mi-e din ce în ce mai silă de românia

nu am primit nici o bursă de la institutul cultural român, nu l-am văzut pe patapievici decât de două ori, o dată la un târg de carte, a doua la o librărie. am avut câteva contacte palide cu vreo 3 funcționari de acolo, din icr, ba o funcționară de-acolo a dat dovadă de totală neprofesionalism. 

totuși, am cunoscut mulți intelectuali care au lăudat ce a făcut icr-ul pentru ei, i-a ținut în străinătate ca să creeze, le-a organizat expoziții, evenimente, le-a tradus cărțile. altfel, străinătatea n-ar fi auzit în veci de cloaca asta în care ne împingem unii pe alții la fund, și din care unii se chinuie să mai facă ceva, în afară de hoții și mârlănie - adicătelea un strop de cultură.

știu intelectuali care sunt pdl-iști sau psd-iști sau intelectuali care sunt pur și simplu anti-băsiști pentru că au crezut în antena 3 sau au avut părinți cărora li s-a tăiat din pensie. sau pur și simplu doar li s-a sculat lor să fie anti-băsescu, de frustrați ce sunt. îi înțeleg că-l fac băsist pe patapievici, sau boier al minții, sau oportunist ș.a.m.d., e dreptul lor.

și poate se vor bucura că unii majoritari din senat - gen trifon belacurencu, toni greblă, doina silistru, vasile mustățea - de care acești intelectuali nu vor auzi vreodată, cum de altfel nici cetățenii care i-au votat nu vor mai ști de ei vreodată, vor hotărî că administrația lui patapievici a fost una băsistă, și deci cancerigenă pentru cultura română, tocmai ei care n-au citit poate nici o carte în ultimii 20 de ani, și poate niciodată.

așa încât, exprim aici că

MI-E SILĂ de o majoritate românească care decide pentru mine să asculte manele, să se uite la gapatos (sau cum l-o chema pe oligofrenul ăla), să arunce cu căcat de câine pe trotuar, să mă calce pe trecere și să se plângă tot timpul că o doare în cur, dar se plimbă jdemii de ori în italia fără să intre vreodată în vreun muzeu de-acolo. 

MI-E SILĂ de o majoritate care nu vede un rezultat bun - și icr-ul a avut ȘI rezultate bune, rezultate pe care guvernul "doctorului" ponta le va înlocui (aproape sigur) cu activitatea vreunui incompetent uselist, gen mircea diaconu. 

MI-E SILĂ de o majoritate care habar n-are că politica e NUMAI pe bani, și că ceea ce rămâne după o națiune - orice dracu mai însemană aia - nu e băsescu sau ponta, sau iliescu sau patriciu sau antonescu, sau patapievici, ci POATE un tânăr care AR PUTEA ajunge în america la o expoziție, pe banii icr, să devină POATE un alt brâncuși. 

MI-E ATÂT DE SILĂ de românia asta! și MI-E ATÂT DE SILĂ de democrația majorității! și-n clipe ca asta chiar îi înțeleg pe eliade și cioran c-au sprijinit legionarismul.

bine că mai sunt câțiva oameni frumoși în românia. dar care nu se vor auzi, în vacarmul animalic și drăcesc al majorității.

independenții în politică

paradoxal, curentul anti-băsescu a venit mai puțin din cauza lui însuși, cât echipei - în majoritate  dezastruoasă - din umbră, a pdl. să ne amintim că la refendendumul de suspendare a președintelui, băsescu a primit votul populației, bucuroase că un om - președintele - se opune unei clase politice corupte - simbolizată de parlament.

în clipa de față, candidatul independent nicușor dan strânge rândurile simpatizanților bucureșteni pe motivul împotrivirii sale față de un sistem politic local corupt. se pare că alegătorul român e nehotărât ca cetățeanul turmentat: ba e contra unui lider autoritar - băsescu a fost acuzat de dictatură - ba e pentru un lider providențial care ia frâiele în mâini (eliade ar spune erou civilizator).

în prezent, inițiativele aparțin primarului, tot el contrasemnează, însă deciziile sunt luate de către consiliul local (conform legii 215/2001). fără un sprijin din partea echipei de consilieri, primarul poate face foarte puțin. din propria experiență de 4 ani ca funcționar în interiorul unei primării, știu că fără o echipă partizană, primarul e legat la mâini și se va mulțumi doar cu puterea. și o schimbare a legislației locale nu se întrevede prea curând.

știm că sorin oprescu a avut sprijinul partidului social democrat, iar proiectele inaugurate au fost începute de mult, pasajul basarab chiar de băsescu însuși. pe partea cealaltă, oprescu însuși i-a acuzat pe cei din pdl că-i blochează proiectele.

ideea este că, din punct de vedere practic, un independent are nevoie, pentru a-și pune în aplicare proiectele, de o echipă. nu știu ce echipă are oprescu, nu știu ce echipă are nicușor dan, știu doar de echipa lui prigoană. din păcate, proiectele acestuia din urmă - capitală culturală (prigoană și cultura!), străzi aspirate etc. - sunt ridicole de-ți dai cu pliciul. se anunță din nou jocuri politice de manipulare a banului public în interese particulare sau de partid. 

din păcate pentru bucureșteni - ca și pentru toți românii - nu prea e de unde alege.

dacă aș vota pentru bucurești (voi vota pentru constanța), aș vota pe nicușor dan și toader paleologu. nu pentru ceea ce vor reuși să facă (nu mai am demult iluzii mesianice) - ci pentru onestitatea lor. măcar onestitatea să-și facă rol în politică, dacă nu se pot schimba prea multe.

de ce aș împușca bucuros o bunicuță?

