gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

trei chestii despre-un roman înălţător

1. chiar nu m-aşteptam să găsesc un roman atât de bun, croşetat exemplar pe tema pâlcului de soldaţi care salvează o civilizaţie şi de care mai apoi nu mai vorbeşte nimeni.

2. structura cărţii este perfectă, în trei părţi şi două planuri temporale. punctul nodal este delimitat clar de timpul prezent care-aduce tensiune. cartea curge firesc, închierea e - la fel de firesc - apoteotică.

3. contextul războiului civil care m-a descurajat la-nceput e doar un pre-text.

voinţa e salvatoare şi deseori anonimă şi, dacă se agaţă de memorie - prin artă - o poate salva de la moarte.

a, toate personajele cărţii sunte reale. chiar şi roberto bolaño.

s-a uitat la lumina semaforului şi a spus:

- de mulţi ani n-am mai îmbrăţişat pe nimeni. 

am auzit zgomotul bastonului căzând pe trotuar, i-am simţit braţele enorme, care mă zdrobeau, în timp ce ale mele abia puteau să-l cuprindă, m-am simţit foarte mic şi fragil, am simţit miros de medicamente, de ani întregi de stat în casă, de legume fierte şi mai ales de bătrân, şi-am ştiut că acesta e mirosul nefericit al eroilor. (p.179)

soldatul se uită la el, sáncez mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă... (p.89)

javier cercas, soldaţii de la salamina (soldados de salamina), editura humanitas, 2001, traducerea (exemplară!) de cornelia rădulescu, 184 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

ecranizarea - imdb
şi-un paso doble - suspine din spania - al soldatului din film:

bookfestul meu dezolant

am fost joi seară la bookfest, speriat de aglomeraţia de weekend. am găsit un târg pustiu, cu oameni rari printre cărţi dese.

în ciuda crizei ce-a golit buzunarele, în ciuda celor mulţi care, când e vorba de citit, aleg cărţile "de ziar", editurile - cel puţin cele mari - nu caută să schimbe nimic: sunt aceleaşi standuri, aceleaşi blablauri plictisitoare la lansări, aceleaşi nereduceri, aceleaşi cărţi.

sunt convins că la final, toţi se vor plânge, dar nu se vor gândi nici măcar o clipă că va fi fost vina lor, că, prin puţin efort, ar fi putut fi mai bine, ci vina va fi fost întotdeauna a altora. 

inclusiv a cititorilor care nu vin să cumpere.

am remarcat reduceri faine la editura leda şi curtea veche - cărţi de literatură la 40 de lei în libărie, sunt acum la 16 lei.

şi faină iniţiativa de a ţine deschis până la ora 22:00!

io mi-am luat doar un lao she.

cu stoicism

epictet este un antic turc frigian provenit dintr-o familie umilă, sclav eliberat şi devenit filozof. n-a scris literatură motivaţională şi poate de aceea a fost exilat.

însă ideile sale de-acum 2000 de ani sunt mai mult decât motivaţionale, sunt filozofice. ideea generală, la epictet, e raţiunea, voinţa şi nicidecum pasiunea; caută împăcarea omului ca individ cu lumea din jur - ataraxia sau apatheia.

evident, câteva citate care mie mi-au plăcut foarte mult - multe intrate în patrimoniul de gândire universală:

din manual:

