31 decembrie 2008

Stăpânul cântecelor

Am citit acum trei ani, chiar de revelion, Jocul lui Ender, aşa c-am început anul mască. Acum, am apelat memoria involuntară şi am citit de acelaşi autor Săpânul cântecelor (Songmaster).
Ei bine, memoria s-a trezit şi-am putut retrăi aceeaşi plăcere a lecturii. Plus noi talente ale acestui genial autor de science-fiction. (Nu mă feresc să-l pun lângă Frank Herbert, căci dacă autorul lui Dune aducea în literatura SF religia, sub forma ei profetică, Orson Scott Card aduce arta - sub aspectul ei cathartic.


Ideea cărţii este cum faci artă, în speţă cum cânţi. Cum anume trăirile tale trec la ceilalţi care, ascultând, le recunosc în ei şi se transformă. E-un soi de manipulare aici, dar toate fiinţele vii sunt manipulate, spune Card, atâta vreme cât există o voinţă, ea e permanent îndoită şi răsucită, numai morţii îşi permit luxul libertăţii. Cartea concluzionează că în artă, propriile emoţii nu sunt niciodată de ajuns, ele trebuie amplificate de povestea altor vieţi trăite la intensitate - cu frumuseţe, durere şi speranţă.

Evident, ni se dă şi-o poveste - a unui adolescent crescut pentru a cânta în aşa fel încât toţi cei ce-l ascultă încearcă involuntar emoţii nebănuite - aşadar un creator de artă pură. Ei bine, obvios, de aşa ceva nu poate beneficia decât împăratul. Şi iată-l pe băiat implicat în jocurile politice ale imperiului (în care Pământul e-o planetă ca oricare alta). Nu vă spun ce se-ntâmplă, care sunt etapele vieţii lui, deşi cred că bănuiţi. Ci spun că nu-i un roman SF hard, pentru pasionaţii genului exclusiv, ci e potrivit tuturor oamenilor inteligenţi deschişi la viziuni noi despre politică, artă şi slăbiciuni umane.

Şi ca să punem şi puţină sare, nu trebuie uitate cele câteva scene cuminţi de homoerotism, care nu strică deloc cartea, ba chiar îşi găsesc locul lor "natural" - te face să te gândeşti şi la de-astea (care, de cele mai multe ori, în loc să ne pună pe gânduri, ne pune pe mişto.)

*
Nu trebuie uitate mulţumirile tăticului literaturii SF de la noi - MIHAI DAN PAVELESCU - ce conduce colecţia Nautilus a Nemirei şi care ne-a tradus şi această carte, printre alte sute - o piatră-n plus la edificiul science-fiction-ului românesc.

Orson Scott Card, Stăpânul cântecelor, Editura Nemira, 2008, traducere de Mihai Dan Pavelescu, 494 p

21 decembrie 2008

Şi la traduceri suntem în urmă...

Găsesc în Lire, via adina, un clasament al celor mai bune 20 de cărţi ale lui 2008:

- Ce que le jour doit à la nuit de Yasmina Khadra (locul 1)
- Drumul lui Cormac McCarthy (Pulitzerul lui 2007)
- Les déferlantes de Claudie Gallay,
- Muntele zburător al lui Christoph Ransmayr (la noi a fost reeditată Ultima lume la Rao, dar n-am auzit să fi fost remarcată - zace în librării, în favoarea lui McEwan sau Murakami)
- Lacrimosa de Régis Jauffret (o citesc şi eu, n-am terminat-o, dar urmează)
- L’enchanteresse de Florence de Rushdie
- Mort de surd de Lodge (îl pegăteşte Poliromu')
- Cum repară soldatul gramofonul a lui Stanisic (vezi şi filmuleţul meu din stânga)

Păi, oricât am vrea noi să recuperăm distanţe, la traduceri încă stăm în urmă. Aşa cum spunea şi Adina, vreo două cărţi au fost traduse pe la noi - dacă eşti un împătimit al literaturii, trebuie să cauţi pe net şi să iei variantele străine.
(De pildă, franţujii au tradus până şi ultima carte a lui Pynchon, Agaist the day, la noi Poliromu' se chinuie de câţiva ani cu Curcubeul gravitaţiei...)
Aşa era şi prin interbelic şi cred că aşa va fi mereu. Avem o mare problemă, noi românii - şi pe plan cultural - cu sincronizarea. Culmea e că n-o luăm niciodată înainte, ci rămânem în urmă.
Şi cică noi, românii, suntem deştepţi...

20 decembrie 2008

Maestrul comparaţiei, Ovidiu Şimonca

Nu, nu am citit toate cronicile la Scrisori către fiul meu, însă mi-a sărit în ochi cronica lui Ovidiu Şimonca din Observatorul cultural, intitulată Crema Soljeniţîn.
Ce afirmă O.Ş?:

1. Comparaţia lui Liiceanu cu Ivan Denisovici e una hazardată, nesusţinută nici estetic, nici moral, nici existenţial, e chiar blasfematorie. Nu înţeleg afirmaţia lui O.Ş. O comparaţie e o comparaţie - ea incumbă atât asemănări, cât şi deosebiri. Nu ştiu să scrie undeva că o comparaţie trebuie să îndeplinească şi alte criterii - morale, estetice, etc. - poate ne arată dl. O.Ş.

2. De asemenea, O.Ş. spune (Unde e mărturisirea?) că mărturisirile lui Liiceanu nu sunt autentice, adicătelea, după dicţionarul de antonime, ele sunt false, contrafăcute, născocite. Cum anume şi-a dat el seama de asta, nu spune.

3. Într-un alt alineat (Profesorul de sexualitate), criticul, cu intenţia – cred eu – a unei delegitimări, dă un citat din carte, comparându-l – estetic, moral şi existenţial, după criteriile sale – cu cele scrise de Bebe Mihăescu. Citatul este acesta:

“Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.
Ce e în neregulă cu acest fragment, dragi cititori?
Mă întreb în ce mod judecă unii critici literari de-ai noştri o carte, care sunt criteriile estetice după care judecă, ce anume valorizează ei când îşi dau cu părerea?

PS: Revista totuşi se scoate cu o altă recenzie – onestă şi mult mai bună – la aceeaşi carte, scrisă de Bianca Burţa-Cernat.

Cântecul de lebădă al lui Tolstoi

Înainte de-a o citi, m-am mirat de ce Harold Bloom, în cartea lui despre canon, alege, dintre toate operele lui Tolstoi, tocmai această nuvelă, apărută după moartea scriitorului.
După ce-am citit-o, am înţeles.
Fără a exagera, pot să afirm că această nuvelă e asemeni unei scrieri biblice. Are un nu ştiu ce inefabil, ce nu se descoperă la lectură, ci dacă te gândeşti mai bine după.
Tolstoi are un personaj. Hagi Murad. O căpetenie cecenă, ce are de făcut o alegere, între ruşii cuceritori şi cecenii tirani. În această alegere se amestecă motivaţii personale, politice, strategice, morale – vor prima, evident, considerentele personale – recuperarea familiei prizoniere. Care va avea ca rezultat fatal moartea personajului. Una eroică.
Spuneam că personajul este unic în literatură, Tolstoi reuşeşte să ridice personajul de la literar la mitic. Bloom spune că Hagi Murad are demnitate estetică, eu adaug că are o intuiţie semidivină, un vitalism supranatural, o generozitate şi o înţelegere supraomeneşti.
Ce mi-a mai pl[cut? Mi-a mai plăcut întreg capitolul XV, în care e zugrăvit portretul psihologic al împăratului prost Nikolai.
Abia aştept s-ajung la Constanţa, unde am Jurnalul scriitorului, în care să consult însemnările lui despre nuvelă.
În încheiere, excelentă iniţiativa noii edituri Univers de a include în colecţia Cotidianului cartea.