• pentru că și-a început domnia cu uciderea lui nicolae ceaușescu fără proces corect.
• pentru că a înlocuit un regim politic comunist cu o oligarhie neo-comunistă crescută malign pe capitalul orânduirii comuniste.  
• pentru că a inventat noțiunea inexistentă de teroriști, pentru a-și acoperi destabilizarea pe care el însuși, mai apoi, a "stabilizat-o".
• pentru că a chemat minerii ca garant al ordinii civile. 
• pentru că a pus în fruntea țării ipochimeni ca nicolae văcăroiu și adrian năstase.
• pentru că nu a spus cu adevărat nimic, niciodată, în spatele limbajului de lemn duhnind de aroganță.
• pentru că a crescut un regim politic mafiot și discreționar, la vârful piramidei birocratice eficiente a FSN (din care a apărut, de altfel, și traian băsescu)
• pentru că e încă eminența cenușie care "girează" bunul plac politic și matrapazlâcurile judiciare.
• pentru că victor ponta, ce vrea să-și scape nașul (pe bombonel) e urmașul său demn.  

 

• pentru că în românia ion iliescu a distrus ideea de justiție ce stă de fapt la baza statului de drept și a democrației.
• pentru că în românia de după ion iliescu, unii sunt deasupra legii, și nu vor plăti niciodată pentru faptele împotriva celorlalți.   

desen de petry

merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.

gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.

dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.

în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.

povestea cu traducătorii români

mai demult, doamna antoaneta ralian, traducătoare de elită din limba engleză, a rămas surprinsă când un trust editorial românia îi oferea pentru o traducere un onorariu de 10 ori mai mare decât cel cu care o plăteau alte edituri, de ani buni. ceea ce denotă o modestie fără seamăn - aproape naivă - din partea unui mare traducător obişnuit să muncească cu litera din pasiune şi mai puţin pentru bani.
dar tinerii se pare că au început să gândească altfel. din contactele mele cu lumea literară, ştiu că o pagină de carte tradusă costă 2 euro, indiferent că e un best seller american de kaka sau critica raţiunii pure. traducătorii acceptă, mai ales în vreme de criză. aşa că sunt nevoiţi să scadă calitatea de dragul cantităţii, după principiul cu cât mai multe contracte, cu atât un trai mai bun.

însă se poate întâmpla ca editurile - chiar şi cele mari, de pildă rao sau editura univers, cea condusă de sergiu crupenshi - să nu plătească deloc traducătorii, deşi cartea se publică şi se vinde copios. ce face atunci un traducător? îşi angajează un avocat prin relaţii sau unul ieftinache şi dă editura în judecată. aceasta, cu o mai mare putere financiară, are un avocat versat care apelează la călcâiul lui ahile al judecătorilor - procedurile. procesul e câştigat pentru editură, peierdut pentru traducător. e cazul doamnei laura frunză descris pe blogul dumneaei. degeaba protestează traducătorul, munca lui va fi apreciată (sau nu) de cititori, banii vor ajunge în siguranţă în buzunarul editorului şi al librarului (dacă e vorba de cărtureşti).

ei bine, am o soluţie: o asociaţie a traducătorilor - un fel de sindicat - care să-şi aleagă reprezentanţi cu talent de negociatori şi avocaţi pricepuţi şi buni. un mic procent pentru asociaţie este mult mai puţin decât un proces pierdut şi un onorariu neplătit. probabil că există aşa ceva, însă mai mult pe hârtie, nicidecum de facto. o asemenea asociaţie ar putea negocia cu editorii onorarii mai mari - eu personal aş plăti mai mult pentru o carte tradusă bine decât pentru una tradusă prost - şi şi-ar reprezenta mai bine drepturile în contractele semnate sau, în caz de litigiu, în instanţă.

problema nu este la edituri în genere. pe o piaţă liberă, ele pot alege onorariul în favoarea lor, iar acesta poate fi acceptat sau nu. de asemenea, în orice ţară cu drept civil, unele contracte sunt încălcate iar lucrurile se rezolvă fie amiabil fie prin instanţă. depinde de partea vătămată să fie reprezentată mai bine sau mai prost. problema este la traducători. nu ştiu să negocieze şi să se reprezinte, însă sunt destul de orgolioşi sau comozi să se asocieze şi să plătească pe cineva care să negocieze şi să îi reprezinte. cu atât mai mult cu cât toate se petrec în românia, ţară vestită pentru justiţia ei impotentă.

până atunci, vom asista la victime singulare care, deşi cu pregătire universitară şi - teoretic - cu mintea deschisă, vor să se bată cu morile de vânt, într-o luptă "nobilă" şi "purificatoare".

