cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:
fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:
fiecare dintre cele două sexe va muri singur;
excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de
frumuseţe
pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu
semenii
lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau
anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.
marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836
