goodreads a început anul citirii lui proust

„tabu“ de miguel gomes

tabu
o som e a fúria, portugalia, 2012
regia miguel gomes
 imdb

tabu este, cu siguranță, unul dintre cele mai bune filme noi văzute de mine în ultima vreme, alături de motoare sfinte, oslo 31 august, café de flore, sau băiatul cu bicicleta.

nu e un film cu efecte speciale, cu un scenariu complicat, cu tensiuni majore, și răsturnări de situație.  

prima parte, paradisul pierdut, cuprinde ultimele zile ale unui an și ale unei bătrâne, aurora. considerată de toți senilă și depresivă, ea are un păcat pe mâini și i-e teamă de infern. crede în vise și în rugăciuni. negresa santa, care-o îngrijește, i se pare a fi trimisa diavolului. când de fapt, aceasta citește robinson crusoe și învață limba. 

cea mai interesantă din această primă parte este pilar, vecina aurorei. e o femeie cu suflet bun, care caută binele, care ajută pe toată lumea, care e bună cu toți și se roagă pentru toți. în ciuda faptului că e teribil de singură și nefericită.

partea a doua, paradisul, este o poveste despre dragoste și vinovăție (așa au tradus germanii filmul), ce începe cu „aurora avea o fermă în africa la poalele muntelui tabu“. poveste povestită de fostl amant, din tinerețe, al aurorei.

această a doua parte mi-a plăcut cu adevărat. o poezie a cadrelor africane alb-negru, îmbinate perfect, cu voci mute ale actorilor, dar cu zgomotele naturii care dau impresia de basm. povestea de dragoste e spusă pe îndelete, cu lentoarea pe care o are viața, și cu rupturile pe care tot ea le are. montajul este perfect, tablourile urmează unul după altul în ritm fără cusur. nimic nu pare să tulbure povestea pe care o spune regizorul, și nimic n-o tulbură până la sfârșit.

o bucurie a ochiului și minții.

schopenhaueriada 2

cauzalitatea 

pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure. 

___________________

excurs kantian

obiectele exterioare nouă (fenomenele, și nu obiectele în sine) sunt percepute numai prin sensibilitate. ele trec prin intuiția pură (sub forma spațiului, timpului și cauzalității), fiind astfel o reprezentare la nivelul conștiinței empirice. diversul intuiției empirice este unit de către intelect în concept (regulă) într-o experiență posibilă (p.187*), iar aceasta în același timp cu sinteza aceluiași divers, conform cu categoriile - sinteză realizată de către imaginație (ce ține, și ea, tot de sensibilitate). 

de fapt, atunci când judec, îmi reprezint o reprezentare (a unui fenomen), adică adaug o reprezentare la alta. astfel, în timp ce intuiția e o reprezentare nemijlocită, judecata, care e o juxtapunere a două concepte (subsumare a regulilor), e o reprezentare mijlocită, în care fiecare concept este el însuși o reprezentare. mai adăugăm apoi apercepția transcendentală ce conferă unitate actelor mele mentale (conștiința) și gata cu cunoștința, adică judecata sintetică a priori. 
___________________

*immanuel kant, critica rațiunii pure, editura științifică, bucurești, traducere de nicolae bagdasar și elena moisiuc, 1969.

iar acum să revenim la capitolele următoare ale volumului doi din lumea ca voință și reprezentare de arthur schopenhauer.

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

schopenhauer ține să sublinieze că judecățile sintetice țin de subiectul (persoana) care le face, mai precis de capacitatea sa intelectuală: noțiunea de „pisică“ conține de o sută de ori mai multe lucruri în mintea lui cuvier - zoolog francez - decât în cea a servitorului său; așa se face că aceleași judecăți despre pisică vor fi sintetice pentru acesta sin urmă și analitice pentru celălalt (p.46).

un element important în filozofia lui schopenhauer este cauzalitatea, cu care se desparte de kant încă din lucrarea sa despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente (tradusă la noi de același traducător și apărută la aceeași editură). astfel, dacă la kant - care pornește de la lumea exterioară ce acționează asupra subiectului -, cauzalitatea este o formă pură, conștientă a intelectului, ce prescrie legi fenomenelor, la schopenhauer - care adaugă și perspectiva acțiunii subiectului asupra lumii exterioare - cauzalitatea este o condiție inconștientă a intelectului, alături de spațiu și timp.  trebuie repede adăugat că spațiul și timpul nu aparțin aici, kantian, intuiției, ci, schopenhaurian, la grămadă, intelectului (adăugându-i-se, apoi, materia). de unde spusesem, în primul post, de un kant vulgarizat.

orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).