Lev Nicolaevici Tolstoi, Hagi Murad, Editura Univers, 2008, traducere Maria Khantashkezeva, 124 p.

16 decembrie 2008

Mediocritatea Elenei Vlădăreanu

În legătură cu nuvela proaspăt recitită a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici:
Am citit cu o stupoare oripilantă în România liberă cum Elena Vlădăreanu afirmă despre Ivan Ilici că „este un individ mediocru, cu o viaţă mediocră, care face o descoperire pe masură de mediocră – aceea că va muri odată şi odată”.

Ştiind că Elena Vlădăreanu scrie poezii şi închipuindu-mi că foloseşte înţelesuri pe care nu le cunosc, am alergat la dicţionar, şi-am constatat că, dacă are dreptate că Ivan Ilici nu iese din comun, că este un om modest, lipsit pe alocuri de o mare inteligenţă – nu înţeleg şi pace de ce consideră Elena Vlădăreanu că descoperirea morţii este o descoperire mediocră.
Sau capacităţile artistice ale poetei sunt tocite, de nu înţelege valoarea existenţială a morţii, alături de cea a dragostei – ambele fructificate artistic din cele mai vechi timpuri până astăzi – sau nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Tolstoi – ca să nu spun că nu a înţeles mai nimic din nuvelă.
Eu cred că Tostoi a urmărit să ne arate că descoperirea morţii îi dă lui Ivan Ilici o oarecare măreţie, îl scoate din mediocritatea de pân-atunci, îl miruieşte cu tragic, iar urletul de trei zile nu e de spaimă animalică, ci de deznădejde lucidă. Tolstoi vrea să spună că numai raportată la anumite experienţe – printre care şi moartea – viaţa poate căpăta vreun sens.
Nu înţeleg de ce o poetă care ar trebui să aibă anumite înţelegeri estetice şi ontologice, face o asemenea greşeală, în mod public.
Poate din superficialitate...

"Idiotul" lui Tolstoi

Mă gândesc ce anume să scriu despre acest roman. N-am cuvinte. Mă mir de ce nu l-am citit pân-acum, căci ar trebui tipărit în milioane de exemplare şi citit de toată lumea.



Scris pe la 70 de ani, înaintea capodoperelor Părintele Serghi şi Hagi Murad, a atins în mine un hot botton: Tolstoi arată cum să-i iubeşti pe oameni, când viaţa e de căcat. Sau ce faci când îţi dai seama de felul rău în care e orânduită lumea. Afli rar aşa ceva de la un scriitor – aceştia se opresc la a denunţa şi apoi a tăcea. Chiar şi Dostoievski.
Nu şi Tolstoi. El dă şi soluţii. Deloc ridicole.


Personajul Dmitri Ivanovici Nehliudov suferă o înviere morală, chiar în floarea vârstei. Hotărăşte de aceea să abandoneze viaţa de boier desfrânat de pân-atunci şi să trăiască în acord cu conştiinţa lui, adică în răspăr cu lumea. Împarte moşia ţăranilor, lasă huzurul şi alege să se ânsoare cu o prostituată, în temeiul unei greşeli faţă de acesta din tinereţe.


Cum se poate lupta omeneşte cu lumea fără să-ţi pierzi viaţa, ba chiar s-o câştigi – aceasta e lecţia universală a genialului scriitor rus.


După publicarea acestei cărţi, Tolstoi e excomunicat până la moarte de biserica ortodoxă rusă.
Evident, ni se arată lumea rea din Rusia perioadei ţariste – sistemele judecătoreşti, penitenciare şi instituţionale - nu într-un mod ştiinţific, cum avea s-o facă Cehov, ci artistic, emoţional. Însă fondul rămâne acelaşi – că aşa cum comunitatea e născută pentru om, de cele mai multe ori aceasta îl poate duce la pieire.
Puţine cărţi mi-au cutremurat sufletul cum a făcut-o cartea aceasta...


"Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în mine, şi în tine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur.
Cum mă cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă? N-am, zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de pământ. Dar pe ţar îl recunoşti? De ce să nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine."


Lev Nicolaevici Tolstoi, Învierea, Ed Adevărul Holding, Bucureşti, 2008, traducere de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Ludmila Vidraşcu, 508 p

11 decembrie 2008

Toţi suntem Ivan Ilici

Pauza de lectură nu m-a ţinut mult, am cedat în faţa citirii/recitirii câtorva opere de Tolstoi - că tot a reeditat Adevărul operele complete în ediţie de lux... Deci:
Cazacii este o nuvelă despre care critica spune că ar trata traiul simplu, sălbatic, din sânul naturii, în contrast cu cel din societatea evoluată bla bla. Eu zic altceva. Că, un pic calchiată după Eroul lui Lermontov, Tolstoi nu ia partea nici unui modus vivere, face mişto de amândouă în aceeaşi măsură.
Aici începe, iată, să se străvadă (Cazacii e printre primele nuvele) preocuparea lui Tolstoi pentru lucrurile cu-adevărat importante în viaţă - iubirea pentru ceilalţi versus iubirea pentru sine însuşi şi desăvârşirea morală.
Nu mi s-a părut o nuvelă formidabilă, e scrisă neizbutit, are rupturi destul de dure, planurile se întrepătrund artificial, personajele sunt cam slabe.

Părintele Serghi – una dintre ultimele povestiri ale geniului literar rus. M-a impresionat până-n străfunduri, mesajul a-ntâlnit o idee de-a mea – că trăim pentru câteva fapte pe care le facem – conştient sau nu – de-a lungul întregii vieţi, pe multe murim fără să ne dăm seama că le-am făcut.
În fine, un om se călugăreşte dintr-un anume motiv. Ajunge aproape un sfânt - prilej de pelerinaj. Dar nimeni decât el nu ştie ce-i în sufletul lui. De aceea va face o anume faptă, din i-raţiune, care-i anulează toată viaţa de până atunci. Căci de-abia după acea faptă, îşi va putea da seama care e de fapt rostul vieţii. De la o femeie săracă cu duhul. Aşa că iată-l plecând în Siberia, să se răscumpere.
Un fel de Crimă şi pedeapsă pe dos. Căci dacă la Dostoievski fapta e raţională, la Tolstoi ea e iraţională. Stilul e extraordinar, curge limepde spre cascada deznodământului...

Moartea lui Ivan Ilici. Ţopăim din dorinţă-n dorinţă, din socoteală-n socoteală, până când vedem că trupul începe să ne doară şi iar numărătoarea inversă e de neoprit. Murim. Noi. Eu. Ce facem? „Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie?N-o să fie nimic. Dar unde-o să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea? Nu, nu vreau.” „Altfel se cade să fie. Tot pentru ce ai trăit şi trăieşti este o minciună, o amăgire care ascunde de tine viaţa şi moartea.”
Şi ce credeţi că face timp de trei zile, chiar Ivan Ilici înainte de-a-şi da duhul?...

O excelentă selecţie cu cele mai bune povestiri tolstoiene:
Lev Nicolaevici Tolstoi, Cazacii şi alte povestiri, Editura Rao, Bucureşti, 2000, 412 p, trad. S. Sanielevici, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Irina Andreescu, Cezar Petrescu şi S. Recevschi.