later edit: un prim pas al breslei este iniţiativa de pe facebook grupul traducătorilor literari din românia - "în încercarea de a afla unii de alţii, mai întâi, şi de a reuşi să ne adunăm forţele pentru înfiinţarea unei asociaţii, mai apoi. aştept să se înscrie cît mai mulţi membrii şi mai vedem" - spune traducătoarea din italiană cerasela barbone.

ce spui unui intelectual român?

de câţiva ani, de când am început să colind blogurile literare, dar mai ales părtaş la niscaiva evenimente culturale, pot spune că am aflat cum anume trebuie să te comporţi cu un intelectual român (adică absolvent de facultate, inclusiv pe bani), dar mai ales cu unul care poartă şi creaţii grele în spate. am învăţat în primul rând de la camil petrescu, aşa cum povesteşte mihail sebastian în jurnalul său (p.46).

camil petrescu: "în definitiv, dragă, să recunoaştem: nu există decât trei romancieri: dumneata [mihail sebastian], mircea [eliade] şi eu." inefabil, camil. dacă ar mai fi fost de faţă - ştiu eu? - sergiu dan, de exemplu, e neîndoios că "în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri."

pornind de la camil petrescu, ofer aici un modus dicendi, în cazul întâlnirii cu un intelectual român (adică absolvent de facultate, inclusiv pe bani), pe care nu vrei să ţi-l faci duşman:

• în primul rând îţi vei ascunde studiile tale şi experienţa şi vei mărturisi că te consideri doar un diletant, adresându-i-te irefutabil cu Maestre;
  
• în al doilea rând, vei afla care sunt oamenii pe care nu-i suportă, sau care sunt mai celebri decât el - apoi vei declama cu tărie că tocmai ei nu-ţi plac, toţi sunt nişte rataţi şi nişte fraieri (indiferent dacă tu-i apreciezi sau nu);
• îi vei lăuda întotdeauna Opera, oricât de mediocră şi de necitibilă / necitită ar fi; 
• dacă e scriitor, poţi spune că, după tine, ar merita chiar el nobelul, dar dacă te uiţi ce scriitori îl câştigă, chiar nobelul însuşi ar putea fi o ruşine (musai trebuie să inserezi şi ceva negativ de cărtărescu);
• arată-te ignorant în altceva decât în preocupările în care el "excelează" - de pildă, dacă el e filolog, arată-te interesat doar de filologie, nu şi de pictură, chimie sau muzică (altfel, poţi afla că n-a auzit niciodată de jackson pollock sau de steven weinberg); 
• îi spui că are o sensibilitate de poet (chiar dacă e inginer) - vei afla că a scos cândva sau are de gând să publice şi o plachetă de versuri (dar evident, va rămâne un neînţeles).

 subiecte de discuţie:

• ce le-a tras-o herta müller intelectualilor, dar mai ales lui liiceanu! (pentru umanişti)
• e festivalul enescu altceva decât marketing? (muzicieni şi oameni de marketing)
• ce părere aveţi despre cartoful pe băţ al lui ghilduş? dar despre paiaţele lui bolborea? (pictori sau sculptori) 
• cum e? - neutrinul are sau nu viteza mai mare decât a luminii? (fizician)
• ...
  
• încheie sentenţios cu nu se mai face cultură azi! sau nivelul de cultură azi e foarte slab, acum se face cultură până şi pe bloguri!

nu doar că vei fi considerat deîndată un intelectual fin, dar te vei număra întodeauna printre convivii de nădejde ai întregului mediu intelectual românesc. şi nicidecum un blogăr nesuferit! 

mult succes!

succesul în business înseamnă muncă, nu publicitate

 

sunt uimit pe zi ce trece. 

în condiţiile CRIZEI, mulţi tineri continuă să spere că pot face bani cu MUNCĂ puţină.

• sunt uimit cum mulţi tineri studenţi / masteranzi încă mai ascultă cu gura căscată conferinţele "antreprenorilor" îmbogăţiţi într-o perioadă dubioasă a economiei româneşti şi care acum, dacă li se propune un business onest pe termen lung, caută doar să facă speculă şi să nu-şi asume nici un risc (vezi şi emisiunea "arena leilor"). 
• sunt uimit cum sunt promovaţi ca modele oameni de afaceri care s-au îmbogăţit în câţiva ani doar prin afaceri cu statul.
• sunt uimit cum mulţi tineri studenţi / masteranzi sunt convinşi că pot ajunge cineva doar creându-şi o imagine, fără a crea pe undeva vreo valoare - materială sau spirituală.
• sunt uimit cum mulţi directori de firme încă alocă bugete pentru marketing (fără vreun return of investment), dar nu investesc în oamenii care le fac vânzările şi le aduc supravieţuirea. 
• sunt uimit cum nici 10% dintre candidaţii pe care îi văd la interviuri nu au un plan de carieră.
• sunt uimit cum mai toată lumea vede online-ul (social media) şi it-ul ca unicul mijloc de succes rapid şi sigur - antreprenorii de la conferinţe sunt cei cu afaceri din online, şi nicidecum vreun buticar care se chinuie să-şi asigure supravieţuirea cu o bancă, o farmacie şi o sală de pariuri împrejur. (un relevant articol a scris subiectiv.ro)

mai NIMENI nu se mai gândeşte la o carieră clădită pe muncă multă, pe un plan riguros, pas cu pas, către un rezultat plin de satisfacţii. nici o criză nu-ţi poate lua rezultatele. şi nici experienţa. 

