recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.
recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).
ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?
pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;
- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.
căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?
nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?
mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.
„toate operele eu le împart în două categorii: cele care-mi plac şi cele care nu-mi plac. alt criteriu nu am...“
a.p. cehov
__________________________
un blog de dragoș c. butuzea
4 februarie 2014
1 februarie 2014
30 ianuarie 2014
biblioteca blogărului român
pentru că la finalul lui 2013 am abandonat obiceiul de a-mi inventaria cărțile citite mai an, am acceptat bucuros inițiativa lui chinezu (cum care? cristian china birta) de a face un top centralizat al cărţilor pe care le-au citit blogării români în 2013.
câte cărţi am citit? 40, o cifră identică cu cea din 2012. destul de puțin față de anii precedenți:
în 2011 citeam 50, în 2010 citeam 70, iar în 2009 citeam 68 de cărți.
topul 10 personal al cărţilor citite în 2013:
câte cărţi am citit? 40, o cifră identică cu cea din 2012. destul de puțin față de anii precedenți:
în 2011 citeam 50, în 2010 citeam 70, iar în 2009 citeam 68 de cărți.
topul 10 personal al cărţilor citite în 2013:
- kevin powers - păsările galbene
- michel tournier - meteorii
- madeline miller - cântul lui ahile
- umberto eco - baudolino
- jérôme ferrari - predica despre căderea romei
- alain besançon - sfânta rusie
- christian kracht - 1979
- constantin acosmei - jucăria mortului
- robert pirsig - zen și arta reparării motocicletei
- george r.r. martin - urzeala tronurilor
29 ianuarie 2014
28 ianuarie 2014
„cel mai frumos roman din lume“ după larry tremblay
am vrut să mi se povestească ceva
am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.
doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.
cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.
simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.
nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.
regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.
cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.
mai jos, un reportaj despre piesă.
am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.
doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.
cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.
simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.
nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.
regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.
cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.
mai jos, un reportaj despre piesă.
26 ianuarie 2014
„effi briest“ de theodor fontane
effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste
theodor fontane
effi briest în opere alese
ed. pt liter. universală, buc., 1965
traducere de mara giurgiuca
296 de pagini broșate
|
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.
cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.
în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.
coperta ediție germane |
dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece. o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.
considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită.
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită.
nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423)
există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.
concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.
concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)