• nu zice niciodată: "am pierdut cutare lucru", ci "l-am dat înapoi" (p.26)
• dacă vrei să înaintezi cu înţelepciune, nu te uita de te ia lumea de prost, ori de nebun. e treaba ei, nu a ta. (p.27)
• dacă vrei ca soţia, copiii şi prietenii tăi să trăiască atât cât lumea, eşti un prost. căci ceri să fie în puterea ta, cele ce nu sunt, şi al tău, ceea ce nu-i al tău. (p.27)
• nu uita că eşti un actor într-o dramă aleasă mai de cineva mai mare decât tine. atâta e al tău: să joci frumos rolul primit. (p.28)
• împărat, prefect, consul - nimicuri. om liber, aceasta este totul. (p.29)
• nu lua pe nimeni de sus, ci susţine cele ce crezi drepte ca şi cum ai fi trimisul lui Dumnezeu pe lume. (p.29)
• ce slujbă voi ocupa eu, în ţara mea? accea care îţi îngăduie să-ţi păstrezi credinţa şi simplitatea neatinse. iar dacă, dorind să-ţi serveşti ţara, le pierzi pe acestea, întreabă ce câştigă ea din pierderea ta? (p.30)
• oricât de curat ai fi din fire, dacă ai de-a face cu oameni necuraţi, te pătezi şi tu, fără voia ta. (p.35)
• în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, locuinţă, gospodărie ţine-te de strictul necesar. la lux şi la plăcerile simţurilor renunţă cu totul. (p.35)
• de ţi se suflă în ureche că cutare te-a vorbit de rău, nu te apăra de vorbele auzite, ci răspunde aşa: "ehei, de ştia el săracul şi alte păcate ale mele, nu spunea numai atâta". (p.36)
• te-ai gândit îndeajuns şi te-ai hotărât să faci ceva? din acest moment nu-ţi mai pasă nici de lume şi nici de ce crede ori de ce zice ea. căci dacă vezi că porneşti strâmb, de ce nu te opreşti de la început? iar dacă te ştii pe calea dreaptă, cine te mai poate împiedica? (p.37)
• e semn de animalitate a avea în vedere mereu corpul, cu sport mult, mâncare multă, băutură multă, petrecere multă. vorba e: toate la rândul lor, şi cu măsura lor; dar la începutul tuturor grijilor trebuie să fie sufletul. (p.38)
• te amărăşte cineva cu răutatea lui, ori te ponegreşte în ochii altora? aşa e organizarea sufletului său. şi nu poţi cere ca el să lucreze după părerea ta, ci după a lui. iar dacă părerea lui este greşită, a lui este şi durerea, de a sta închis într-o eroare. (p.38)
• orice lucru are două torţi: de una poţi să-l ridici; de alta nu. (p.39)
• nu ameţi lumea cu filozofia ta, ci arată la ce fapte ai ajuns, după ce ai pus-o în practică. (p.40)
• semnul prostului: nici binele, nici răul el nu-l aşteaptă de la dânsul, ci numai de la alţii. (p.40)

din fragmente:

• cel liber la corp, dar legat la suflet, sclav este, iar cel legat la corp, dar liber la suflet, liber este. (p.44)
• mai bine să fii sănătos într-un culcuş mic şi strâmt, decât să zaci de boală, într-un pat larg şi moale. (p.47)
• vrei să faci bine ţării tale? nu zidi case, ci întăreşte suflete alese. căci mai bine suflete mari în case mici, decât sclavi ticăloşi în palate strălucitoare. (p.57)
• cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta. (p.59)
• înţeleptul să nu fugă de funcţiuni publice, căci e păcat să nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa, şi e criminal să rămâie acestea pe seama răilor. căci este absurd să primeşti cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma, îndreptând-o bine. (p.63)
• cine nu-şi pierde cumpătul în nenorocire, este cel mai tare om, şi ca cetăţean şi ca particular. (p.67)
• eşti un biet suflet ce târâie după el un hoit. (p.69)

epictet, manualul şi fragmente, (eγχειρίδιον) editura saeculum vizual, bucureşti, 2002, traduceri de c. fedeleş şi dumitru burtea, 126 de pagini

coperta de i. oprişan

criticii noştri sau "specialiştii lecturii"

aflai de la un amic scriitor că juriul de nominalizări al uniunii scriitorilor din românia - ales în şedinţa de consiliu din ianuarie 2011 - a stabilit nominalizările pentru premiile pentru cărţi apărute în 2010 şi pentru premiul naţional de literatură.
asta înseamnă probabil o diplomă şi o sumă de bani, îmi zic. apoi gândesc că e vorba de valoare acilea, carevasăzică fruncea literaturii române.
însă ia să văd cine alcătuieşte juriul?
5 critici: dan cristea, horia gârbea, antonio patraş, ovidiu pecican şi vasile spiridon.
or fi oameni cumsecade, nu zic, dar ia să le căutăm valoarea critică. şi m-apuc să investighez pe google după niscaiva criticisme:


dan cristea
greu de găsit pe google, în favoarea lui daniel cristea enache, pare-se mult mai celebru online.
dar am găsit în revista luceafărul opinia sa despre viaţa lui kostas venetis - pe care l-am citit şi eu şi despre care am scris o scurtă impresie tare amatoristică aici.
dar, afară de povestirea întâmplărilor romanului, demnă de orice puştan pasionat întrucâtva de lectură, "originalul" se lăfăie la final:

poveştile lui octavian soviany, reci şi uşor demonstrative, ficţionale de dragul fic­ţiunii, amorale şi excesive, sugerează predispoziţia pentru căutarea unei libertăţi de obţinut prin mijloacele preponderente ale distrugerii. mai simplu, există în scriitor o înclinaţie anarhică, o fascinaţie pentru formele distructive care îl împing pe autor să scrie un roman original, nescris încă.