imaginea şi câştigul rapid şi simplu, bazat pe conjuncturi, pleacă la fel de repede precum vin.

ps - despre aparenţe şi spoială aici.

la judecătoria cornetu domneşte neprofesionalismul şi ignorarea legii

împreună cu trei prieteni am purces să înfiinţăm o asociaţie nonguvernamentală, şi cum am găsit un sediu la unul dintre noi acasă, a trebuit să depunem dosarul la judecătoria cornetu.

ce spune legea?

conform ordonanţei 26/2000 care stabileşte cadrul general de înfiinţare a asociaţiilor, termenul de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor de înfiinţare până la cel în care judecătorul verifică şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, este de 3 zile (art.8, alin.2).

ce spune judecătoria cornetu?

în data de 20 septembrie, am mers deci la arhiva judecătoriei cornetu. ca să aflu de la o domnişoară salariată, că pentru asociaţii, singura zi de depunere a documentelor este joia. 

cine a stabilit asta? 

cum este înştiinţat contribuabilul? pe site nu se aminteşte.

cine plăteşte drumul (9 lei) şi timpul (2 ore dus-întors de la unirii) pentru această amânare? 

totul în sarcina mea, a contribuabilului.

am revenit în data de joi, 22 septembrie, unde dosarul a fost acceptat, urmând ca judecătorul delegat să se pronunţe în şedinţă publică, în data de 13.10.2011, ora 12:00. deci 15 zile lucrătoare şi 20 clendaristice, a dispus judecătoria cornetu, şi cum a dispus legea sus-menţionată.

cum se aplică legea la cornetu?

în data de 13 octombrie, la ora 12:00, sala de şedinţă a completului "persoane juridice" era goală iar gardianul ne păzea fără să ştie ce se întâmplă. orarul dosarelor pe rol nu era afişat, ci unul vechi, de cu 2 zile în urmă. "este stricat sistemul", am fost înştiinţaţi.

după o oră şi ceva, la ora 13:10 am fost introduşi în sală. unde am aşteptat-o un sfert de oră pe doamna judecătoare CONSTANTINA BUŞU, care şi-a făcut apariţia şi a început să răsfoiască şi să citească acolo, pe loc, dosarele. când mi-a venit rândul, mi-a pus 2 întrebări şi,m în ceea ce mă priveşte, totul a durat maxim 3 minute. la 14:10 am părăsit judecătoria.

rezultatul? 

l-am văzut adineauri, pe net, în sistemul informatic al ministerului. sub numărul dosarului nostru de înfiinţare a asociaţiei "ecoethics", stă încheierea privind asociaţia "harry tennis club". iată:

concluzie

din impozitul meu pe salariu sunt plătiţi atât doamna de la arhivă care m-a rechemat cu incompetenţă în altă zi, cât şi doamna judecător CONSTANTINA BUŞU, plătită, conform grilei de salarizare a personalului plătit din fonduri publice cu un salariu între 6300 şi 8700 de lei lunar. nu contest competenţa doamnei judecătoare - deşi după portalul de mai sus al colegilor ei, e zero -, ci lipsa de bun simţ şi profesionalism faţă de petenţii care o plătesc legal, dar o aşteaptă ore pe holuri şi în săli să-şi facă treaba. 

ştiu că există un număr mare de dosare, ştiu că există stres şi frustrări.

însă un comportament de bun simţ, prezentări de scuze şi puţină condescendenţă înseamnă lucrul cu publicul. dacă nu le place să lucreze cu publicul, sau sunt nemulţumiţi de condiţiile de muncă, să se afunde într-un birou şi să nu dea ochii cu noi. sau să-şi caute alt job.

ţine nu de profesionalism, ci de un minim bun simţ uman. 

în mediul privat unde activez, astfel de comportamente sunt sancţionate cu concedierea.

p.s. nu mai spun despre judecătoarea - tot de la corentu - prinsă în flagrant de luare de mită în mai a.c.

diminutivuţele românaşului de zi cu zi

păstrez aceeşi stupoare, auzind în ultmii ani folosirea până la greţoşenie a diminutivelor în vocabularul de zi cu zi al românilor, mai ales în servicii - restaurant, magazin, hotel etc.

spre pildă, la restaurant, parcă e o amnezie totală de ciorbă de vacă, toţi îmi recomandă ciorbiţă de văcuţă. iar după ce consult preţul din lista de bucate, dacă mi-e foame (nu fomiţă), nu mă gândesc nicidecum la câteva ciozvârţele pierdute într-un degetar de zeamă, ci la cogeamitea bolu' "cu vârf".

tocana e tocăniţă, friptura e fripturică, salata e sălăţică, micii sunt mititei, pâinea e pâinică - totul e parcă gătit în liliput, m-aştept ca după-aceste cuvinte, să vină-o vrajă iar ospătarul să se transforme puf! într-un pitic din twin peaks. mai lipsesc cartofiorii prăjiţei sau iahniuţa de fasolică cu ciolănel afumăţel.

