istorie personală de coperte faine

vreau să spun despre câţiva graficieni, mai bine zis artişti, care au creat coperţi frumoase. păi nu pot să nu încep cu primul meu roman "serios", cei trei muşchetari, în editura tineretului, mai târziu albatros, o copertă cartonată, cu cotorul aurit într-un model foarte romantic. autorul copertei, ion deak.

urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).

un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):

cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):

mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.

cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:

mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.

evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.

în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.

şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:

1. să fie în primul rând de bun gust

2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)

3. să aibă titlul vizibil

4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd

5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.

6. ...?

vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).

pe strada mântuleasa

mărturisesc că nu sunt foarte familiar cu proza fantastică a lui mircea eliade, deşi romanele şi majoritatea operei ştiinţifice, da.

plimbarea de duminică pe mântuleasa m-a hotărât să citesc nuvela. per ansamblu, nimic excepţional, nici o plăcere estetică, nici o impresie cu care să rămân. pare scrisă în grabă, pare că autorul vrea să nu uite acum ce vrea să scrie în secunda următoare. nici personajele nu sunt construite cu grijă, ca să ai ce să spui despre ele după ce-nchizi cartea decât că sunt nişte oameni altfel, aruncaţi în lume, ce caută viaţa-n altă parte.

sunt multe hibe, şi ce-am spus eu mai sus e o critică din dragoste - eliade e un om pe care-l admir nemăsurat... aşa că voi scrie şi ce mi-a plăcut:

cel mai mult mi-a plăcut oana cea uriaşă, o adevărată zeiţă ce aleargă goală pe dealuri şi văi şi se-mpreunează cu ciobanii şi cu taurii - ca în măgarul de aur şi visul unei nopţi de vară. o imagine frumoasă, de legendă, când se roagă naturii să-i scoată ursitul în cale.

şi mi-a mai plăcut ideea lumii subterane a mântulesei (numele cică vine de la fostul proprietar al străzii, unul mântuleasa.) cu zecile de pivniţe ce ar da într-altă lume, asemenea celei a blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana oamenilor. e o lume secretă, ştiută doar de aleşi.

a, şi încă ceva - povestea fără sfârşit a lui carmen sylva în care e vorba de-o fată nespus de frumoasă care umblă pe-un elefant alb, despre un templu vechi, de-undeva din India...

mircea eliade, la ţigănci, pe strada mântuleasa, ed humanitas, buc, 2004

despre copertele cărţilor

nu mă mai orientez demult după copertele cărţilor, decât în cazuri rare, când nu ştiu nimic despre.
dar nu pot să nu observ că, odată cu evoluţia printurilor, a avut loc o evoluţie şi în coperte - de la materialele folsite - în broşare sau în legare/coasere - până la dizain.

de pildă, iată cum arăta o copertă prin anii '30, imitate după ediţiile franţuzeşti. coperta era aşa, din hârtie, ca să fie. pentru că cei care cumpărau cărţi se duceau repede la o legătorie şi-o cartonau:

pe vremea comunistă, cărţile au devenit mai frumoase, unele coperte s-au întărit cu carton şi pânză, mai ales în unele ediţii mai scumpe, critice.

de-abia după '89 au apărut copertele lucioase, dar kitsch, cu decupaje din filme sau din fotografii de neckermann, lipite parcă de un copil de clasa a doua.

mai recent, inspiraţi pesemne de editarea străină, au apărut şi cărţile cartonate, cu supracopertă (dust jackett) de tip amercan, din imitaţie de piele (cică piele ecologică) - cauciuc sau plastic, cu litere aurite pe faţă şi pe cotor.

exemplele cele mai faine, după mine, colecţia paradigme de la humanitas sau cea de opere (stil pleiade, dar mai faină) a lui eugen simion:

în ultimii ani, au apărut ediţii de lux, cartonate sau nu, cu un dizain frumos, dar scoase mai mult de edituri care-şi permit asemenea investiţii - să lucreze cu o tipografie bună (monitorul oficial, de pildă) şi să plătească un grafician talentat.

dar despre ce anume îmi place mie la o copertă de carte şi despre câţiva graficieni specializaţi, într-un post viitor.

primele mele sefeuri

ilustraţiile sunt de valentin tănase.

Eliadele de pe strada Mântuleasa

de ce să locuieşti în bucureşti şi să nu te plimbi noaptea pe străzile lui vechi?

aşa că azi noapte, după miezul nopţii, mă plimbam pe jos pe strada mântuleasa (de la moşilor până la calea călăraşilor), surprins fiind ce stradă faină e. la un moment dat - cum nu mă aşteptam - o mică piaţă cu câteva băncuţe şi spaţiu verde, avea drept osie statuia lui Mircea Eliade (sculptura lui vasile gorduz).

i-am făcut rapid o poză, promiţându-mi că, ajuns acasă, mă voi apuca de nuvelă. dar cu câteva pahare de vin la activ, mai mult de primul capitol n-am ajuns...