nu prea am înţeles precis - romanul are vreun merit? e prost? e mediocru? e de citit sau de aruncat? ce ne spune, ce ne învaţă până la urmă criticul, care - spune dan cristea aici, - este un specialist. vrem, nu vrem, el rămâne un specialist al lecturii.
sincer, de la un tip cu doctorat în literatură comparată luat la university of iowa, n-ar trebui să ne-aşteptăm la mai mult?

dar iată ce ne spune - tot în luceafărul aici - domnul critic despre un alt roman, necitit de mine, omul care aduce pipi, romanul lui toma roman jr. (probabil există şi un toma roman sr.):

e vorba de autoironie, de băşcălia de sine, mai bine zis, pe care toma roman jr. o depozitează în contul personajului narator. acesta devine uneori victimă din rolul de cuceritor, precum în această situaţie povestită hazos:

„acum vreo patru ani mă iubeam sincer cu domnişoara corina, mare om, mare caracter la propriu şi la figurat. făcuse sport de performanţă şi se lăsase, aşa că era înaltă şi oarecum pătrată. în plus, cum spune un loc comun‚‘detesta minciuna‘. mai clar, era teribil de geloasă. îmi ardea câte un pumn în ceafă de fiecare dată când mă uitam mai lung după cineva sau mă surprindea vorbind la telefon ceva mai mult cu câte o colegă de redacţie“.

hazos indeed! şi criticul conchide aşa:

cu un stil alert şi cu un limbaj care nu evită buruienosul şi argoticul, păstrându-se totuşi în limitele suportabilităţii, toma roman jr. debutează în proză cu o fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie.  

v-aţi prins ce e cu romanul, nu? "fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie."

va urma

caii şi câinii deltei

la letea cică sunt cai sălbatici. dintre care unii sunt ameninţaţi să fie transformaţi în salam.
dar acolo sunt sute de oameni poate mai sălbatici. dintre care mulţi mor de alcoolism şi de sărăcie. ameninţaţi deci să fie transformaţi în pământ. pentru ei nu ţipă nimeni, n-auzim nimic, nici o organizaţie naţională sau internaţională nu are un proiect aplicat pentru oameni.

în deltă sunt mii de localnici ce nu trăiesc decât din braconaj, din care îşi cumpără votcă, apoi mor repede. mă îndoiesc că medicii spitalelor de-acolo pot face ceva - ei n-au bani de medicamente. printre ei, mafia caviarului prosperă nestingherită, iar cea funciară la fel, după jafurile pesediste din trecutul apropiat. aţi auzit despre astea vreo judecătoare cu vreo sentinţă definitivă pân-acum? cel mult, şade beată la volan, ca să fie degrabă eliberată pe bază de trusă.

pe fondul tragediei oamenilor, pentru care un milion pe cal tăiat înseamnă nu altceva decât câteva sticle de votcă, tragedia cailor sălbatici mi se pare doar o latură a unei realităţi sinistre, infernale, într-un peisaj dorit de toţi ca unul paradisiac. protejat, cică, de unesco.

mi-e ruşine că-s român.

homakaido

nu ştiu dacă am mai scris aici că serge brussolo a fost primul meu autor sefe, prin anii '90 - evident, trebuia să fie francez. şi e chiar unul care-a scris peste 150 de romane, de genuri dintre cele mai diverse. şi la noi a fost tradus destul de mult mai demult, dar se pare c-a fost uitat în reeditări.

