eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.

dostoievski la adevărul

azi ziarul "adevărul" scoate primul volum din seria dostoievski - cărţi cartonate la 15 lei. 

de la fraţii karamazov la umiliţi şi obidiţi, seria răspunde perfect cititorilor - mulţi - ai scriitorului rus, care, în românia, e - încă - un best seller!

traducerile sunt cele vechi, bănuiesc, dar nu contează prea mult. mai multe aici.

amanta cea urâtă

dacă vreţi să citiţi o carte frumoasă, cu metafore minunate, înşiruite dramatic în jurul temelor mari ale literaturii ca naşterea, dragostea, moartea, singurătatea - CITIŢI cartea margaretei mazzantini, nu te mişca, distinsă cu premiul strega în 2002.

este confesiunea unui chirurg blazat şi trist, făcută fetiţei lui, angela, aflate pe patul de spital, între viaţă şi moarte. este confesiunea lui despre dragostea vieţii lui, o prostituată urâtă dintr-o mahala oarecare pe care o întâlneşte din întâmplare.

nu ştiu câţi oameni au iubit-o înaintea mea, dar ştiu că fiecare dintre ei, protejând-o sau rănind-o, a contribuit la plăsmuirea ei, a făcut-o să fie aşa cum este. (p.120)

n-a fost uşor să iubesc, angela, crede-mă, n-a fost, a trebuit să învăţ să mângâi o femeie, să-mişc mâinile aşa cum trebuie. mâini de ghips, întotdeauna am avut mâini de ghips în dragoste. (p.168)

deşi dragostea lor începe cu un viol, cea care violează va fi până la urmă femeia - îi violează bărbatului viaţa, căsnicia, paternitatea. toată viaţa de pân-atunci. relaţia devine una obsesivă, care-l schimbă, dar umanizându-l şi dându-i sens.

  

ce înseamnă să iubeşti, fetiţo? tu ştii? să iubesc a început pentru mine să ţin respiraţia italiei în braţe şi să-mi dau seama că orice alt zgomot se stinsese. sunt medic, ştiu să-mi recunosc bătăile inimii, chiar şi când nu vreau. îţi jur, era inima italiei cea care bătea în mine. (p.131)

cine te iubeşte există întotdeauna, există înainte de a te cunoaşte, există înainte de tine. (p.279)

n-am găsit fisuri cărţii, totul se citeşte dintr-o suflare. e atâta empatie cu personajul care povesteşte, că te-ndrăgosteşti tu însuţi, cititorule, de amanta cea urâtă, pe nume italia.

margaret mazzantini, nu te mişca (non ti muovere), editura polirom, iaşi, 2004, traducere de gabriela lungu, 311 pagini

coperta de angela rotaru-serbenco

altă părere la jacqueline. 

cartea a fost ecranizată în 2004 (imdb), cu penelope cruz în rol principal. iată trailerul:

şah la rege?

toată lumea arde de declaraţiile lui traian băsescu referitoare la fostul rege mihai. evident, băsescu nu e la prima gafă cât capra. în fine, la ce să ne aşteptăm din partea unui om incult cum e actualul preşedinte? la cunoştinţe istorice? la bun simţ? la viziune politică? politicieni cu aşa ceva îi numeri pe degete pe la străini, darmite pe la noi.

însă ceva mă pune pe gânduri: 

este monarhia o alternativă prezentă la haosul românesc? 

cu alte cuvinte, o posibilă regină margareta şi un principe radu pot fi utili româniei actuale? căci e clar, bătrânul rege mihai iese din discuţia despre conducerea efectivă. mai precis, dincolo de aspectele emoţionale ce însoţesc regalitatea românească ale fiecăruia dintre noi, - carol întâi cu independenţa, ferdinand cu unirea, carol al doilea cu interbelicul, aristocratismul, dar şi camarilele - sub aspect practic, sistemul monarhic mi se pare acum, în condiţiile de post comunism pseudo-democratic, o alegere nepotrivită. 

o regină margareta şi un principe radu?

în primul rând, lipsa unei experienţe politice şi de leadership a margaretei va duce probabil la înlocuirea incompetenţei actualei oligarhii neocomuniste cu o altă incompetenţă, din partea unei oligarhii monarhice. 