10 decembrie 2008

Întrebare

Ştie cineva vreun loc unde pot găsi, din colecţia Cotidianul - Hagi Murad de Lev Tolstoi, în afară de saitul Cotidianul (a apărut acum o lună)? N-aş vrea volumul de la editura Tehnopres (?).

Lucruri bune livreşti în Constanţa

Astă vară, în concediu, am descoperit, în Constanţa, o nouă librărie (Str. Sarmisegetusa, nr. 30), a unui patron mai vechi într-ale comerţului livresc. Am găsit aici şi ediţii mai vechi, în stare nouă, alături de CD-uri, DVD-uri, chiar viniluri.
De curând, am aflat chiar că au un sait de comercializare online a cărţilor. Aici. Ba au şi blog.
Supertare!
Pentru Constanţa, unde cultura lasă mult de dorit...

8 decembrie 2008

Impresii de Paris 4

(continuare de aici, de aici şi de aici)

A doua zi a fost planificată pentru Luvru. Se spune că îţi trebuie nu ştiu câţi ani să vezi toate operele de-aici. Eu mi-am rezervat vreo câteva ore, în care să văd monumentele istorice care m-au fascinat dintotdeauna, precum şi câteva picturi.

Evident, c-am colindat puţin prin centru, am descoperit L'église de la Madeleine, cea mai frumoasă biserică pe care-am văzut-o pân-acum. Nu-mi venea să cred că este o biserică şi nu un templu.
(Pe-acolo am coborât şi într-un veceu public, de belle epoque, unde m-am uşurat cu o plăcere de nedescris - erau acolo gresii şi marmuri vechi şi frumoase.)




Evident, după ce-am ajuns în Place de la Concorde, am luat-o spre Grădinile Tuilerie, unde am mâncat la o terasă plină de turişti. Din păcate, a trebuit să abandonez Champs-Élysées.



În Luvru mărturisesc că m-am rătăcit. În sensul că, în loc să urc în muzeu, mă tot învârteam prin galeriile comerciale. Dar am reuşit până la urmă să urc în apartamentele lui Napoleon al III-lea, prietenul românilor. Evident, fastul de-aici m-a lăsat mască.




Păi m-am repezit apoi la monumentele asiro-babiloniene, leagăn de civilizaţie umană. N-am făcut prea multe poze, dar mai era puţin şi spărgeam sticlele să ating cu mâna ceea ce-au atins primii oameni civilizaţi.


După ce m-am săturat de istorie, am coborât la câţiva olandezi, preferaţii mei, prilej cu care am descoperit câţiva iluştri necunoscuţi, dar maeştrii ai culorii. Am trecut prin sala Rembrandt, cu picturile Valois-ilor şi Bourbonilor.

Evident c-am ajuns şi în sala Renaşterii, unde am surprins un tânăr schiţând după un tablou (rar am văzut la noi aşa ceva - e drept, noi n-avem Luvru):


Dar deşi am zis că n-o să văd Gioconda, trecând pe lângă, m-am oprit la cea mai mediatizată pictură a lumii. Nu e cine ştie ce iar mie mărturisesc că mi-a plăcut să admir alte opere, mai puţin celebre care şi-au pus amprenta asupra inimii mele mai mult decât ea.


După vreo patru ore, am renunţat. Ochii, mintea, inima mi-au devenit brusc imune la orice formă/conţinut de artă, aşa că m-am grăbit să ies.

(Evident, după ce m-am mai rătăcit un pic.)
Per ansamblu, pe mine m-a impresionat mai mult Luvrul ca atare decât ceea ce am găsit în el. Măreţie, frumuseţe, eleganţă, artă. Minune.

Ştire academică

Aflu de la White noise că Premiul Academiei pe 2006 a fost luat de Mirii nemuririi de Radu Aldulescu.
Mă bucur, pentru că mie mi-a plăcut, deşi - recunosc - are unele imperfecţiuni...
Dar decât Cimpoieşu... :)

7 decembrie 2008

Buzzati pe scenă

Aseară mi-au desăvârşit frumuseţea serii nişte montări excelente ale unor povestiri (fantastice, desigur) de Dino Buzzati.
Amuzante, cu mici stângăcii scenografice, dar cu un car de talent.
Unde? La etajul 4 - Pod - al Casei de Cultură Grigore Preoteasa.
Au, desigur, şi blog.

5 decembrie 2008

Marketing editorial


Una dintre cele mai frumoase cărţi citite în ultimii ani este Cititorul a lui Berhard Schlink. Din păcate, cartea e epuizată la Polirom, în schimb tocmai s-a făcut un film cu Kate Winslet şi Ralph Fiennes . Motiv pentru Random House să republice cartea. La noi Poliromul ce mai aşteaptă?
Later edit - am aflat ca Poliromul asteapta coperta de la cei ce fac filmul. Misto! Deci o reediteaza.

3 decembrie 2008

Ce-mi voi cumpăra în iarna asta?

Anul acesta îmi voi mai cumpăra următoarele cărţi pe care abie le-aştept:
- la Rao, Binevoitoarele lui Jonathan Littell (scriitor american de origine evreiască, a scris în franceză şi locuieşte în Spania - evident, nazişti, evrei şcl.) Cartea a luat în 2006 Premiul Academiei Franceze şi Goncour (am vrut s-o iau în franceză, dar sunt touşi vreo 700 de pagini). Traducerea e a lui Vasile Savin - probabil bună - de care-am văzut chiar O iubire a lui Swann (sic!) la noua Univers şi tot aici traduce la colecţia Cotidianul.
- tot la Rao va apărea o ediţie nouă de Opere alese GOETHE cu traduceri noi - cea a lui Jean Livescu şi-a Sevillei Răducanu pe care-o am n-are scrierile ştiinţifice şi cele autobiografice.
- la Nemira a apărut Poarta lui Frederik Pohl, o carte tradusă mai demult la noi, dar pe care n-am găsit-o atunci.
*
Mă hotărâsem să nu mai iau cărţi, dar iată că nu mă pot lăsa de-acest viciu îngrozitor... Mă-ntreb ce voi face cu cărţile adunate pân-acum, dacă nu voi avea copii... (Într-o vreme mă gândeam să le donez pe toate.)

???

Nu ştiu ce să scriu despre-această carte. Zău! E-al doilea Doctorow pe care-l citesc (după Cartea lui Daniel), primul pe care-l şi termin.
E scris bine, cu sfătoşenie, are acţiune, parfum de epocă, intrigă poliţistă (ceva în genul Trilogiei lui Auster, însă mult mai slab, după mine, Auster avea schimbări existenţiale, tensiuni, luări prin surprindere, etc.)
Dar. Labirintul apelor nu străluceşte prin nimic. N-are un anumit zvâc care s-aprindă colo, un neuron, de la care să-ţi rămână aroma. 
America începuturilor. O dispariţie misterioasă. O investigaţie detectivistică. Bani. Corupţie. Mistere ştiinţifice.
Ceea ce-i iese bine - cum bine se spune pe coperta 4 (am început, vai, să citez de pe coperta 4!) - e atmosfera New York-ului, ce şerpuieşte nevăzută printre pagini.
Un autor, deja clasic. Habar n-am de ce. Zău!
E.L. Doctorow, Labirintul apelor, Ed. Rao, Buc, 1999, trad. Simona Neagu