m-am gândit, poate-o fi vreun efect placebo aicea, după ce mă ghiftuiesc bine, plec cu ideea că am mâncat fin: nicidecum o ciorbă, o fasole, ci o ciorbiţă, o fasolică... deşi, când vine nota, liliputul devine brusc brobdingnag, n-am de plată vreo sumiţă sau niscaiva bănuţi - iarăşi un diminutiv care mă căpiază şi mă duce cu gândul la nişte firfirici care mi se scurg printre degete / degeţele - ci bănet de-a dreptul (mie, unul, bănet mi-ar plăcea să câştig tot timpul).

sunt pus s-aştept o secundiţă sau un momenţel. pun cumpărăturile în punguţă. la spital iau o pastiluţă, la braţ mi se pune branulica. 

pe de altă parte, nimeni cred că nu vrea să aibă de-a face cu şpăguţa, bacşişelul, sălărelul, sau cu vreun doctoraş, preoţel sau avocăţel. sau în pat, cu vreo puţică sau vreo păsărică. 

o dovadă - zic eu despre cei ce folosesc diminutivele - a infantilităţii emoţionale. 

şi nici măcar nu amuză.

ilustraţie de valentin tănase

ce scriu blogării pentru bani? - impresiile unui cititor de bloguri

când am descoperit blogurile, am găsit pagini frumoase, dar mai ales sincere, despre oameni.

ascunşi sub un pseudonim, aceştia şi-mpărtăşeau necunoscuţilor - şi ei tot pseudonime - cele mai ascunse gânduri de-o clipă sau dintotdeauna. blogosfera era "în construcţie" iar blogării îşi puteau exhiba în voie pasiunile şi diletantismele.

în 6 ani, blogosfera s-a schimbat. au apărut topuri cu bloguri, concursuri cu blogurile cele mai apreciate. au apărut bloguri specializate, dar şi cele pentru toată lumea. au apărut blogurile colective. unii blogări au renunţat, au apărut alţii. totul într-o libertate online cum rareori găseşti în offline.

au apărut însă banii. departamentele marilor companii au căscat ochii la un instrument nou, blogul. au hotărât deci să investească. au contactat blogări cu audienţă mare, au organizat campanii special pentru blogări. între timp, au apărut şi agenţii de publicitate "profesioniste" pentru blogări.

iată cum mulţi blogări au văzut că stând frumuşel în faţa calculatorului, îşi pot băga bănişori în cont. au apărut blogări de legendă, zoso de exemplu, întâiul rothschild al blogosferei româneşti. şi vedetele media au mirosit noua "roşie montană". de pildă, un tânăr cântăreţ şi actor cere cifre cu multe zerouri în coadă de euro. nu văd mult rău în asta. dar ca la roşia montană, cianurile strică mediul: dacă la începuturile tale ca blogăr scriai despre cât de nocivă e coca cola, însă acum, pentru bani, scrii cât de bun e nu ştiu ce suc, cu euri mai abitir decât vestita licoare americană, cât de credibil eşti? când, epuizat de tot soiul de campanii, începi a scrie banalităţi, doar ca să umpli spaţiul dintre, transformându-ţi blogul în tabloid, ce imagine mai vrei să ai? 

şi iată cum blogul, dintr-un instrument sincer de gînduri şi sentimente proprii, e transformat, pe bani, într-un instrument folosit de alţii. poate pe bani mulţi. dar merită?

exemplul 1: biscuiţii lui cabral. prezentatorul teve cabral mi-a prezentat nu demult pe blogul său că carbohidraţii continuţi în nu ştiu ce biscuiţi  sunt eliberaţi treptat - "printre altele, asta înseamnă că nivelul glucozei în sânge rămâne constant dar şi că ai energie pentru 4 ore, pentru întreaga dimineaţă", zice el. mi-e greu să cred că cabral - prezentatorul teve sau blogărul? - a mâncat biscuiţii, apoi a mers la analize de sânge, ca să se/mă convingă de adevărul celor spuse. şi n-a dat copy-paste de pe un comunicat trimis în plic de agenţie laolaltă cu ceva parale.

exemplul 2: campania cu şopârlica. a fost o perioadă cînd găseam pe toate blogurile poze şi posturi despre nu ştiu ce şopârlică - mascota nu ştiu cărei campanii (ba ştiu, dar nu vreau să-i fac reclamă). a fost şi un concurs de balade 2.0 cu acea şopârlă - "şopârla însetată, nu-ştiu-cum alintată". carevasăzică, blogări care până atunci aveau tupeul să-l înveţe pe iliescu şi băsescu cum e cu politica, pentru parale, n-aveau tupeul le spună tipelor de la marketing - care-au gândit campania - că poanta cu şopârlica e ridicolă. ba chiar păreau cu toţii că şopârlica devine brusc simbol al divertismentului blogosferic. (chiar, nu mai zice nimeni ce mai e cu şopârla? o fi murit, săraca.)

nu, nu sunt împotriva campaniilor de marketing pe bloguri. însă cred în păstrarea bunei măsuri. şi aşa "ucigaşul" asumat al blogurilor, facebook, cu like-urile lui e plin de publicitate, cred că blogul ar trebui să mai păstreze din ceea ce a fost odinioară.

se vehiculează o reţetă ca să faci bani din blog - spicuieşti din agenţiile de presă anumite ştiri, le comentezi în stil voit tabloid, cu înjurături şi tot tacâmul, îţi faci mulţi vizitatori - românii sunt leşinaţi după scandal -, aşa încât îţi poţi înscrie liniştit blogul într-o campanie publicitară pentru indiferent ce produs - fie el prezervativ sau credit bancar. numai să fie pe bani.