în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.

interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.

un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".

lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.

***

există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff,  iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).

următorul post, despre reprezentarea abstractă.

instagram livresc

concertul de anul nou de la viena

de când mă știu, ziua de întâi ianuarie a fiecărui an este ziua concertului de anul nou transmis în direct de la viena.

poate pentru unii, concertul înseamnă snobăreală, miros stătut al unei civilizații dispărute (john irving tratează tema în lumea după garp), repetarea enervantă și ritmică a operei familiei strauss.

dar pentru mine, la fel ca sunetul linguriței lovite de farfurie din timpul regăsit, concertul înseamnă întâi ianuarie dintotdeauna. de când mă știu, de întâi ianuarie, tata dă drumul televizorului să intre în sala de aur – musikverein, inaugurată de franz josef acum două secole. și nimeni din familie nu are voie să schimbe postul sau să vorbească cu voce tare.acum este pater familias.

încă de mic, mă suiam în patul alor mei de-abia treziți după revelion și mă cuibăream lângă ei, cu ochii la televizorul alb-negru și cu urechile la muzica lui strauss. nu însemna - cred - mare lucru, dar măcar sărbătoare însemna că este. măcar că tata nu era plecat în vreo delegație militară sau de serviciu. cred că era singurul concert transmis în direct de televiziunea ceaușistă, dar pe atunci, pentru mine asta CONCERTUL DE LA VIENA ÎNSEMNA ANUL NOU.

a fost frumos și anul acesta și am aflat că în 2014, îl va dirija daniel barenboim. nu știu dacă dintotdeauna, dar în ultima vreme, după dunărea albastră, marșul lui radetzky îmi deschide fiecare an. 

la mulți ani!

recensământ 2012

personal

pe plan personal, pot să spun că 2012 a fost un an foarte bun. în primul rând, n-am avut probleme de sănătate, nici măcar gripat n-am fost (pesemne că varicela cu care l-am întâmpinat mi-a scos pârleala). apoi, am sărit cu parașuta, o dorință pe care-o aveam demult, în "lupta" cu mine însumi. apoi am făcut ceva voluntariat pentru tineri. și-apoi, am început să scriu niște chestii literare, ceea ce poate pe viitor se va materializa în ceva interesant.

livrești 

pe planul lecturii, am fost parcă mai leneș, poate (și) din pricina laptop-ului pe care mi l-am luat în martie și care mi-a cam mâncat din timp (și paradoxal, am scris și mai rar pe blog). astfel, dacă în 2009 citeam 68 de cărți, în 2010 citeam 70, și în 2011 citeam 50, anul ăsta am numărat 40 de lecturi finalizate.

dintre cele mai bune cărți citite în 2012, se numără:

1) despărțirea de matiora de valentin rasputin

2) educația libertină de jean baptiste del amo

3) trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez 

în poezie, am avut revelația poetului austriac ernst jandl, cu cele mai frumoase 100 de poeme .

în ceea ce privește literatura română, așa cum îmi propusesem, n-am citit foarte mult, dar am descoperit poezia lui ioan es. pop și romanul lui ovidiu verdeș muzici și faze.

o plăcută realizare, tot pe plan livresc sunt recitirile. mă bucur că am reușit să recitesc următoarele capodopere:

ghepardul, la răscruce de vânturi, papagalul lui flaubert, despre eroi și morminte și la umbra fetelor în floare de marcel proust. - și, amintind de proust, mă bucur că am găsit cartea célestei albaret, domnul proust.

mă felicit pentru reîntoarcerea la filozofie - am citit epicur și am început schopenhauer. 

de asemenea, pentru că am început să scriu mai mult despre pictura abstractă (mai mult pentru mine) și teatru.

deloc de neglijat este articolul despre mine al lui nicolae manolescu, în care mi s-au confirmat racilele micii culturi române, dominate de idiosicrazii și orgolii meschine, fără mari creații în spate, care să se compare cu cele universale.

ce-mi propun pentru 2013?

să recitesc mai mult - ulise-le lui joyce, alte romane de proust, să termin integrala cehov. 

să călătoresc mai mult.
să revin la scrisul unui post pe zi pe blog - ca în 2009 și 2010.
să progresez cu germana.