i fie privite creaţiile - şi în mod sigur truffaut însuşi.

antoine doinel este puber, deci la vârsta aceea. îi place libertatea, adică să-şi bată joc de profesorii imbecili, de parinţii dezinteresaţi - şi vrea să facă ce-i place. are şi unde, căci locuieşte la paris.

ce dacă fuge de-acasă, trăieşte aventuri cu prietenul său rené, ce dacă minte şi face pungăşii, ce dacă ajunge chiar la şcoala de corecţie - lui îi place libertatea şi face orice pentru asta.

în fine, nu are rost să explic de ce e bun filmul, cum sunt cadrele, de ce lumina e aşa şi bezna invers (filmul e alb-negru), de ce perspectiva imaginii e într-un fel şi tăcerea altfel - ăsta e rostul criticilor, şi probabil c-au făcut-o.

iată câteva imagini livreşti despre îndrăgostirea puştiului de balzac, căruia-i contruieşte un altar, după ce citeşte în căutarea absolutului (cine mai citeşte azi în căutarea absolutului?):

iată secvenţa preferată - ce simbolizează pentru mine libertatea copilăriei - e una dintre cele mai frumoase secvenţe cinematografice:

capodoperele mele cinematografice. caracter

karakter

un film pe care-l văzusem mai demult, prin adolescenţă şi pe care muream să-l mai văd o dată! mi s-a părut pe-atunci un film atât de şocant prin ceea ce era diferit de mentalitatea mea, încât l-am reţinut ani de-a rândul.

ecranizare după un roman clasic olandez scris de ferdinand bordewijk (autor netradus la noi) în 1938. două personaje: tatăl, executor aprig exponent al domniei legii, şi fiul bastard, dornic să parvină. la mijloc, o mamă rece, care preferă să nu vorbească. filmul este un duel între tată şi fiu. o viziune întunecată a unei educaţii "reci" duse până la absurd.

sociologic vorbind, filmul ar putea fi o ilustrare a sentimentului protestant al datoriei. sentimental vorbind, filmul este însă o ilustrare a dezumanizării totale.

aşa cum copiii români sunt consideraţi de către părinţi tot copii până la moarte şi prin asta vor rămâne iresponsabili tot până la moarte, tot aşa tânărul din film e considerat responsabil chiar înainte de concepere. caracterul ce va ieşi la iveală din încercările la care va fi supus îl va face imun la tot.

filmul - era să zic romanul - are multă tensiune, are şi intrigă poliţistă, ţi-aduce-aminte de dickens, e întunecat-demonic şi nu are cum să nu te impresioneze. pe mine, cu prisosinţă.

filmul poate fi văzut pe părţi şi pe youtube aici.

ultima zi din viaţa unui gentleman perfect

un bărbat singur

de subiectul filmului nu e mare lucru - cu dragostea pierdută, un profesor de literatură englez ia decizia să se sinucidă - trăieşte în america şi e homosexual. mai are o prietenă care-i poartă sâmbetele, dar degeaba. apare apoi şi o posibilă nouă dragoste, un tânăr student. nu ştiu cum o fi romanul, scris de christopher isherwood - eu am citit domnul norris schimbă trenul, şi nu m-a impresionat.

dar importante mi se par interpretările lui colin firth, rolul principal, şi cea secundară a lui julianne moore - actriţă roşcată de care îmi place de mor şi pe care am văzut-o numai în roluri ciudate. iată de pildă scena de mai jos, care mi-a plăcut cel mai mult din film.

regizorul filmului este un creator de modă, e la primul film şi nu pot spune că nu a imprimat filmului o anume viziune. puţin exagerată prin prea-tragismul ei, zic, însă reuşit abordată în a crea puncte de forţă ale unei ultime zi de muritor plictisit.

de neuitat şi muzica, chiar dacă foarte sumbră.

o capodoperică de pessoa

no, ce să zic acu'?

o cărţulie care m-a convins printr-un silogism beletristico-ironic cum numai fiind bancher poţi fi cu adevărat anarhist.