în al doilea rând, populaţia româniei - profund nearistocratică şi republicană - se va supune cu greu unui regim politic diferit. aş spune că ar putea avea loc mai degrabă o republicanizare a monarhiei decât o monarhizare a republicii. primele semne s-au şi văzut - le aminteşte şi băsescu - spiritul hrăpărţ in integrum al casei regale.

în plus, într-o monarhie, declaraţii ca ale lui băsescu ar fi pasibile de puşcărie pentru lezmajestate.  

nu, nu sunt de acord cu afirmaţiile lui băsescu vizavi de mihai. nu cred că regimul monarhic trecut a fost nociv româniei, ci, per ansamblu, benefic. însă sunt îndeajuns de realist să-mi dau seama că actualele persoane ce ar urma să ocupe tronul, în cazul unei reveniri la tron, nu sunt o alternativă la politica româniei pe termen scurt. 

cine ştie, în viitor, poate cu principele nicolae, următorul moştenitor (poza de sus), altfel vor sta lucrurile.

ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

pulp nazi

iată imaginarul revistelor pentru tinerii americani ai anilor '60: nazişti cu femei în neglije.

ţin minte că şi în românia, după '89, apăruseră nişte benzi desenate, dar comice, cu ceauşescu, cu minerii. parcă de valentin tănase, că tot s-a deschis muzeul de bandă desenată.

de aici.

un vademecum conspiraţionist

poate n-am făcut tocmai bine să citesc ultimul roman al maestrului semiolog după ce i l-am recitit pe primul, numele trandafirului. pentru că acest ultim roman mi s-a părut mai slab.

poate dacă eco şi-a propus ca pe 450 de pagini, romanţat, să descrie istoria serviciilor secrete din italia şi franţa din a doua jumătate a sec.19, fără îndoială că a reuşit. să işte un scandal despre idiosincraziile antisemite a acelor timpuri, a reuşit.şi după cum spune personajul său, "a fost un bun povestitor, ar fi putut să devină artist. din câteva urme construise  un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal." (p.437)

însă din punct de vedere literar însă, umberto eco a eşuat lamentabil. inspirat probabil de dumas şi sue, a avut - poate - în minte romanele populare pe care aceştia şi le-au însuşit cu succes. însă ceea ce la aceştia era aventură, la eco e erudiţie plictisitoare, pe care deşi o piperează cu psihologisme psihanalitice, nu reuşeşte s-o resusciteze.

simone simonini, un italian mizantrop, trăieşte încă din copilărie cu frustrări şi nedreptăţi. aşa că se hotărăşte să se comporte machiavelic, să intre în diverse societăţi secrete, pe fondul zădărnicirii conspiraţiei universale evreieşti. şi să falsifice documente despre toate acestea.

dacă în numele trandafirului, referinţele filozofico-livreşti intră unitar în intriga poliţistă, în cimitirul din praga, ele chiar uzurpă intriga, cititorul asistând la descrieri pseudo-istorice de istorie modernă. mişcarea lui garibaldi, asasinatele regale, afacerea dreyfus ş.a. sufocă acţiunea şi doar ironiile şi glumele auctoriale te fac să mergi mai departe. 

evident, demontarea surselor absurde ale antisemitismului european - de care trebuie să ne distanţăm ironic, altfel devenim simone simonini - e probabil mesajul cărţii - unul teribil de curajos în epoca corectitudinii politice şi a hiper-mediatizării holocaustului. ar putea fi un semnal de alarmă pentru conştiinţa fiecărui cititor bombardat clipă de clipă de mesaje mass mediatice. iar dacă, după lectura cărţii, cititorul îşi va da seama din ce anume - de fapt -  i se formează opiniile şi credinţele, meritul cărţii lui eco e unul foarte mare.

de reţinut:
cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea rasei. (p.348)

duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. (p.348)

dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. (p.211)

umberto eco, cimitirul din praga (il cimitero di praga), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ştefania mincu, 450 de pagini

coperta de radu răileanu 



alte impresii la andrei oişteanu, vlad bogos, mihnea măruţă, cristian teodorescu, doru.