2 decembrie 2008

Deloc literatură

Evident, am aflat multe biografisme "auto-ficţionale" ale autorului, mi-am regăsit unele amintiri şi frustrări din propria copilărie şi pubertate - ceea ce mi-a plăcut.
Evident, m-am amuzat cu sinceritatea dezarmantă, pe alocuri chiar cinică, a personajului/autorului - ceea ce mi-a plăcut.
Am râs de-a dreptul la unele faze, de pildă cea legată de sfaturi practice despre cum să săruţi mi-au produs hohote în plin metrou.
Evident, am citit-o repede, în 2 zile, are un limbaj simplu , uneori de lemn (autorul şi-a dat licenţa în oracole de liceu, cum aflăm de la prefaţator), ironic asumat kitschios - ceea ce mi-a plăcut.
Am recitit O călărire în zori (prima oară am făcut-o aici) şi-am găsit-o (ca şi Cărtărescu, sic!) excepţională (ca şi ultima parte a povestirii din Poveşti erotice româneşti) - ceea ce mi-a plăcut.
Surprinzător însă - per ansamblu - şi asta cu siguranţă din cauza îmbâcsirii din ultima vreme cu subiecte legate de copilăriile fericite din ceauşism - vezi Orbitor, Travesti, Băiuţeii, Muzici şi faze, Regele alb, chiar Exuvii şi Derapaj - nu pot spune că mi-a plăcut.
Dar am citit Luminiţa, mon amour, cu care Cezar "se scoate" din plin. Şi aştept să-şi găsească timp pentru a scrie ceva şi mai bun, de care, atât cât îl cunosc eu, cu siguranţă că e capabil, şi mai mult decât atât.

Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, 203 p.

29 noiembrie 2008

Romania tiganeasca

Să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat:
Aseară, am plecat acasă cu acceleratul spre Constanţa din Gara de Nord (îmi vizitez părinţii cam o dată la două săptămâni). Iar trenul era plin de ţigani navetişti (nu mergeau, desigur, la vot). În compartimentul în care-aveam loc, evident, mirosea deja fraudulos a băutură şi nespălare. Eu, un student şi o studentă am ridicat de pe scaun trei. Au rămas însă trei care-au început dintr-o dată a urla (erau beţi, sper că v-aţi dat seama) şi care-au chemat pe alţii de pe hol (se cunoaşteau toţi, mama lor) ca să le stea în poală, să-i corenteze, spunea unul. Deîndată au prins a-şi aprinde Viceroy-uri, a deschide cutii de Burger şi-a juca barbut pe bani. N-aveai unde te duce (am încercat), era plin tot de ei. Evident, le-am spus că mă deranjează fumul, dar un ţângău s-a răstit la mine că să mă dau în sânge. Alţi doi mi-au zis, Scuze, bos! dar au continuat a fuma tot frecând la zaruri. Ba, unul şi-a scos ostentativ un cleşte cu mînere lungi ce semăna c-o rangă, Obiectul muncii, a zis. Tăceam şi băgam fum la greu. Nimeni dintre noi nu zicea nimic, ei însă, da - de toate... A venit şi naşu, de fapt naşa, printre norii de fum. Şi ea, mâlc. A luat zâmbitoare de la fiecare cîte 2 lei - eu dădusem pe bilet 37 - şi topeală. Poliţie, nicăieri.
Am suportat aproape trei ore. Au coborât aproape pe la Lehliu. În timp ce pleca, un ţigan zice: Aşa face ţiganu' cînd se pune-n tren, se-nstăpâneşte.
Să mai spun că mult dup-accea - pe la Feteşti, când trenul era aproape gol - au apărut şi doi poliţişti şi supracontrolul?
De fapt, ce se-ntâmplase? CFR-ul a desfiinţat acceleratul de navetişti de Obor. Iată ultima oară de mers acasă cu CFR-ul, căruia-i doresc DIN INIMĂ să dea faliment.
Cât despre ţigani, ce să zic? Că nu cred că există vreo soluţie recuperatoare? Că ori îi accepţi resemnat, ori fugi de ei. Ori...
Că nu ştiu vreun partid să propună ceva în sensul ăsta, cu toate cazurile notorii din Italia şi de-aiurea...

27 noiembrie 2008

Trei motive ale Luminiţei Marcu contra blogului*

1. Luminiţa Marcu porneşte de la înţelesul blogului ca jurnal on-line, confesiune - pentru a spune răspicat că e imposibil să fii sincer pînă la capăt într-un blog de frica consecintţelor – să nu-i lezezi pe cei care contează, să nu rămâi fără job iar, la limită, să nu mori, să nu faci puşcărie cum s-a făcut din cauza jurnalor în timpul comunismului.
Eu nu am găsit nicăieri că jurnalul înseamnă să-i răneşti pe ceilalţi sau să faci puşcărie. Dacă se întâmplă, sau autorul e rău intenţionat (se răzbună), sau sistemul social e corupt.

2. Luminiţa Marcu spune că pseudonimul nu e o alegere, nu legitimează, ba chiar autoarei i se pare un fel de a trişa. "Aş vrea s-o fi văzut pe „luciat” luptîndu-se cu o redacţie venerabilă pentru a-şi impune propriile păreri despre cărţi şi punîndu-şi astfel în joc locul în lume."
Nu înţeleg de ce a susţine o părere înseamnă să te lupţi cu o redacţie...

3. Luminiţa Marcu spune că blogul nu presupune o interacţiune adevărată cu cititorii, pentru că nu ai nimic de cîştigat din acea coadă de comentarii, cele mai multe cretine.
Eu zic că nu-i aşa, cât de cretine ar fi, îţi păstrează măcar contactul cu realitatea, faţă de care, din păcate, oamenii deştepţi se cam îndepărtează.

Nu ştiu cine este Luminiţa Marcu, dar conchide: E clar că nu voi fi în viitorul apropiat o candidată la faima de blogger.
Mă bucur.

PS: Luminiţa Marcu spune că va mai trece mult pînă cînd o editură românească să aibă curaj să publice texte de pe blog. I-aş da imediat două exemple contradictorii. Dar aş prefera s-o fac în carne şi oase. Pentru că dincolo de orice blog stă un om.
__________________
*Noua literatură, Nr. 17 / iulie-august 2008

26 noiembrie 2008

Naşpeturi

De ceva timp, am început câteva cărţi pe care nu le-am terminat, din cauză că m-au plicitisit teribil. Le enumăr pentru a fi contrazis, în caz de-au plăcut cuiva:

Evelyn Waugh - Declin şi prăbuşire, Editura pentru literatură universală, 1968. Un scriitor de bonton la vremea lui, a scris 'jde cărţi. O mare satiră, s-a spus, comparată cu Gulliver, mie mi s-a părut un mare fâs. Un tip e dat afară din facultate dintr-o eroare şi ajunge profesor la un colegiu. Urmează mult dialog, câteva spumoase, dar ca să treci prin ele trebuie să înduri multe căscaturi. Îmi pare rău, ca autor, Evelyn Waugh e şters de pe lista mea (aveam de gând să citesc Un pumn de ţărână, dar nu mai, mulţumesc!)

Theodore Sturgeon - Mai mult decât oameni, Editura Leda. Un roman fantastic ce începe bine - un gavroche supradotat, care citeşte gândurile, întâlneşte o fată crescută de tatăl ei să urască bărbaţii. Gândurile îi apropie, gavroche şi tatăl se bat, suspans, ce mai! Dar apoi apar alte personaje mai neclar conturate, toate vor să creeze o comunitate individuală etc. Ideea e că supraomul visat poate fi gândit şi ca un grup de oameni. Nu mi-a plăcut mai deloc, şi chiar nu sunt curios ce se întâmplă...

