 |
| kevin powers păsările galbene (the yellow birds) editura polirom, iași, 2013 traducere de daniela rogobete 193 pagini broșate coperta de laurențiu midvichi |
probabil că romanul acesta ar trebui citit mai ales de tineri, cum este personajul (dar şi autorul însuşi) care a plecat la război foarte tânăr. pentru că problemele lui care i-au bulversat viaţa nu au ţinut de gagici, maşini bengoase sau niscaiva nelinişti metafizice - ci probleme lui - care i-au mutilat sufletul - au ţinut de morţi cu sutele, de sfârtecări şi mizerii.
john bartle are 21 de ani şi merge în irak la război. îl are drept camarad pe daniel murph(y), de 18, a cărui mamă i-l încredinţează. dar câte promisiuni se pot ţine în război?
colonelul care vine în inspecţie doar ca să fie filmat, sergentul cinic şi mizantrop, dar care-şi iubeşte subordonaţii, fericirea fiecărui soldat când mor alţii în locul lui, bombele ascunse în cadavre şi trupurile ciopârţite - cu maţe şi creieri pe-afară - totul într-un absurdabsurdabsurd.
M-am gândit la războiul în care fusese bunicul meu. Ei avuseseră destinaţii şi ţeluri precise. Noi îi gonim. O să-i omorâm. ei vor trage în noi şi ne vor mutila membrele în explozii şi vor fugi spre dealuri şi văi, înapoi pe străduţe şi în satele prăfuite. Apoi se vor întoarce şi o vor lua de la capăt, făcându-le cu mâna când se vor sprijini de felinarele de pe stradă şi de copertinele verzi desfăşurate, în vreme ce-şi beau ceaiul în faţa magazinelor lor. Când vom patrula pe străzi le vom arunca bomboane copiilor lor. (pp.82-83)
iată şi imaginea „eroului“ întors acasă, un fragment care m-a făcut să exclam UAU!:
Apoi, târziu în noapte, în timp ce zburam pe uncer negru, fără stele, pe deasupra litoralului estic, la vremea când decolau avioanele încărcate cu alţi soldaţi cu nasurile întoarse spre prietenii din liceu şi iubitele de optsprezece ani, către petreceri câmpeneşti şi maluri de izvoare şi iazuri, de-a lungul cărora băieţii aveau să se plimbe ore în şir în tăcere cu braţul petrecut peste umerii pistruiaţi ai acelor fete, cu mâinile atingându-le pielea pe sub vreo şuviţă de păr roşcat, blond sau castaniu, şi neştiind ce să facă, mâinile acelea se vor uni ca-ntr-o rugăciune, rugându-se fără măcar să ştie că se roagă: „Doamne, te rog, nu îngădui ca lumea să mi se scurgă tot timpul printre degete“ şi vor lăsa în urmă focurile strălucitoare şi râsetele, vor lăsa în urmă maşinile strânse în cerc pe câmpii, trecând prin mijlocul inelelor proiectate de faruri, poticnindu-se prin tufişuri, unde vor simţi cum pumnul încleştat al singurătăţii le striveşte vreun os din piept ca şi când ar fi fost cel mai firav şi sfărâmicios os pe care Dumnezeu l-a creat vreodată, după toate acestea, am căzut într-un somn de beţie. (p.96)
şi e admirabil că un soldat din irak - kevin powers însuşi - a scris această carte cu o poezie care arată - încă o dată - cum se pot vindeca rănule sufleteşti, sublimându-le prin artă. urletul pe care ai vrea să-l arunci lumii de căcat în care trăieşti - prin literatură devine mai puternic.