şi pentru că-mi era dor de ceva kinki, am luat acest roman din care nu-mi mai aminteam decât coperta şi o imagine a personajului principal masculin - ca mai toţi din romanele lui brussolo, se cheamă david - care întinereşte culcându-se c-o grăsană.

aşa că m-am apucat s-o recitesc, după 20 de ani. ei bine, îmi pare bine: nu-mi aduceam aminte de imaginaţia cutremurătoare a autorului: râuri de pitici orbi care poartă corăbii pe mâini, în care perlele sunt sunt excrescenţe tumorale ale pielii; focuri de artificii subacvatice; îngeri ucişi cu păsări phoenix pârjolitoare; oraş de ventriloci pentru care vorbele sunt cea mai mare pângărire; pusnici îmbălsămaţi de vii în albine, oameni arbore acuplându-se cu femei lac ce nasc copii de turbă etc.

ca în mai toate romanele, există două personaje - david şi sirce - care pornesc împreună într-o călătorie în lumi fantastice - dar nu din acelea à la manière de tolkien, cu dragoni, cavaleri şi domniţe care luptă pentru readucerea binelui pe pământ - ci lumi aparent reale, însă de coşmar şi "foarte" explicabile "ştiinţific". de pildă, carnavalul de fier, o orgie comună ce ascunde capcane mortale şi războaie inter-civilizaţii.

serge brussolo, carnavalul de fier (le carnaval de fer), editura valdo, 1991, traducere de liliana toia

coperta de valentin tănase (mult mai faină decât a ediţiei originale)

saitul autorului aici.
cartea poate fi citită online aici.




foto autor de aici.

lectură anevoioasă

mă lupt cam de-o săptămână cu romanul imens al lui doris lessing, carnetul auriu. merge greu, e o carte scrisă în anii 60, cu multă politică, iubiri neîmplinite, lupte între sexe, intenţii de schimbare a lumii...

la început, m-a plicitisit cu opinii fade a două femei divorţate, dar apoi una dintre ele, scriitoare comunistă, îşi povesteşte zbuciumările tinereţii. aşa c-am început să iau romanul în serios.

pentru cunoscători, totul poate deveni orice

    *în vechime, turnurile, piramidele, lumânările, pietrele care mărgineau drumurile, ba chiar şi copacii simbolizau falusul; şi pentru bouvard et pécuchet totul deveni falus. culeseră oricicuri de trăsură, picioare de fotoliu, zăvoare de pivniţă, pisăloage. când erau vizitaţi, îşi întrebau oaspeţii:

    - cu ce seamănă asta, după părerea dumitale?

    apoi le împărtăşeau taina şi, dacă cineva protesta, înălţau umerii în semn de milă. 

flaubert, bouvard et pécuchet, în bouvard et pécuchet, dicţionar de idei primite de-a gata, străbătând câmpii şi ţărmuri, editura univers, bucureşti, 1984, traducere de irina mavrodin, pag.101

___________________________________
*anciennement, les bornes des routes et même les arbres avaient la signification de phallus - et pour Bouvard et Pécuchet tout devint phallus. ils recueillirent des palonniers de voiture, des jambes de fauteuil, des verrous de cave, des pilons de pharmacien. quand on venait les voir, ils demandaient: à qui trouvez-vous que cela ressemble? puis, confiaient le mystère - et si l'on se récriait, ils levaient, de pitié, les épaules.

puşti în război

iarna în război (oorlogswinter)
imdb

graţie lui cinesseur, am văzut azi un film în care inocenţa unor puşti nu-i nicidecum pierdută, ci speculată, ba, în lumea tembelă a adulţilor, e singura capabilă să reziste ocupaţiei germane din olanda. în speţă, puştiul michiel van beusekom intră într-un scenariu dur de război, în care nu există personaje bune sau personaje rele. deci cu cine să ţii, când şi familia te înşeală?

regizorul filmului, martin koolhoven, a construit un personaj principal misterios - iarna. pe care se mişcă toate celelalte personaje, tăcând. sunt puţine vorbe-n film, dar multe scene şi jocuri, toate de excepţie!
deci de văzut!

evident, filmul e o ecranizare, iar saitul e aici.

iaca trailer:

lorgean theatre strikes again!

a doua oară după 2 ani (despre prima experienţă am scris aici), un spaţiu privat devenit, timp de o piesă de teatru, spaţiu public.

piesa, monoloagele vecinului, - scrisă şi interpretată de laurenţiu bănescu (one man show) susprinde al naibii de bine, câteva perspective - prin ochii a câtorva personaje - ale societăţii româneşti de azi - pensionarul, revoltatul, liceanul de cartier, patronul... 
pe muzică de subcarpaţi.