Claudio Magris - O altă mare, Editura Univers, 1999. Prima carte din colecţia "A treia Europă" pe care n-am putut-o termina, deşi are până-n 100 de pagini. Un cerc de prieteni filozofi italieni se sparge în cele patru zări. Unul dintre ei pleacă pe mare spre tărâmuri exotice. Mult bla-bla puţină poezie. Romanul propune filozofia lui carpe diem. Mulţi spun că e o carte esenţială, figurează prin bibliografii, dar ce să fac? eu nu pot. Poate voi mai încerca cândva... (apropo, a mai apărut o nouă carte a lui Magris, la Rao).

Un Kafka SF

Ceea ce îmi va rămâne de la acest roman sunt două lucruri.
 

Unul se referă la idiosincraziile noastre de care nu scăpăm niciunde şi pe care le ducem cu noi, ba chiar le proiectăm în jurul nostru ca pe nişte picturi rupestre. Iar Lem ne arată în mod genial că înzestrăm şi alte fiinţe cu ele.
De pildă, spune el că
Spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu e câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrânegem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm îne ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată.
 

Al doilea lucru se referă la tensiunea romanului, ce se insinuează încă de la prima pagină, în ciuda faptului că acţiunea nu debordează de aventuri. E o tensiune subtilă, à la Kafka (un alt roman, Edificiul nebuniei absolute chiar aduce cu Castelul, autorul a luat şi premiul Kafka). Un nene se duce pe-o staţie planetară, pe Solaris, planetă dominată de-un ocean plasmatic. Are de dezlegat o crimă şi câteva mistere, inclusiv cel în care se trezeşte cu nevasta sa decedată, acum vie. 

Ce se-ntâmplă, evident, nu spun. Deşi e imposibil ca cineva să nu fi văzut filmul lui Tarkovski, sau măcar al lui Soderbergh. Eu nu.
 

Evident, cartea are şi minusuri, pe alocuri plicitiseşte cu amănunte ştiinţifice, trenări şi solipsisme. E altceva SF, ceva deosebit de Herbert, Clarke sau LeGuin.


Stanislaw Lem, Solaris, Ed Savas Press, 1993, trad. Adrian Rogoz şi Teofil Roll (cartea e disponibilă şi online)

24 noiembrie 2008

Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan

Dacă prin Uşa interzisă ne-a surprins pe toţi cu sinceritatea sa afectivă, „filozoful” Gabriel Liiceanu ne convinge prin această ultimă carte că are vocaţie de creator. Dar nu a unei creaţii la care ne aşteptam cu toţii – un Sein und Zeit românesc, de pildă – ci a unei filozofii pornite „din nimicurile grave ale vieţii, menită să se potrivească oricui”. În termenii lui Rorty, pot spune Liiceanu se dovedeşte un autocreator, adică ajunge să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi.
Scopul declarat este să-şi facă provizii de afectivitate în generaţiile care vin din urmă, să se dăruiască, pentru că e ceva de făcut pe lumea asta.

În prima parte, o călătorie în America e izvor de numeroase mirări filozofice şi amintiri asupra bolii, senectuţii, medicinei, civilizaţiei americane, multe pline de amuzament. De pildă, cum te poţi face de râs învăţând germana; cum un simplu număr de telefon devine un adevărat cod hermeneutic, ce nefericiri aduce celebritatea.
În a doua partea cărţii, lucurile devin mai serioase, Liiceanu îşi descrie rădăcinile şi creşterea, în metafore livreşti şi filozofice. Îl descoperim pe omul „serios”. Dar în contraponderea digresiunilor raţionale, stau şi amintirile pline de savoare. Aflăm de prima întâlnire – astrală – cu Noica, de primele auto-erotisme, de primul sărut, de prima bătaie în stradă, de amintirea mamei, şi aflăm teorii şi opinii despre sensul vieţii, a traiului în doi, a iubirii.
Evident, nu m-am aşteptat să aflu întrebări definitive la aceste întrebări, dar adulmecări intelectual-viscerale, da.

Câteva citate:
A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.
Noica: ce bucurie că viaţa n-are sens:pot să-i dau eu unul.
Al. Dragomir: Pe mine mă interesează nu să fiu autor, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca un bou. Asta e tot.
În faţa vieţii avem 2 lucruri: 1) să ne trăim viaţa făcând lucruri cât mai plăcute, capabile să ne umple de bucurie; 2) să ne construim un sistem de iluzii şi să nu ieşim din el (cf. Uşa interzisă)
Dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea e indisociabilă de infernul celuilalt sex.
Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică.

Nu ştiu ce-aş mai putea spune despre această carte. Doar că este una din fascinaţiile anului acesta, alături de Zilele regelui. Că a contat fiecare clipă în care am citit-o, că e formidabilă. Că Liiceanu, măcar prin această carte de autor, va rămâne – poate ca Steinhardt cu Jurnalul fericirii.

Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, București, 2008, 240 pagini

21 noiembrie 2008

Leapşă politică

Am primit o leapşă de la Adrian, iniţiată de Gramo.
Sunt cu totul de acord cu acţiunile descrise de Gramo, sunt de foarte bun simţ. Dar de nerealizat, dupa mine. Şi nu pentru că e greu, ci pentru că nu are cine. Politica se face cu oameni cu voinţă şi cu putirinţă. La noi, oamenii politici nu au nici una, nici alta.

Vreau să mă explic şi pornesc de la afirmaţia lui Adrian că şi-ar dori în politică mai mult biz decât show.
Din fericire, lucrez în biz şi ştiu că orice viziune, orice obiectiv sunt atinse numai cu resurse umane potrivite, performante. Ei bine, în politică, noi nu avem. Nu mai îmi fac demult iluzii despre o reformare a clasei politice. Cel ce a învăţat materialism dialectic şi istoric şi a trăit treizeci de ani în ceauşism, mi-e greu să cred că poate gândi comunitar. Pentru că nu cred în schimbarea majoră a omului, mai ales la maturitate. Această credinţă mi s-a confirmat 99%.
De aceea, consider clasa politică românească impotentă.
Creşterea economică actuală nu se datorează politicienilor, ci investitorilor străini, antreprenorilor, căpşunarilor şi a tinerilor din multinaţionale. Şi a unei inerţii pornite dintr-un cadru fixat de departe, de către NATO şi UE.

Dar pentru că leapşa e despre acţiuni concrete, propun două, ce se referă la viitor, care ar asigura schimbarea mentalităţii, evident, la tineri - dupa ce cei de azi vor fi murit:
1) un sistem de educatie (adresat minţii) strong, bazat pe vocatie si dezvoltare/competenta
2) un sistem sanitar (adresat trupului) la nivel occidental, implantat din afara – unde cuvântul şpagă nu există.

Restul e iluzie. Vor fi legi mai bune. Nu există oameni care să le aplice, sau daca da, nu ştiu cum. Va vrea cineva o schimbare? Va fi înlăturat deîndată. În afară de interese privat-meschine şi de grup, nu există nimic. Doar show. De aceea, pentru prima oară, mă gândesc să nu mă duc la vot.