o capodoperă scurtă de fernardo pessoa -


fernardo pessoa, bancherul anarhist, editura est, bucureşti, 1995, traducere de micaela ghiţescu, 86 pagini

cutia din lemn de nuc

nu e de ajuns de câte ori mă cuprinde bucuria descoperind romane scrise de sârbi - vecini de care nu ne interesăm deloc. de pildă, autorul acestei cărţi, nikola milošević, a fost un vestit filozof sârb, om politic, ţinta unor dese antetate contra opiniilor sale.

ei bine, cărticica aceasta, de citit pe drumul unei zile la serviciu şi-napoi, a fost o surpriză plăcută: autorul îşi descrie câteva amintiri de juneţe - experienţe erotice, întâmplări politice (de fapt, anecdote), cugetări metafizice:

ca student, îi plac perversiunile: să pipăie femei în trenul aglomerat, să facă sex pe frunze cu lăptărese, să seducă prietenele mamei ca să se culce cu el. dar nu numai.
descoperă şi alte perspective ale vieţii: nenorocirile bolşevismului, tâmpenia turnatului la partid, întâmplări parapsihologice.
- totul scris concis, inteligent, pasionant.

am rămas cu o idee:
destinul (implacabil) e de 2 feluri: unul interior, care ne "spune" ce să facem - recunoaştem semne, educăm simţurile - şi altul exterior, care nu mai depinde de noi.
tot ce se acumulează în viaţă nu e decât o progresie de puncte în care se intersectează 2 tipuri de inevitabilităţi - una exterioară, cealaltă interioară.
şi în asta stă toată înţelepciunea acestei lumi. (p.126)

nikola milošević, cutia din lemn de nuc, editura niculescu, 2004, traducere de annemarie sorescu marinković, 138 pagini

turgheniev / bazarov

2 tineri se-ntorc acasă, în provincie. şi-au terminat studiile. unul e discipolul celuilat, al nihilistului. fiind nihilist, nu crede în nimic, nu recunoaşte nici o autoritate - fie ea a statului, a tradiţiei, a obârşiei, a dragostei. important pentru el sunt 2 lucruri - ştiinţa şi libertatea.

e un roman frumos de-a dreptul, de care mi se făcuse dor. are multă emoţie, efuziuni lirice, are şi dragoste, are loc şi un duel. avem într-un conac doi fraţi bătrâni - unul e tatăl discipolului, în alt conac o femeie plictisită cu sora ei brună, iar în al treilea conac, doi bătrânei îndrăgostiţi de fiul lor - nihilistul.

ei bine, în spatele dialogurilor pline de spirit, stau ascunse rosturile vieţii - amorul, tinereţea, bătrâneţea, plictiseala, moartea.
n-are nici un rost să tot vorbim necontenit despre metehnele noastre... am înţeles că ne ocupăm de fleacuri, pălăvrăgim, chipurile, despre artă, despre o creaţie inconştientă, despre parlamentarism, avocatură şi cîte şi mai câte, când, de fapt, e vorba despre pâinea noastră cea de toate zilele, când ne înăbuşă cele mai absurde superstiţii, când toate societăţile noastre de acţiuni dau faliment numai din cauza lipsi oamenilor cinstiţi şi când însăşi libertatea, de care se ocupă atâta guvernul, puţin probabil să ne fie de folos, din moment ce mujicul nostru este gata să-şi fure pâinea de la gură şi cămaşa de pe el, numai ca să se poată îmbăta la cârciumă. (p.65)
noi vrem să ne batem, să-i criticăm pe alţii, să-i facem pe alţii cu ou şi cu oţet. (p.225)

mie mi-a plăcut mult romanul, dar totuşi nu înţeleg succesul pe care l-a avut turgheniev în franţa - prieten cu flaubert, maupassant, zola - tolstoi spunea despre el că era un om plicticos, nu credea în nimic şi dorea să iubească, neputând-o face.

enfin, un roman frumos, pe care l-am citit cu drag. în plus, traducerea lui mircea lutic, foarte izbutită.