o experienţă foarte amuzantă, bine scrisă şi foarte bine jucată.
laurenţiu bănescu e de urmărit!

pictură ritmică

pe peretele scării interioare ce duce spre locuinţa/atelierul pictorului român vasile mureşan, aka murivale, e o pictură imensă, ce nu se poate să nu-ţi atragă atenţia.

la ráu máma spálă rúfele cu máiul să se-aúdă şí în cér, îmi recită murivale, şi îmi povesteşte despre mama lui care spală rufele la rău, la bistriţa năsăud, le bate cu maiul, apoi le usucă la soare. şi-mi mai arată alături un alt tablou întunecat, ca un fel de diptic. dar nu-mi desprind ochii de la primul. 

nu mă satur de norii ce-acoperă linguşitor cerul gălbui
nu mă satur de râul topit în pământ deasupra căruia silueta mamei bate şi bate şi bate şi bate cu tunete infime

nu mă satur de petele colorate ale satului care stau în centru mândre că sunt personaj principal - deşi casa cu mov se vede mai bine
copacul din stânga urmăreşte totul şi vrea să spună ceva
pe când cei doi plopi vor să dispară timid
- iar totul şade parcă pe umerii bătrânei care nu-şi dă seama de nimic, şi bate şi bate şi bate.

un mic poem în culori.

apoi furtuna:

mă duce lesne cu gândul la toledo-ului de el greco, unde locul caselor e luat de rufele întinse.

paraliteratură? kitsch? sau pur şi simplu - o carte bună?

literatură adevărată sau un mutantă?

un mix anormal de literatură poliţistă + roman popular + bestseller?

în ciuda acestor încadrări critice - ce ne mai place să categorisim! - am auzit de la o mulţime de tineri cititori - unii cu lecturi solide! - că e cel mai cool roman pe care l-au citit în viaţa lor.

aşa că am pus din nou mâna şi ochii pe el, pe numele trandafirului, măcar că proaspătul cimitir din praga a intrat de curând în bibliografia snobilor.

ce anume face ca acest roman să entuziasmeze la modul absolut?

să fie erudiţia? să fie intriga poliţistă? să fie citatele-n latină? să fie epoca? să fie filozofia? să fie ironia?

eu zic că toate-odată. iar talentul lui eco - în cazul acestui roman - constă în mixajul perfect.

umberto eco nu e, de fapt, un romancier profund, autentic, ci-i doar un semiolog ce-şi fabrică o strategie bine pusă la punct de fabricat mistere. marin mincu spune că esteticului (de scriitor "adevărat"), eco îi opune sapienţialul (de scriitor "fals"). eu însumi categoriseam undeva acest roman kitsch. nu neg ceea ce-am scris atunci, însă acum, la această nouă lectură, am descoperit  un mesaj esenţial al cărţii care ţine de viziune. iar viziunea, după mine, o au doar marii scriitori:

aceea că în mijlocul atâtor raţionamente şi jocuri şi metafore şi enigme - întreg romanul - stă intuiţia, contingentul, întâmplătorul:

ocupându-se de ascunzişuri din care poete ieşi fie binele, fie răul, înţeleptul are dreptul şi datoria să folosească un limbaj obscur, lămurit doar pentru cei deopotrivă cu el (p.94); de a şti dacă metaforele şi jocurile de cuvinte, şi enigmele, care par născocite de poeţi pentru simpla plăcere, nu ne ajută să raţionăm asupra lucrurilor într-un chip nou şi surprinzător (p.87)

iar la final, înţeleptul / gugliermo / eco constată că în univers nu există nici un raţionament (p.489), iar legătura universală care pune lucrurile în ordine (p.208) nu este decât intuiţia omului simplu. cu alte cuvinte, înţelepciunea e păcăleală, romanul însuşi e păcăleală, dreptatea o are doar cititorul, chiar şi cel mai needucat.

o dreptate teribil de plăcută!

iar cele de mai sus nu reprezintă un adevăr, iar dacă este, chipul adevărului trebuie deformat pentru ca noi să nu devenim sclavii propriilor noastre născociri (p.488) - religii, teorii, pasiuni, bloguri, cărţi.

umberto eco, numele trandafirului (il nome della rosa), editura polirom, iaşi, 2004, ed.4, traducere de florin chiriţescu, 513 pagini

coperta: autor neprecizat

saitul autorului aici.

care e cultura angajaţilor români?