pestilenţe intelectuale

am o nedumerire. 

mai intru din când în când prin anticariate, unde dau peste unii intelectuali de sex masculin care put de-ţi mută nasul. mi s-a întâmplat chiar să ies imediat din prăvălie, sufocat. chiar şi la lansări de carte poţi da peste aşa ceva, printre scriitori, traducători - sunt atât de neglijenţi, că nu vrei să ai de-a face cu ei, ba chiar cauţi motiv să fugi. desigur, politeţea te împiedică să spui ceva, ca să nu jigneşti.

ce nu înţeleg este de ce, oricât de săraci ar fi, oamenii aceştia, cei mai mulţi peste 50 de ani, nu-şi spală regulat trupul şi hainele şi nu-şi cumpără un deodorant. ştiu, sunt preocupaţi mai mult de spirit, dar totuşi.

dacă nu le pasă de ei înşişi, de ce le-ar păsa de ceilalţi?

suntem noi liberi? mill ar zice că nu

dacă cineva comite un act care dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vedere, elementele pentru a-l pedepsi prin mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobiului public. un om poate face rău altora nu numai prin actele sale, ci şi prin pasivitatea sa... (p.19)

sfera libertăţii cuprinde:

1. domeniul lăuntric al conştiinţei - avem?

2. libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor - avem?

3. libertatea asocierii indivizilor (p.20-21) - ne asociem?

cine ar putea oare calcula cât de mult pierde lumea în cazul celor la care însuşiri intelectuale promiţătoare se împletesc cu o fire timidă şi care nu îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă, viguroasă şi independentă de teamă ca nu cumva ea să conducă la ceva ce ar putea fi considerat potrivnic credinţei sau imoral?! (p. 47)

înclinaţia fatală a oamenilor de a înceta să mai gândească asupra unui lucru atunci când în legătură cu el nu mai subzistă nici o îndoială este cauza a jumătate din greşelile pe care ei le fac. (p.59)

să se lase libertate deplină de manifestare diferitelor caractere omeneşti, câtă vreme aceasta nu prejudiciază pe alţii. (p.74)

nici o cârmuire realizată prin democraţie sau prin mijlocirea unie numeroase aristocraţii nu a reuşit sau nu putea reuşi, nici în actele sale politice, nici în opiniile, calităţile sau în turnura spirituală pe care le încurajează, să se ridice deasupra mediocrităţii, cu excepţia cazului în care Mulţimea suverană s-a lăsat singură călăuzită (lucru pe care, în momentele sale cele mai bune, l-a făcut întotdeauna) de sfaturile şi influenţa Unuia sau Câtorva mai înzestraţi şi mai instruiţi. începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi. (p.86)

despotismul obiceiului este pretutindeni obstacolul permanent ce stă în calea dezvoltării omului, aflându-se într-o opoziţie neîncetată cu acea înclinaţie de a ţinti către ceva care este mai presus de obişnuit, înclinaţie denumită, după împrejurări, spiritul libertăţii sau al progresului, al perfecţionării. (p.91)

john stuart mill, despre libertate (on liberty), editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de adrian-paul iliescu, 150 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

street delivery

unul dintre evenimentele care se asociază bucureştiului este street delivery, pe arthur verona.

mi-a plăcut întotdeauna să merg aici, e altceva decât aşa zisele evenimente culturale cu oameni înţepaţi şi discuţii metafizice. ce vreau să spun e că am întâlnit aici oameni faini şi evenimente interesante şi inedite, multe dintre ele livreşti.

deşi la ediţia aceasta nu sunt în bucureşti, urez evenimentului vreme bună!

Proust - devoratorul de afecţiune

descoperită pe un stativ de anticariat, printre cărţi abandonate de 2 lei (la propriu), cărţulia scoasă de mircea zaciu - coordonatorul colecţiei restituiri - în anul când mă năşteam eu pune(a) la dispoziţia cititorilor români  relaţia dintre un mare scriitor francez şi câţiva tineri boieri români, la paris.