18 noiembrie 2008

Cartea tâmpeşte

Alte cărţi? Ce-ar mai putea spune o nouă carte în plus faţă de miliardele scrise pân-acum? De ce-aş pierde timpul vieţii mele citind-o?
Unele zic că dacă le citeşti, vei avea o viaţă fericită şi împlinită... E-un bullshit!
Nici o carte nu merită citită în loc să faci dragoste, să dăruieşti un bănuţ unui sărac, să asculţi o melodie frumoasă, să te bucuri de oamenii iubiţi, să faci o baie-ntr-un lac.
Cartea e-un drog, e periculoasă: Îndepărtează. Izolează. Tâmpeşte. Utopiile s-au născut tot din cauza ei (A ştiut Henric de ce i-a tăiat capul lui More!).
Toate bibliotecile ajung să sfârşească în foc. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou pe prima, Eco o arde pe cea din Edificiu, la fel Eliade pe-a lui.

De ce dracu' să mai merg la Gaudeamus?

17 noiembrie 2008

Impresii de Paris 3

(continuare de aici şi de aici)

A doua zi am pornit să descopăr casa lui Balzac, idolul studenţiei mele. Am găsit-o destul de greu, pe strada Raynouard nr.47, dar a meritat.

Grădina a fost minunată, plină de frunze colorate de toamnă, se vedea chiar turnul Eiffel, şi era plină de şcolari ieşiţi să-şi mănânce sandvişul:


La poalele ei, am trecut pe una dintre cele mai înguste străduţe din Paris (în prelungirea străzii Marcel Proust), pe ea chiar era să mă lovescă un alergător.



Înăuntru am găsit un interior modest, cum m-am aşteptat de altfel de la un om fugărit destul de des de creditori. Una din camere era populată de câteva sute de personaje din Comedia umană:



Şi pentru că e un blog de chestii livreşti, uitaţi-vă la două personaje din Moş Goriot:



Din acelaşi cartier:


14 noiembrie 2008

Fluturele negru al lui Ruse se vede alb

Poate şi sub efectul cărţii proaspăt citite, ieri a fost o zi faină.
La serviciu a fost super!
Apoi am ieşit şi l-am întâlnit la un bar pe Filip Florian (cu care am dat mâna) – super din nou!
Un student de 21 de ani mi-a povestit despre Călăuza şi Solaris ale lui Tarkovski (cred c-aşa se scrie)... – tânăra generaţie e super!
Am terminat Soni de Andrei Ruse (prima şi ultima carte de la Tritonic, pentru că are o mulţime de greşeli redacţionale) – despre care voi scrie în continuare.
*
Deşi nu pot spune că-l simpatizez foarte pe autor, a scris o carte grozavă. Soni. Pe care o promovează direct şi personal, ceea ce înseamnă că în primul rând crede el însuşi în ea. A creat chiar o acţiune bloggeristică, la care, evident, sunt părtaş.
Deşi colega de serviciu căreia i-am povestit despre mi-a zis că subiectul cărţii seamănă cu cel din Veronica se hotărăşte să moară, sunt convins că această carte e mult mai bună.
Întâmplător, subiectul are ca premisă cam ceea ce întrebam eu într-o leapşă: Dacă mai ai câteva luni de trăit (Sonia are şase luni - cancer la stomac), ce faci?
Dar cealaltă premisă e cu adevărat importantă pentru roman. – Ce face ea acum, cum se raportează ea la lume?
Şi cartea începe să curgă. Super!
Începe să vadă altfel oraşul, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi, altfel oamenii – un vânzător dintr-un sex shop, un rocker chitarist minor, chiar Andrei Ruse are o legătură cu personajul! – viaţa se schimbă. La fel şi noi, cititorii.
E multă furie în carte, care devorează tot – motto-urile sunt din Kerouac, Welsh, Palahniuk, chiar Ovidiu (furios şi el la vremea lui) – ca viermele din stomacul personajului. Stilul e simplu, firesc, colocvial, sincer.
Iată un citat:
"nu contează ce e dincolo sau dacă e ceva. contează ce e aici! contează ce e acum! eşti viu şi nu te sperie faptul că nu vei fi aşa, ci că alţii vor fi în continuare.
pe tine te vor roade viermii.
peste tine se vor planta panseluţe. moartea, conceptul de moarte, aşa, simplu, gol, nu înseamnă nimic.
cel mai bine înţeleg lucrurile-astea oamenii ca mine, care trăiesc într-o semiexistenţă ciudată, oamenii care nu sunt nici vii, de-a binelea şi nici în totalitate morţi" (p.129)
Cartea totuşi nu e foarte tragică – viermele se transformă în fluture. La lumina dragostei, desigur. Numai că la Andrei Ruse, fluturele e negru - Pentru mine, fluturii vor fi întotdeauna albi.
Nu-i o capodoperă, dar e carte captivantă, care te pune pe gânduri (autorul are doar 23 de ani!) şi te scoate din cotidianul nostru searbăd.
Mie mi-a plăcut.
Andrei Ruse, Soni, Ed Tritonic, Buc, 2008, 256 p
Later edit: Cartea are si un trailer:

12 noiembrie 2008

Reabilitarea livrescă a Adevărului

După gafa cu colecţia de lux James Clavell, Vintilă Corbul şi alţi scriitori de mâna a doua, cotidianul Adevărul are o surpriză livrescă pentru cititorii tineri sau cei bibliofili:
De mâine, joia, alături de ziar, va apărea o colecţie de 100 de volume (foto), la preţul de 9,99 lei fiecare. Primele două cărţi – Notre Dame de Paris de Victor Hugo şi volumul întâi din Marile speranţe de Charles Dickens vor fi oferite gratuit.
Vor urma:
- al doilea volum din Marile speranţe
- Un yancheu la curtea regelui Arthur de Mark Twain
- Ion de Liviu Rebreanu
- Cărţile junglei de Rudyard Kipling
- Ultimul mohican de J.F. Cooper
- Anna Karenina (2 volume) de Lev Tolstoi.
Alţi autori: Walter Scott, Jack London, Henri Charriere (cu două volume din celebrul Papillon), H.B. Stowe (cu volumul Coliba unchiului Tom), Sven Hassel (cu Gestapo), Bram Stocker (cu Dracula), Gustave Flaubert (cu Doamna Bovary) sau Emily Bronte (cu La răscruce de vânturi).
Trebuie să recunosc că, spre deosebire de volumele de la Cotidianul, astea arată mai bine. Copertele cică sunt ecologice (?). Traducerile cred că sunt cele clasice, nici gând unele noi. E bine şi aşa!

11 noiembrie 2008

Pif-iada

Dacă nu trebuia să citesc romanul, n-o făceam din două motive:
1) are 650 de pagini
2) am citit acum zece ani primul roman fractalic al autorului, ce m-a plictisit îngrozitor.
 

Dar acum, mi-a plăcut.
De ce?
Iată:
 

Autorul are o minte sclipitoare. În plus, e tânăr. Şi-n alt plus, e filolog; adicătelea, e versat într-ale scrisului.
Căci:
 

Dacă te plictiseşti de acţiunea trepidantă a cărţii, în genul lui Dan Brown, te răcoreşti cu pagini memorialistice, chiar autobiografice (da, dragi critici, e vorba de autoficţiune), scrise foarte bine, ironic şi cu stil, în genul Explorărilor în comunismul românesc.
 

Mesajul principal al cărţii este că păstrarea memoriei (şi asumarea ei) înseamnă singura existenţă autentică. 
În genul (ce vreţi, îmi place cuvântul) lui Eco, sunt adunate în roman referinţe dintre cele mai livreşti, chiar ştiinţifice, într-o neverosimilă realitate paralelă.
 