şefii români consideră că angajaţilor români le e teamă să întrebe ca să nu pară proşti şi suferă de scenarită şi adoră să bârfească.

probabil că suntem crescuţi să credem că ne pricepem la toate şi că înţelegem din prima totul. iar dacă întrebăm, ceilalţi ne consideră proşti.

implicarea politicului şi lipsa competenţei sunt probabil cauzele de a crede că totul se întâmplă din raţiuni oculte, conspiraţii şi jocuri de putere. 

despre bârfă, ce să mai comentez?

în perioada 2009-2011 compania result development a realizat o cercetare pe 110 manageri români din 35,5% companii naţionale si 64,5% multinaţionale.

trei coranice

cuvioşia nu stă în a vă întoarce feţele spre răsărit sau spre apus, ci cuvios e acela care crede în allah şi în ziua de apoi, în îngeri, în carte şi în profeţi, dă din avere - în pofida iubirii pentru ea - rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerşetorilor şi pentru răscumpărarea robilor, îşi împlineşte rugăciunea (as-salat), dă dania (az-zahat), cei care ţin legământul, dacă s-au legat, cei care sunt răbdători la nenorocire, la rău şi în momentele de primejdie. aceştia sunt evlavioşii cu adevărat, aceştia sunt cei cu frică (al-mu'taqun)! (2,177)

averea şi copiii sunt podoaba vieţii lumeşti, însă lucrurile care rămân sunt faptele bune ce vor avea la domnul tău mai bună răsplată (18,46)

pe cea care preacurveşte şi pe cel care preacurveşte biciuiţi-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri. (24,2)

***, coranul cel sfânt, editura islam, 1999, traducere de liga islamică şi culturală din românia

o veste bună!

l.e. - am fost în prima zi şi am găsit multe cărţi bune de buzunar la 10 lei (pe care eu le-am cumpărat la preţul iniţial) - la rao, nemira, all, humanitas, polirom; curtea veche are cărţi la până 20 de lei (cumpăraţi austerlitz!).

traducerile noi din clasici

după părerea mea, un semn al maturităţii unei culturi literare, pe lângă colecţii editoriale în care sunt incluşi şi autori români, îl constituie şi traducerile noi ale unor cărţi, mai ales clasice.

într-o cultură minoră cum e a noastră, ne mulţumim să citim traduceri în premieră ale atâtor cărţi, bucurându-ne că citim autorul şi băgând mai puţin în seamă traducătorul. fără el însă, cartea în limba ei ne e văduvă.

însă în ultimii ani unii editori merită laude pentru publicarea unor traduceri noi, unele după zeci de ani, ale câtorva clasice. ele ne îmbogăţesc cultura, mai ales când internvin ediţii originale publicate după ultime exigenţe critice. să amintim câteva:

• colecţia de lux "leda clasic" a editurii leda care, în cei 7-8 ani de existenţă continuă cu traduceri noi (şi bune) din clasici:  turgheniev, zola, flaubert, d.h. lawrence, hardy, austen, brontë, dumas, henry james, stendhal, balzac, dickens, wilde.
• tot la "leda clasic" va apărea traducerea nouă a romanului război şi pace de tolstoi în versiunea lui nicolae iliescu.
• avem acum o ediţie nouă din shakespeare - începută la paralela 45 (până acum 3 volume) de george volceanov
• 2 noi traduceri din crimă şi pedeapsă: de ion covaci (leda, 2006) şi adriana liciu (polirom, 2011)
• traducerile noi ale regretatului slavist emil iordache de la polirom (ana karenina, 2007), idiotul (polirom, 2007) şi microromanele lui dostoievski (polirom, 2007), sufletele moarte de gogol (polirom, 2001) ş.a.
• ediţia de jurnale, proză şi corespondenţă ale lui kafka tradusă de radu gabriel pârvu (rao, 2002 - 2010) o dublează pe cea a lui mircea ivănescu (univers, 1995 - 1999).

vor mai fi fiind şi altele care merită laude, însă acestea-mi vin în minte acum. aşteptăm şi altele, cum spuneam, ca semn al maturităţii unei culturi umaniste.