încă de la început, martha bibescu descrie un marcel proust avid de relaţii, ca un zmeu răpitor de fecioare:

palid şi bărbos, cu gulerul paltonului ridicat, peste cravata albă, Marcel Proust, îşi trăsese scaunul de la începutul serii. şi şi-l potrivise în aşa fel, între sală şi mine, de ai fi zis că voia să mă acapareze, să mă sechestreze şi, împreună cu el, să mă izoleze de restul lumii. (p.34)

apoi scriitoarea caută să surprindă, din scrisorile lui proust, sentimentele acestuia pentru cei doi veri ai ei, anton bibescu - dramaturg şi om cultivat - şi emanuel bibescu - specialist în arta gotică -, împreună cu prietenul bertrand de fénelon. 

la începutul relaţiilor, marcel proust frizează prin ironie şi erudiţie, apoi se leagă de celălalt cu o pasiune aproape maladivă. de pildă, când lui anton bibescu îi moare mama, Proust plănuieşte să vină în românia să-i fie aproape: "strehaia nu e pentru mine decât locul unde te afli tu." (p.88) şi îl agasează cu scrisorile: "tu eşti singura persoană pe care aş dori într-adevăr s-o văd la ora asta, te îmbrăţişez aşa cum te iubesc - din toată inima."(p.86)

importante mi s-au părut două fragmente de scrisori: 

unul, despre salvarea pe care şi-a găsit-o în condiţiile bolii sale - astmul - anume întreţinerea perenă a dorinţei:

poate şi marea sobrietate a vieţii mele: fără călătorie, fără plimbări, fără lumină, este o circumstanţă care întreţine în mine perenitatea dorinţei. iar când nu te gândeşti la propria desfătare, găseşti plăcere până şi în a constata legile în virtutea cărora ce credeai că poţi păstra îţi este răpit, chiar şi inimile. (p.116)

cu alte cuvinte, chiar şi fără a mai atinge vreun ţel, îţi rămâne drumul. sau, chiar şi fără CE, îţi rămâne CUM.

al doilea, exprimă ce înseamnă, după proust, prietenia:

când voi găsi în sfârşit pe cineva care să procedeze cu mine aşa cum încep eu întotdeauna prin a proceda cu prietenii mei, până când ei mă văr fi deziluzionat prin prea puţină reciprocitate, pe cineva cu care să pot face un pact bilateral pe deplin inviolabil, şi frumos...?

din păcate, nu a întîlnit pe nimeni.

alte fragmente:

- geniul este o lungă adolescenţă (p.47)

- Proust, un foc de artificii într-o mină de smaralde; el ştia tot şi spiritul său îi lumina comorile (p.37)

- un englez spune: cea mai puternică impresie pe care o luăm cu noi la paris, este domnul Proust. "eram deja încântat", povesteşte Proust, "însă prea devreme, căci englezul adaugă: el este primul bărbat pe care îl vedem cinând în palton de blană. (p.159)"

despre viaţa lui marcel proust, vedeţi filmuleţul din dreapta sus a blogului, în bară.

martha bibescu (foto), la bal cu marcel proust (au bal avec marcel proust), editura dacia, cluj-napoca, 1976, traducere de tudor ionescu, 186 de pagini

coperta de vasile pop silaghi

fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există

scurt interviu cu scriitoarea gabriela adameşteanu

întrebarea 1:

dincolo de nostalgia epocii, în romanul "dimineaţă pierdută" sunteţi crudă cu toate personajele pasive, ce preferă să discute şi să se lase prinse de vâltorile istoriei. doar madam delcă si tînărul emigrant tudor "scapă". este pasivitatea un morb românesc?

gabriela adameşteanu:

nu eu sunt crudă cu personajele mele, ci viaţa este, de cele mai multe ori crudă cu oamenii. cred că un scriitor care se poartă cu mănuşi ori se îndrăgosteşte de personajele lui, le ia viaţa, le face inautentice.

pentru mine, vica delcă este un personaj esenţial tragic, cu multe momente comice. nu pasivitatea personajelor le-a distrus, ci istoria. timpul atotputernic care înghite tot. cât despre români, priviţi ca o colectivitate, aş spune că pasivitatea le este hrănită de un individualism exacerbat.