Ia să enumăr câteva: găseşti economişti ai minţii ce stăpânesc lumea, afli despre blocatari, în strânsă legătură cu bloteria naţională, chiar cu bloggerii. Ţi se zice să te fereşti de naniţi şi de novocaină, chiar de anticari, al căror şef, Nicolae Scurtu, e mai ceva ca Ceauşescu.
Te enervezi când afli că Proust a murit în accident de tren iar Poe de holeră, că Luchian e de fapt chinez (Lu Chian), că personajul principal are sexul curbat, înclinaţii homoerotice şi venerează degetul mare de la piciorul iubitei mai ceva ca pe maica precistă. Care prietenă, când se-nfurie, se duce în bucătărie şi mărunţeşte portocale, de miroase toată casa a lacrimi şi portocală.
 

Nu ştiu dacă stilul e impecabil (el e motorul, zice Manolescu), aşa cum zice Luminiţa Marcu în prefaţă (apropo cine e Luminiţa Marcu?). Dar nu ştii cum te trezeşti că romanul s-a terminat, adică l-ai citit, 650 de pagini în cap.

Ion Manolescu, Derapaj, Ed Polirom, Iaşi, 2006, 650de pagini

10 noiembrie 2008

Impresii de Paris 2

(continuare de aici)
În prima zi, după păţaniile din aeroport, nu s-a mai întâmplat mare lucru, m-am cazat la Hotel (în Montparnasse), şi m-am preumblat aiurea prin oraş (centru). Am văzut Notre-Dame-ul, Sena şi celelalte obiective turistice arhi-cunoscute/vizitate.
M-au impresionat următoarele:
- metroul vechi
- mulţimea de negri
- curăţenia de peste tot
- ştiinţa de-a face comerţ
- băutura scumpă.

Sus: Cea mai vestită catedrală din Paris. Lângă statuia lui Carol cel Mare era o boschetăriţă...



Sus: O instituţie publică ceva...


Sus: Mi-ar fi plăcut să învăţ aici...


va urma

6 noiembrie 2008

Câteva...

Ieri am fost la lansarea Rubik-ului de la Facultatea de litere. Îmi place cum se promovează copiii ăştia, în frunte cu Simona Popescu - peste tot: pe la Festivalul de literatură, aseară, va fi la Gaudeamus, fac şi un party "Rubik" pe 24 noiembrie...
*
Am văzut ieri la Cărtureşti la patru lei (Polirom) Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, o mare carte, excepţională după părerea mea. Nu înţeleg de ce nu a fost epuizată în câteva tile de la apariţie... Asta spune multe despre cultura livrescă a cititorilor români...
*
Diseară, în Club A, îşi lansează şi Andrei Ruse romanul Soni. Nu l-am citit, dar am auzit de bine. Poate ajung.
*
La invitaţia lui Andrei Roşca, duminică voi "modera" un eveniment Bookblog - Booktalks - la care invitat va fi universitarul Ion Manolescu. Aşa că mă tot lupt cu 600 de pagini de Derapaj...

4 noiembrie 2008

Andrei Pleşu şi bovarismul internauţilor

Mai recent l-am provocat pe Adrian Ciubotaru să se pronunţe asupra unui articol al lui Andrei Pleşu din Dilema veche (ceea ce a iscat şi câteva comentarii). Mai precis, voiam să se pronunţe asupra argumentului pe care autorul îl prezentase în articol.
Aşadar, dragă Adrian Ciubotaru:
Tu crezi că Andrei Pleşu probabil e doar un „frumos exerciţiu de stil pe care cultura română şi l-a permis într-un anumit moment”, care nu te-ajută să-nţelegi „miza spirituală pe care internetul o poate propune pentru o eventuală cultură a viitorului” (?). Aşa că ai repezit subiectul articolului. Eu cred că Andrei Pleşu este un om de cultură.
Care nu se referă nici la popularizare, nici la facilitate, ci se referă la chestiunea destul de clasică, a bovarismului. Sau, cu alte cuvinte a distincţiei dintre experienţă şi comunicare.
Doamna Bovary a confundat sentimentul experimentat al iubirii cu cel descris în romanele de amor pe care le citise la călugăriţe. Evident, nu a înţeles nimic şi s-a sinucis. La fel, Bouvard şi Pécuchet credeau că a afla din enciclopedii îi face oameni de ştiinţă.

În acord cu Flaubert, şi Andrei Pleşu denunţă oamenii care cred că a citi pe net îi face oameni de cultură. Ca exemplu, îl dă pe incultul Valentin Stan.
Gata.

Mă interesează însă la ce miză spirituală te referi când vorbeşti despre internet. S-ar isca şi de-aici o discuţie interesantă.

Întrebări primite pentru scriitori de-a gata. Check-list

Lui T.O. Bobe, cu admiraţie

1. De ce scrieţi?
2. La ce lucraţi acum?
3. Cât la sută e realitate şi cât e ficţiune în roman?
4. Romanul dv. e auto-ficţiune?
5. Personajul X este real?
6. Cineva în roman se droghează. Dv. vă drogaţi? (Variantă: Cineva în roman se masturbează. Dv. vă masturbaţi?)
7. De ce tot timpul personajul principal e copil?
8. Care e scriitorul dv. preferat?
9. Consideraţi că acest roman e capodopera dv.?
10. Pentru cine scrieţi – pentru dv. sau pentru cititori?
11. Cine e primul dv. cititor?
12. Criticul X a scris că romanul dv. e prost.Cum îi răspundeţi? (Variantă: Vă pasă ce spun criticii?)
13. Aţi câştigat milioane de pe urma romanului?
14. V-aţi lăsat soţia pentru o femeie mai tânără. V-a fost studentă?
15. Ce părere aveţi despre politicieni?
16. Ce soluţii aveţi pentru criza economică?
17. Se mai citeşte azi?
18. Cine ar merita Nobelul dintre scriitorii români?
19. Ce părere aveţi despre Cărtărescu?
20. V-aţi gândit să scrieţi, dar fără să publicaţi?
Or mai fi?

1 noiembrie 2008

Impresii despre Festivalul Internaţional de Literatură - inventar

A fost cea mai reuşită seară. Publicul a fost ceva mai aerisit, au fost puse chiar câteva întrebări, dar cred că ceea ce a contat a fost prezenţa minunată a celor doi scriitori unguri, născuţi la Târgu Mureş - unul cu adevărat mare, Attila Bartis - care au vorbit numai în limba română.
Deşi la fel de iepurească, (la 20:30 era un festival de tango), subiectele au fost mai acaparante - romanul românesc în cadrul celui european, succesul literaturii maghiare la Târgul de la Frankfurt, cum contribuie Poliromu' la succesul autorilor români etc.
Cu ce am rămas eu?
1) cu bucuria festivalului în primul rând (că, iată, există aşa ceva);
2) cu câteva întâlniri frumoase:
- am descoperit în Filip Florian un om excepţional, pe măsura romanului său;
-am înjghebat câteva cuvinte cu T.O. Bobe, despre care am aflat că e constănţean, ceea ce mi l-a făcut extrem de simpatic, aşa că abia aştept să-i citesc cartea despre vacanţa de vară;
- am mai vorbit cu Simona Popescu, care i-a spus soţului ei, Ion Bogdan Lefter, că noi, bloggerii - eram eu cu Ionuca - n-avem nici mamă, nici tată;
- am cunoscut câţiva rubici foarte simpatici;
- am primit de la Ernu cadou o carte;
- l-am cunoscut pe Bogdan Suceavă - de care n-am citit nimic;
- am dat mâna, regretând că n-am avut timp să stau de vorbă mai mult, cu Mitoş şi cu Cezar.
3) ca nereuşită personală, pot să trec faptul că m-am abţinut să pun întrebări.
Ca încheiere, pot felicita cele trei persoane organizatoare, care au reuşit să facă un aşa eveniment.