într-un aşa trend, nimic nu mai rămâne din scopul iniţial al apariţiei blogului ca gen - jurnal de gânduri şi pasiuni intime. ci blogul rămâne doar un mijloc de a face bani uşor. la fel ca "jurnalismul tabloidiza(n)t ce prezintă drept "ştiri" desfăşurări de nunţi de mârlani. tot un mijloc de a face bani uşor.

nu există o deontologie a blogărului, aşa cum este cea - de cele mai multe ori încălcată - a jurnalistului. nici nu e nevoie, zic. însă e nevoie de păstrarea ideii de sinceritate din care s-a născut blogul.

sper ca niciodată să nu fiu asimilat - ca blogăr - cu ăla ce scrie despre fleacuri pe bani. dacă scriu despre fleacuri, o pot face şi fără bani. banii nu-ţi pot aduce un dram de siceritate în plus.

ps. nu mai spun de blogării "forţaţi" de anumite campanii să scrie despre anumite evenimente la care pân-atunci ei nici nu călcaseră - piese de teatru, concerte simfonice etc. posturile lor vor constitui pentru mine o permanentă sursă de umor. :))

lecţia de bacalaureat

când mass media şi nu numai se dă de ceasul morţii vizavi de rezultatele de la bacalaureat - de parcă nu ştia toată lumea că în ultimii ani se copia în draci ca absolvenţii să se-nscrie lejer şi fără examen la universitate, unde urmau să-şi confirme nivelul scăzut în faţa profesorilor, majoritatea la fel de dezinteresaţi.

ei bine, în această turmă de loaze, ce reflectă întocmai imaginea părinţilor, se mai găsesc şi pepite - doi liceeni care au luat 10 din prima: alina crăciun şi răzvan stoica. ceea ce ne spun ei este un lucru pe care îl ştim şi noi, dar numai din teorie. anume că reţeta succesului constă în muncă mai multă şi îndelungată: rămânerea peste ore şi învăţatul pe parcurs. 

într-o românie în care hoţii "deştepţi" devin miliardari într-un an-doi, reţeta aceasta a succesului e perimată. doar nu cu toţii - inclusiv eu - învăţam pentru examene doar în sesiune?

aşadar, ar trebui să învăţăm şi de la liceeni. cei care merită, evident.

şah la rege?

toată lumea arde de declaraţiile lui traian băsescu referitoare la fostul rege mihai. evident, băsescu nu e la prima gafă cât capra. în fine, la ce să ne aşteptăm din partea unui om incult cum e actualul preşedinte? la cunoştinţe istorice? la bun simţ? la viziune politică? politicieni cu aşa ceva îi numeri pe degete pe la străini, darmite pe la noi.

însă ceva mă pune pe gânduri: 

este monarhia o alternativă prezentă la haosul românesc? 

cu alte cuvinte, o posibilă regină margareta şi un principe radu pot fi utili româniei actuale? căci e clar, bătrânul rege mihai iese din discuţia despre conducerea efectivă. mai precis, dincolo de aspectele emoţionale ce însoţesc regalitatea românească ale fiecăruia dintre noi, - carol întâi cu independenţa, ferdinand cu unirea, carol al doilea cu interbelicul, aristocratismul, dar şi camarilele - sub aspect practic, sistemul monarhic mi se pare acum, în condiţiile de post comunism pseudo-democratic, o alegere nepotrivită. 

o regină margareta şi un principe radu?

în primul rând, lipsa unei experienţe politice şi de leadership a margaretei va duce probabil la înlocuirea incompetenţei actualei oligarhii neocomuniste cu o altă incompetenţă, din partea unei oligarhii monarhice. 

în al doilea rând, populaţia româniei - profund nearistocratică şi republicană - se va supune cu greu unui regim politic diferit. aş spune că ar putea avea loc mai degrabă o republicanizare a monarhiei decât o monarhizare a republicii. primele semne s-au şi văzut - le aminteşte şi băsescu - spiritul hrăpărţ in integrum al casei regale.