întrebarea 2:

dacă la proust - tema dumneavoastră de licenţă - trecutul e o rampă - prin artă - spre imortalitate, în "dimineaţa pierdută", trecutul românesc - cel burghez şi cel comunist - pare a fi condamnat la sterilitate. cum ne putem folosi de trecut într-un mod fertil?

gabriela adameşteanu:

da, la Proust trecutul, amintirea involuntară reprezintă o rampă spre literatură, artă. chiar o formă de imortalitate, gândea proust. nu cred că la mine trecutul e condamnat la sterilitate, de vreme ce îl evoc ca să arăt că ne tragem din el. singurul meu mesaj, dacă am vreunul, ar fi că prezentul este indisolubil legat de trecut.

întrebarea 3:

traducerea de la gallimard împreună cu celelalte traduceri a transformat "dimineaţa pierdută" într-un roman universal. vă consideraţi împlinită ca scriitoare, sau v-aţi planificat încă multe de scris?

gabriela adameşteanu:

mai întâi aş vrea să vă spun că mi-a plăcut ce aţi scris despre “dimineaţă pierdută”. cred că aveţi dreptate în privinţa unui anume risc ca ea “să moară lent“ prin clasicizare, să ajungă la cititori ca o lectură obligatorie, de clasă. dar poate o va salva ediţia mai “populară“, în top 10+ a editurii polirom, care se pregăteşte pentru luna august. poate şi ideea că e o carte tradusă (deocamdată în opt limbi, poate va mai fi şi în altele, tocmai am primit versiunea engleză, a apărut la northwestern university press, in sua). dar nici o traducere, oricât de bună, nu va echivala versiunea romînească, mi-a spus alain paruit, de aceea mi-ar pare rău să fie neglijată versiunea română. însă cărţile bune sunt redescoperite, chiar dacă prin supraexpunere intră la un moment dat în conul de umbră.

mi-a plăcut şi că aţi citit atât de atent cartea întreagă, citatele dvs. intră în preferinţele mele: într-un roman al său, orice autor are fraze, capitole, scene preferate.

în rest, nu doar dimineaţă pierdută, dar şi celelalte romane ale mele, „drumul egal al fiecărei zile”, „întîlnirea” sau „provizorat”( pe care l-am terminat in aprilie 2010, a apărut exact acum un an, şi va fi şi el publicat la gallimard, tocmai discut contractul), sunt relativ departe de gândurile mele. am început un nou roman şi lucrez in paralel la o carte de eseuri memorialistice. dar sunt încă la început cu ele.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust): 

care este ideea dumneavoastră de fericire?

gabriela adameşteanu:

îmi amintesc un moment din viaţa mea când m-am gândit că fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există. fireste, pentru ca să o simţi trebuie să fii foarte îndrăgostit/a, şi să îţi împlineşti şi alte visuri, împreună cu iubirea-pasiune. asta se cam plăteşte prin momente de suferinţă. prefer anii de fericire echilibrată, când trăieşti o senzaţie de împlinire, de echilibru, când lucrurile merg bine, pe toate palierele vieţii tale iar suferinţa, de neocolit în viaţă, lipseşte. în imaginea mea despre fericire iubirea, familia, prietenii ocupă locul central. 

alte interviuri cu scriitori aici.  foto de mircea struţeanu.

criticii noştri sau "specialiştii lecturii" - 2

continuare de aici.

horia gârbea

pe horia gârbea îl găsim mai uşor, are blog personal, fiind doar preşedinte al uniunii scriitorilor bucureşti. când l-am văzut în persoană de departe, anul trecut, la o agapă pustie în club a, mi s-a părut atunci că opiniile sale sunt pertinente şi bine argumentate.

dar acum, luând alte păreri "avizate" ale acestui specialist al lecturii, am găsit acestea:

despre romanul viaţa lui kostas venetis  de octavian soviany (aici):

după ce în trei sferturi de articol e povestit o parte din subiect - probabil ceea ce i-a "adus desfătare" criticului (fie vorba între noi, romanul e citit la repezeală, fragmentul de mai jos nu e "real", face parte dintr-un vis) :

june fiind, el îi cere primului dintre amanţii săi, turcului yussuf, în schimbul virginităţii, favoarea de-al sodomiza pe vanghelis, argatul care o coţăia pe maică-sa. zis şi făcut...