mâncărimea de ducă a lui sindbad

(despre volumul anterior aici)
povestea lui sindbad-marinarul
mi-am dorit întotdeauna să citesc această poveste, pentru că mi-aduc aminte de-un desen animat japonez extrem de lung, de la tv-ul copilăriei mele. nu-mi venea să cred că un erou putea trece prin atâtea aventuri...

dar acum, îmi dau seama de ce aceste numai şapte călătorii ale acestui marinar de poveste au entuziasmat într-atât mintea europeană. pentru că fiecare dintre noi suntem câte-un sindbad. fiecare avem câte-un dor de ducă, chiar şi când suntem ghiftuiţi, (sau mai ales atunci), avem acea mâncărime ce se cere scărpinată cumva:

nici desfătările, nici plăcerile vieţii de la bagdad, o, prietenilor, nu m-ar fi putut face să uit de dorul călătoriilor. ba, dimpotrivă, nu-mi mai aminteam deloc nici oboselile îndurate, nici primejdiile petrecute. iar afurisitul meu de suflet nu ma contenea să-mi arate foloasele ce s-ar putea scoate străbătând iarăşi pământurile (p.212)

pasărea uriaşă rok ce-l duce în zbor pe sindbad, nu e oare zborul visurilor noastre, cele şapte naufragii care-l condamnă pe sindbad la aventuri nu sunt nefericirile noastre de zi cu zi? e drept, naufragiem mai mult decât zburăm, dar naufragiul e cel care ne duce pe ţărmuri noi, pe insule nelocuite cu capcane care ne dau măsura...

sunt trei lucruri de preferat în locul altora trei: ziua morţii este mai puţin neplăcută decât ziua naşterii, un câine viu preţuieşte mai mult decât un leu mort, şi mormântul este mai de dorit decât sărăcia. (p.164)

povestea preaînvăţatei simpatia
povestea este un duel dintre o roabă foarte înţeleaptă şi cei mai mari înţelepţi ai vremii, o culegere a-nţelepciunii de-acum un secol - religie, astronomie, filozofie, medicină. evident, cea mai înţeleaptă rămâne roaba, căreia califul Harun Al-Raşid îi doreşte să "deie Allah să fii tot atât de pricepută în dragoste pe cât eşti în ştiinţele spirituale!"

iată două fragmente de poveste:
sunt multe [inimi]: inima dreptcrediciosului şi inima necredinciosului care-i cu totul dimpotrivă cu inima celui dintâi, inima legată lucruri pământeşti şi inima legată de plăcerile sufletului; sunt inimi stăpânite de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; sunt inimi ticăloase şi inimi arse de dragoste şi inimi umflate de mândrie; pe urmă sunt inimi luminate, ca acelea ale soţilor sfântului nostru Profet; şi-apoi este inima sfântului nostru Profet însăşi, inima Celui Ales. (p.120)

împreunarea este un lucru minunat şi numeroase-s însuşirile sale. ea uşurează trupul şi înaripează sufletul, alungă tristeţea, domoleşte fierbineţeala, bucură inima şi aduce îndărăt somnul pierdut. e vorba, de bună seamă, despre împreunarea dintre un bărbat şi o femeie tânără... cel mai bine-i să alegi o femeie pricepută, care înţelege dintr-o privire, care vorbeşte din şolduri şi din mîini, şi care ăl scuteşte pe stăpân să ţină un întreg coteţ de păsări. (p.128-129)

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.5 (povestea lui sindbad-marinarul), ed. minerva, bpt, 1971, trad. h. grămescu şi d. murăraşu, 293 p

despre împrumutatul cărţilor

până nu demult, nu-mi plăcea să împrumut cărţi de la cineva sau cuiva. pe-atunci ţineam la cărţi ca obiecte în sine, nu-mi plăcea să citesc cărţi ferfeniţite sau murdărite, sau să ştiu că ale mele puteau deveni aşa. şi nu puteam să spun că aveam experienţe uimitoare. dar nu-mi plăcea aşa, ideea.

de curând însă, cărţile nu mai reprezintă aşa amoruri, ca să nu le mai împart cu alţii. (evident, am şi cărţi la care ţin şi pe care nu le-aş împumuta nimănui.)
dar uneori prefer să citesc de la alţii cărţile despre care nu sunt sigur că trebuie să le am în biblioteca deja hiperplină. de asemenea, nu mă deranjează să dau cu împrumut cărţile despre care ştiu că l-ar putea încânta/bucura pe împrumutat.

de curând, am fost surprins să constat că unii au chiar o teamă că vor rămâne fără cărţile împrumutate şi nu înţeleg de ce le mai împrumută. până la urmă, te poţi dispensa de orice, inclusiv de cărţi. mergând mai departe, nu iei nimic cu tine.

evident, mă întristează când pierd câte-o carte, dar n-a fost capătul lumii. ba chiar am învăţat să dăruiesc cărţi celor care le apreciază. chiar şi pe ale mele. (am văzut biblioteci care au fost distruse de urmaşii celor care le-a strâns şi iubit.)

şi cum spuneam, te poţi dispensa de orice...