31 octombrie 2008

Ziua 2. Şapte chestii

1) Excelentă iniţiativa aducerii mai multor autori străini, să-i vedem şi noi în chip şi voce, chiar şi de la distanţă.
2) Faină ideea de-a citi din opere – în afară, asemenea evenimente au devenit deja desuete...
3) Pentru mine a fost prilejul de a strânge câteva autografe, câteva mâini, câteva vorbe bune.
4) Şi dacă în prima zi o agitatoare sclerozată a fost ciuşca serii (Mitoş s-a descurcat de minune cu ea), a doua seară a fost una iepurească, la ora 20 a trebuit să ne facem bagajele.
5) Nu a lipsit prezidiul scriitorilor, întrebările de la ei pentru ei, politeţurile artificiale, spectatorii cuminţi, hă hă, presa... A lipsit totuşi ceva ce însă nu lipsea însă şedinţelor de partid: o ţâră de tensiune, luarea de poziţie, autocritica.
6) Discuţiile au fost fără miză (autorul favorit, condiţia scriitorului român - vai! - şi alte bla-bla-uri obişnuite talk-show-rilor de la noi)
7) E bine că s-a făcut măcar atât, deşi s-ar fi putut/putea face mult mai mult. Dar poate că şi-aici funcţionează „Las-o, mă, că merge şi-aşa!”

Lecţia de seară: Am întrebat-o pe
Juli Zeh: Balcanii nu ies prea bine în romanul dvs., Nici UE, zice. E vreo soluţie? întreb, Dacă era, o găseau alţii demult, îmi răspunde. Sunteţi pesimistă. Nu, realistă. Eu tablou. Tipa-i super deşteaptă, a făcut studii europene etc. ...
Vai de iluziile mele!...

30 octombrie 2008

Impresii de festival. Ziua 1

Şi gheaţa s-a spart. La festival. (N-aveam de gând, dar iată-mă scriind.)
Important pentru mine e că l-am cunoscut pe Filip Florian şi i-am întâlnit pe Ernu şi cu Mitoş (care nu m-a mai ţinut minte de la propria lansare...)
Iniţiativă minunată. Şi la mâncare, înghesuială .
Aştept azi. A doua zi e importantă, la fel cum Mihăieş spunea că pentru un scriitor a doua carte e importantă.

29 octombrie 2008

Pentru amatorii de politica

Lansarea cartii Politica 2.0.08 va avea loc astazi, ora 19:00, in incinta magazinului Diverta (bdul Magheru nr.9, fostul magazin „Eva”). Va asteapta pe toti cu drag, incepand cu ora 18:30, Sorin Tudor.

Provocare bloggeristică

Într-un articol destul de recent din Dilema veche, Andrei Pleşu trage un semnal de alarmă asupra „culturii” de internet.
El zice aşa:
A fi cult înseamnă nu doar să acumulezi/reţii/depozitezi cunoştinţe, ci să le gândeşti, să le interpretezi, să-ţi pui întrebări despre ele – metaforic spus, cultura ca „aventură a drumului, ca baroc al tatonărilor”.
Internetul este, printre altele, un instrument de aflare/acumulare a cunoştinţelor, a informaţiilor.
Atunci a fi cult nu înseamnă a acumula cunoştinţe (internet), ci şi altceva.
Pornind de aici, Pleşu denunţă (denunţă, nu condamnă!) concluzia greşită că internetul înseamnă cultură.
Cu alte cuvinte, internetul e parte a culturii, şi nu cultura însăşi. Sunt total de acord.
Ce zici despre asta, Adi?

28 octombrie 2008

Germania confirmă din nou

Acţiunea e complexă.

J moare. M îşi schimbă viaţa: Îşi lasă slujba şi se-apucă de prizat. Apoi o găseşte pe C. C găseşte în M un caz. Un ménage à trois, în care al treilea e la timpul trecut, J. Mai sunt - un câine, Jacques Chirac şi două oraşe, Leipzig şi Viena.

Plus politică, trafic de droguri, Balcani, crime, totul într-o acţiune aiuritoare ca un joint. Un puzzle în care totul se desluşeşte de-abia la sfârşit. Întâmplări şi senzaţii, fractali de viaţă pură, într-o excelentă operă literară made în Germany.

PS. Autoarea va veni la Festivalul de literatură de săptămâna asta.


Juli Zeh (foto), Vultur şi înger, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2007, 396 p, trad. Radu-Mihai Alexe (traducător super!)

27 octombrie 2008

B de la Brando, Bertolucci şi butter

Nu ţin minte să fi văzut decât două filme de-ale lui Bertolucci:
Student fiind, am văzut la Cinematecă Ultimul tangou la Paris (din care reţinusem faza cu untul), apoi Visătorii, mai recent, pe DVD.
Ei bine, am revăzut aseară regalul lui Marlon Brando din Ultimul tangou la Paris. Poate şi pentru că tocmai ce-am trecut şi eu pe Rue de Passy şi pe podul Bir Hakeim, unde s-a filmat.
E un film al singurătăţii. După sinuciderea soţiei, Paul e singur, mama acesteia rămâne şi ea singură, chiar şi noua iubită, Jeanne, e singură. Şi cei doi iubiţi se izolează de lume, ca într-un turn de fildeş - nu-şi spun nimic despre cine sunt, cine au fost, nu vor să ştie de lumea de-afară (căci "orice, în afara locului ăsta, e un rahat").
Sunt scene minunate cu uşi, încăperi, pereţi, geamuri, labirinturi existenţiale în care n-ai ce face decât să le fii prizonier.
Câteva replici:
- E minunat să nu ştii nimic, spune Jeanne. Apoi propune: Poate vom avea orgasm fără să ne atingem.
- Ca să te eliberezi din singurătate, trebuie să priveşti moartea în faţă, în ajungi în curul morţii, spune Paul. Aici găseşti gaura în care se naşte frica.
- Când ceva se termină, începe din nou.


24 octombrie 2008

Eveniment literar - saptamana viitoare

Să vedem cum o să iasă. Abia aştept să pun întrebări dintre cele mai provocatoare, să iau autografe, să scriu aici impresii. S-o cunosc pe Juli Zeh, al cărei roman tocmai îl citesc şi-mi place.
Plus ce s-o mai ivi...
Link aici.

21 octombrie 2008

Dilematicul Dragoş

Am avut o mare bucurie să scriu acum într-o revistă de demult pe care o apreciez mult - Dilema veche - mai ales că-i a lui Pleşu.

De asemenea, în aceeaşi revistă, întâlnesc două afirmaţii pe care le-ar fi spus Nicolae Manolescu:

1. X-ulescule, dacă eu nu vreau să exişti, nu exişti. Dacă eu nu te bag în Istorie, ai dispărut!

2. Dacă noi, criticii literari, nu vă băgăm în seamă cu toată literatura voastră online, voi nu existaţi.

Hm!
Şi a fost o vreme când îmi plăcea mult de Manolescu. Acum cred i-ar trebui măcar un Martin Walser.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...