urmează concluzia:

meşteşugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui kostas, supus delirului agonic, înţesat cu episoade stranii şi crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui octavian soviany este şi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei. dulce şi vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit şi justificat „balcan peninsular” produce desfătare. lucrată şapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. la finalul ei, sertarele se închid şi concluzia decurge clar, deşi oarecum surprinzător, din premise.

deci dacă vă doriţi să citiţi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei, citiţi viaţa lui kostas venetis. e sfatul criticului literar.

romanul trei femei de stelian ţurlea (aici):

subiectul: "relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei 

autorul:

- se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine

- se pricepe foarte bine să dea cuvîntul personajelor feminine ca naratori

- se pune cu succes în locul personajelor feminine.

romanul:

- are suspans

- are dimensiune socială

- are poveşti de dragoste

- e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela şi la efecte ieftine. 

"reproşul care se poate aduce":

- rezolvarea cam precipitată şi bruscă / dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire şi al „cloului” acţiunii (nu are rost să-l dezvălui aici)

- protagonista care realizează acel big-bang-ul / deznodămîntul, nu prea pare potrivită pentru ceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul.

concluzia sa de critic? stelian ţurlea se pricepe la femei. şi 3 steluţe.

mi se pare un standard foarte jos de interpretare şi evaluare literară din partea unui doctor, fie el şi în inginerie. totuşi el reprezintă uniunea scriitorilor bucureşti nu doar prin comitete şi comiţii, dar şi pe la evenimente internaţionale. de luaţi orice revistă sau site de critică străină şi faceţi comparaţia, ale domnului gârbea vi se vor părea rezumate şcolăreşti.  

va urma

un roman umoristico-filozofic. 3 chestii cu misoginism

se naşte o literatură underground deschisă la experimente literare şi viziuni neobişnuite, publicată de către edituri noi - herg benet e un exemplu -, opusă celei publicate de "editurile de renume".

unu

romanul cristinei nemerovschi, sânge satanic, încântă prin foarte mult umor si multă excesivitate: pentru că lumea "s-a dus pe pulă" şi asta a rămas singura atitudine: dacă nu-ţi lipseşte umorul, nu-ţi rămâne decât să te iei cu mâinile de cap. 

doi

M., personajul povestitor e satanist - individualist, rebel, anarhist, spune "nu" când simte nu, îşi bate joc de falsitate, de conformism, de superficialitate, de prostie (p.316) -, e hedonist, e mizantrop, e bisexual (e şi cu B. şi cu R.) şi are sânge în vine. rechizitoriile lui sunt contra babelor (care nu mai cred în nimic, nici măcar în prostiile cu ăl de sus), gheilor (ei înşişi cei mai plini de prejudecăţi şi frică), sunt contra profesoarelor sastisite, a filoloagelor corporatiste agramate, contra distruşilor, terminaţilor şi altor petarzi.

trei

l-am îndrăgit pe M. pentru că, deşi ascultă marduk, deicide, slazer, pantera, amon amarth, iubeşte arghezi.

***

pentru mine, cea mai oripilantă chestie au fost misoginismele din capitolul intitulat de ce nu iubim femeile:

pentru că se cred singurele lucruri frumoase din lume. pentru că sunt convinse că pizda lor este motivul pentru care soarele răsare în fiecare dimineaţă. pentru că nu au simţul umorului. pentru că le deranjează misoginii şi bancurile cu blonde. pentru că iau căcaturile serios iar lucrurile importante le tratează cu superficialitate. pentru că nu acceptă că în afară de pizdă nu au nimic de oferit. (p.240)

cristina nemerovschi, sânge satanic, editura herg benet, bucureşti, 2010, 368 de pagini

alte păreri la amdoar18ani şi marius-iulian stancu. paul cernat remarcă romanul la debut. în vreme ce un alt critic, horia gârbea, reproşează cărţii neverosimilitate şi infantilism, adică e, vorba lui gombrowicz, neîmpoponată.