ivan sergheevici turgheniev, părinţi şi copii, editura litera şi jurnalul naţional, bucureşti, 2010, 251 pagini, traducere de mircea lutic

petresco-cămila

nu pentru că-mi place mie, dar camil petrescu a fost unul dintre puţinii oameni de cultură de nivel european pe care i-am avut, mai ales prozatori. a introdus romanul proustian citadin modern bla bla bla şi toate chestiile ce se-nvaţă la şcoală capeapă ca să fie scrise la teze şi la bac.

pe cât de genial prozator, pe atât de complexat om. jurnalul se deschide cu hotărârea sa de a se sinucide, la vârsta critică de 33 de ani (tatăl lui o făcuse). surd de tânăr, frustrat de nerecunoaşterea literară/publică dar mai ales că n-are nici un ban de mâncare, autorul patului lui procust nu e un om foarte cuşer, aşa cum, de pildă, îl aflasem din jurnalul lui sebastian.

violent şi delicat, cum spune mircea zaciu în prefaţă, camil petrescu scrie jurnal pentru a i se înţelege opera şi gesturile. şi, deşi crede că memoriile sau literatura diaristică nu au nici un sens - numai un primitiv care încearcă doar rudimente de viaţă spirituală să poată spune ceea ce simte şi ceea ce gândeşte despre împrejurări într-o zi, doar pe câteva pagini, altfel fiecare zi ar necesita volumul ei (p.147) - reuşeşte un exemplu de autenticitate personală, ceea ce în romane e sugerat sau ascuns.

contemporaneitatea în care trăieşte pare desprinsă din balzac şi, prin ochii lui, interbelicul arată ca o cloacă mediocră şi meschină. cu tot cu iorga, blaga, arghezi, eugen ionescu, nae ionescu (copios plagiator al lui spengler). ies mai bine ion marin sadoveanu, sebastian, călinescu.

câteva citate:

• pentru mine e un simptom de mediocritate literară neînţelegerea lui proust. (p.47)
• nici un român n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea şi furia cu care l-am iubit şi-am suferit eu din cauza lui. de 20 de ani nu mă pot mângâia de umilinţa de la turtucaia şi din prima parte a războiului. în nesfârşite nopţi de insomnie, l-am refăcut acest război, cu hărţi şi documente, cu febră, aşa cum aş fi dorit-o eu să se fi întâmplat. (p.151)

anecdote:

• mircea eliade zice că de la Goethe n-a mai existat o minte organizată ca a lui;
• i. peltz răspunde la telefon: aici Balzac!
• în mijlocul unei vitrine închinate lui cezar petrescu, la librăria ciornei, şade ultima noapte de dragoste...

camil petrescu, note zilnice, editura cartea românească, bucureşti, 1975, ediţie de mircea zaciu, 200 pagini

coperta de g. gottvald

mallarmé

pentru că e vacanţă şi am tot mai puţini cititori, îmi permit să postez despre amorurile mele poetice de tinereţe. unul dintre ele e mallarmé. ei bine, mărturisesc că nu-mi place mallarmé-ul cel din prima perioadă, a parnasianismului. prefer poeziile mai târzii, în care poetul doreşte să atingă Esenţa din cuvinte printr-o ars combinatoria de muzicalitate, într-un cadru strâns, de sonet. mai întâi cuvintele, apoi ideea, spune el. şi-mi place să mă desfăt cu muzica lui pentru-a găsi ideea.

III

Une dentelle s'abolit
Dans le doute du Jeu suprême
A n'entrouvrir comme un blasphème
Qu'absence éternelle de lit.

Cet unanime blanc conflit
D'une guirlande avec la même,
Enfui contre la vitre blême
Flotte plus qu'il n'ensevelit.

Mais chez qui du rêve se dore
Tristement dort une mandore
Au creux néant musicien

Telle que vers quelque fenêtre
Selon nul ventre que le sien,
Filial on aurait pu naître.