în plus, într-o monarhie, declaraţii ca ale lui băsescu ar fi pasibile de puşcărie pentru lezmajestate.  

nu, nu sunt de acord cu afirmaţiile lui băsescu vizavi de mihai. nu cred că regimul monarhic trecut a fost nociv româniei, ci, per ansamblu, benefic. însă sunt îndeajuns de realist să-mi dau seama că actualele persoane ce ar urma să ocupe tronul, în cazul unei reveniri la tron, nu sunt o alternativă la politica româniei pe termen scurt. 

cine ştie, în viitor, poate cu principele nicolae, următorul moştenitor (poza de sus), altfel vor sta lucrurile.

pestilenţe intelectuale

am o nedumerire. 

mai intru din când în când prin anticariate, unde dau peste unii intelectuali de sex masculin care put de-ţi mută nasul. mi s-a întâmplat chiar să ies imediat din prăvălie, sufocat. chiar şi la lansări de carte poţi da peste aşa ceva, printre scriitori, traducători - sunt atât de neglijenţi, că nu vrei să ai de-a face cu ei, ba chiar cauţi motiv să fugi. desigur, politeţea te împiedică să spui ceva, ca să nu jigneşti.

ce nu înţeleg este de ce, oricât de săraci ar fi, oamenii aceştia, cei mai mulţi peste 50 de ani, nu-şi spală regulat trupul şi hainele şi nu-şi cumpără un deodorant. ştiu, sunt preocupaţi mai mult de spirit, dar totuşi.

dacă nu le pasă de ei înşişi, de ce le-ar păsa de ceilalţi?

criticii noştri sau "specialiştii lecturii" - 2

continuare de aici.

horia gârbea

pe horia gârbea îl găsim mai uşor, are blog personal, fiind doar preşedinte al uniunii scriitorilor bucureşti. când l-am văzut în persoană de departe, anul trecut, la o agapă pustie în club a, mi s-a părut atunci că opiniile sale sunt pertinente şi bine argumentate.

dar acum, luând alte păreri "avizate" ale acestui specialist al lecturii, am găsit acestea:

despre romanul viaţa lui kostas venetis  de octavian soviany (aici):

după ce în trei sferturi de articol e povestit o parte din subiect - probabil ceea ce i-a "adus desfătare" criticului (fie vorba între noi, romanul e citit la repezeală, fragmentul de mai jos nu e "real", face parte dintr-un vis) :

june fiind, el îi cere primului dintre amanţii săi, turcului yussuf, în schimbul virginităţii, favoarea de-al sodomiza pe vanghelis, argatul care o coţăia pe maică-sa. zis şi făcut...

urmează concluzia:

meşteşugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui kostas, supus delirului agonic, înţesat cu episoade stranii şi crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui octavian soviany este şi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei. dulce şi vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit şi justificat „balcan peninsular” produce desfătare. lucrată şapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. la finalul ei, sertarele se închid şi concluzia decurge clar, deşi oarecum surprinzător, din premise.

deci dacă vă doriţi să citiţi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei, citiţi viaţa lui kostas venetis. e sfatul criticului literar.

romanul trei femei de stelian ţurlea (aici):

subiectul: "relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei 

autorul:

- se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine

- se pricepe foarte bine să dea cuvîntul personajelor feminine ca naratori

- se pune cu succes în locul personajelor feminine.

romanul:

- are suspans

- are dimensiune socială

- are poveşti de dragoste

- e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela şi la efecte ieftine. 

"reproşul care se poate aduce":

- rezolvarea cam precipitată şi bruscă / dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire şi al „cloului” acţiunii (nu are rost să-l dezvălui aici)

- protagonista care realizează acel big-bang-ul / deznodămîntul, nu prea pare potrivită pentru ceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul.

concluzia sa de critic? stelian ţurlea se pricepe la femei. şi 3 steluţe.

mi se pare un standard foarte jos de interpretare şi evaluare literară din partea unui doctor, fie el şi în inginerie. totuşi el reprezintă uniunea scriitorilor bucureşti nu doar prin comitete şi comiţii, dar şi pe la evenimente internaţionale. de luaţi orice revistă sau site de critică străină şi faceţi comparaţia, ale domnului gârbea vi se vor părea rezumate şcolăreşti.  

va urma

criticii noştri sau "specialiştii lecturii"

aflai de la un amic scriitor că juriul de nominalizări al uniunii scriitorilor din românia - ales în şedinţa de consiliu din ianuarie 2011 - a stabilit nominalizările pentru premiile pentru cărţi apărute în 2010 şi pentru premiul naţional de literatură.
asta înseamnă probabil o diplomă şi o sumă de bani, îmi zic. apoi gândesc că e vorba de valoare acilea, carevasăzică fruncea literaturii române.
însă ia să văd cine alcătuieşte juriul?
5 critici: dan cristea, horia gârbea, antonio patraş, ovidiu pecican şi vasile spiridon.
or fi oameni cumsecade, nu zic, dar ia să le căutăm valoarea critică. şi m-apuc să investighez pe google după niscaiva criticisme:


dan cristea
greu de găsit pe google, în favoarea lui daniel cristea enache, pare-se mult mai celebru online.
dar am găsit în revista luceafărul opinia sa despre viaţa lui kostas venetis - pe care l-am citit şi eu şi despre care am scris o scurtă impresie tare amatoristică aici.
dar, afară de povestirea întâmplărilor romanului, demnă de orice puştan pasionat întrucâtva de lectură, "originalul" se lăfăie la final:

poveştile lui octavian soviany, reci şi uşor demonstrative, ficţionale de dragul fic­ţiunii, amorale şi excesive, sugerează predispoziţia pentru căutarea unei libertăţi de obţinut prin mijloacele preponderente ale distrugerii. mai simplu, există în scriitor o înclinaţie anarhică, o fascinaţie pentru formele distructive care îl împing pe autor să scrie un roman original, nescris încă.

