cine mă cunoaște cât de
cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.
că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe
înmormântări decât la nunți.
însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții.
şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi.
înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)
înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni.
acum, nimic din toate acestea.
acum, în limbajul lui
baudrillard, moartea a devenit
simulare.
sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul.
în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare,
japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu
agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.
sinuciderea
cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.
şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!
nu învăţăm aproape nimic: că
moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.
mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei
trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la
văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la
capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi
moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.
iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu
învățăm din moartea altora.
de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere.
nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o
neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm
părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim
în căutarea timpului pierdut.
că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că
mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.
iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din
anna karenina
care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am
pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui
ivan ilici. și încă,
povestirea lui cehov,
care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o
persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta
muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a
avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de
mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.