_________________________
III

piere-o dantelă-n flux crispat
la focul nalt de vămi fluide
ca-ntr-un blestem ce-ntredeschide
doar lipsa veşnică de pat.

acest spumos conflict săpat
de-un văl cu sine se decide
fugind prin sticlele livide
a zbor nu giulgiu de-ngropat.

dar celui care-n vis adoră
mâhnită doarme o mandoră
cu gol scobit şi muzical

încât la geamul ce se iscă
din nici un pântec, filial,
decât al ei putea să nască.

traducere de ştefan augustin doinaş, în
stephan mallarmé, poezii, editura univers, bucureşti, 1972, p.121

poza de aici. un sait interesant despre poet aici.

crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac

dorian

de aici.

nolan vise reci

începutul / inception

se bazează pe găselniţa că putem călători în visele unor oameni, unde putem lua sau pune idei (în subconştient). dicaprio e un specialist în astfel de călătorii, împreună c-o gaşcă şi primeşte o misiune, să pună o idee în mintea cuiva prin vis în vis în vis în vis.

ideea filmului este extrem de fertilă, însă regizorul/scenaristul o foloseşte doar pentru a construi decoruri şi efecte speciale à la matrix şi a derula acţiune pură.

emoţie ioc (a remarcat şi bola). doar suspans pe baza binomului reuşeşte - nu reuşeşte. şi fiind un film hollywoodian...
a! era să uit! sonorul e bombastic, la cinema!

călătorie pe mare cu don quijote

în aşteptarea - cred că până la urmă zadarnică - a jurnalului lui thomas mann, mă desfăt cu câteva notaţii diaristico-eseistice găsite aiurea. pentru că prefer încă scrierile socotite îndeobşte minore ale acestui scriitor german.

introducere

e în 1934. thomas mann are 59 de ani, are nobelul pentru casa buddenbrook, a scris muntele vrăjit şi primul volum din iosif. naziştii au iniţiat o campanie împotriva lui, aşa că locuieşte în elveţia.
iar el trece atlanticul pentru prima oară, alături de doar 20 de persoane (din cauza depresiunii economice). s-ajungă în america. şi pentru că această călătorie de 10 zile e un "prilej sărbătoresc şi serios", ia cu el don quijote şi ţine jurnal.

cuprins
una dintre talentele lui mann este divagaţia şi amânarea - preludiile foarte lungi - moştenit, cred, că de la balzac. aşa că iată-ne în acest jurnal cu zeci de panseuri personale şi inpersonale ivite din mintea călătoare a scriitorului.

găsim notaţii despre fluiditatea mării, despre acasă, despre unii călători, despre măsurarea timpului, despre breakfast, despre muzicanţii de pe vapor.

 

şi evident, câteva idei despre don quijote:

• don quijote este un produs al culturii creştine, al psihologiei şi al omeniei creştine (înjosirea şi înălţarea) (p.237)
• realitatea în realitate - don quijote şi panza ies din roman ca realităţi potenţate într-o lume care, ca şi ei, reprezintă o treaptă superioară a realităţii (curtea ducală) - este preluată şi de romantici (e.t.a. hoffmann)

am mai găsit 3 idei remarcabile:

• orice ar zice istoricii pesimişti, omenirea are o conştiinţă, fie numai o conştiinţă a bunului gust. (p.203)
• libertatea are nevoie de fondul contrastant al unei puternice încătuşări şi condiţionări, nu numai exterioare, ci interioare, adevărate. (p.248)
• pentru a pune bazele viitorului, nu este de ajuns să fim "contemporani", în sensul mişcării actuale, la care poate lua parte orice măgar, plin de trufie şi plin de dispreţ covârşitor împotriva liberalismuluii depăşit, care mai ştie ceva despre alte lucruri. trebuie să păstrăm timpul nostru în noi înşine, cu toată complexitatea şi contradicţiile lui, căci multilateralul [exprimat prin mit] nu unicul, pregăteşte viitorul. (p.243)

thomas mann, pătimirile şi măreţia maeştrilor, editura muzicală, bucureşti, 1972, traducere de iosefina şi camil baltazar, 136 pagini

coperta de aurelian petrescu

foto de aici.

café noir paris

mi-ar plăcea să fiu aici:

de aici.

lupta cărţilor contra traficului

de aici.