nu prea am înţeles precis - romanul are vreun merit? e prost? e mediocru? e de citit sau de aruncat? ce ne spune, ce ne învaţă până la urmă criticul, care - spune dan cristea aici, - este un specialist. vrem, nu vrem, el rămâne un specialist al lecturii.
sincer, de la un tip cu doctorat în literatură comparată luat la university of iowa, n-ar trebui să ne-aşteptăm la mai mult?

dar iată ce ne spune - tot în luceafărul aici - domnul critic despre un alt roman, necitit de mine, omul care aduce pipi, romanul lui toma roman jr. (probabil există şi un toma roman sr.):

e vorba de autoironie, de băşcălia de sine, mai bine zis, pe care toma roman jr. o depozitează în contul personajului narator. acesta devine uneori victimă din rolul de cuceritor, precum în această situaţie povestită hazos:

„acum vreo patru ani mă iubeam sincer cu domnişoara corina, mare om, mare caracter la propriu şi la figurat. făcuse sport de performanţă şi se lăsase, aşa că era înaltă şi oarecum pătrată. în plus, cum spune un loc comun‚‘detesta minciuna‘. mai clar, era teribil de geloasă. îmi ardea câte un pumn în ceafă de fiecare dată când mă uitam mai lung după cineva sau mă surprindea vorbind la telefon ceva mai mult cu câte o colegă de redacţie“.

hazos indeed! şi criticul conchide aşa:

cu un stil alert şi cu un limbaj care nu evită buruienosul şi argoticul, păstrându-se totuşi în limitele suportabilităţii, toma roman jr. debutează în proză cu o fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie.  

v-aţi prins ce e cu romanul, nu? "fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie."

va urma

caii şi câinii deltei

la letea cică sunt cai sălbatici. dintre care unii sunt ameninţaţi să fie transformaţi în salam.
dar acolo sunt sute de oameni poate mai sălbatici. dintre care mulţi mor de alcoolism şi de sărăcie. ameninţaţi deci să fie transformaţi în pământ. pentru ei nu ţipă nimeni, n-auzim nimic, nici o organizaţie naţională sau internaţională nu are un proiect aplicat pentru oameni.

în deltă sunt mii de localnici ce nu trăiesc decât din braconaj, din care îşi cumpără votcă, apoi mor repede. mă îndoiesc că medicii spitalelor de-acolo pot face ceva - ei n-au bani de medicamente. printre ei, mafia caviarului prosperă nestingherită, iar cea funciară la fel, după jafurile pesediste din trecutul apropiat. aţi auzit despre astea vreo judecătoare cu vreo sentinţă definitivă pân-acum? cel mult, şade beată la volan, ca să fie degrabă eliberată pe bază de trusă.

pe fondul tragediei oamenilor, pentru care un milion pe cal tăiat înseamnă nu altceva decât câteva sticle de votcă, tragedia cailor sălbatici mi se pare doar o latură a unei realităţi sinistre, infernale, într-un peisaj dorit de toţi ca unul paradisiac. protejat, cică, de unesco.

mi-e ruşine că-s român.

care e cultura angajaţilor români?

şefii români consideră că angajaţilor români le e teamă să întrebe ca să nu pară proşti şi suferă de scenarită şi adoră să bârfească.

probabil că suntem crescuţi să credem că ne pricepem la toate şi că înţelegem din prima totul. iar dacă întrebăm, ceilalţi ne consideră proşti.

implicarea politicului şi lipsa competenţei sunt probabil cauzele de a crede că totul se întâmplă din raţiuni oculte, conspiraţii şi jocuri de putere. 

despre bârfă, ce să mai comentez?

în perioada 2009-2011 compania result development a realizat o cercetare pe 110 manageri români din 35,5% companii naţionale si 64,5% multinaţionale.

buzunarele găurite ale culturii

recentul pseudo-scandal cu manuscrisele cioraniene mă face să mă-ntreb felul în care privim noi, românii, cultura: cred că mentalul colectiv are săpată ideea că domeniul culturii ţine cumva de domeniul imaterialului, al sferelor celeste, al transcendenţei, unde banii sunt blasfemie curată. 

cine ştie, poate şi religia are vreun rol pe-aici. sau poate imaginea scârboasă cultivată de comunişti a intelectualului proletar care, între-o şaibă şi-un şurub, mai recită in când în când câte-o poezea "pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, unde pătrunde ziua printre fereşti murdare". creatorul este sărac lipit, şi, ascuns de lume, şade şi trudeşte tuşind tuberculos la acea Creaţie cu C mare.

doar gloria postumă contează. iar cărţile, tablourile, sculpturile, bucăţile muzicale sunt bunuri de oferit moca întregului popor. cu poporul, pentru popor. 

intelectualul? un slujbaş pro bono. 

cum? vreun scriitor face bani din cărţi? ptiu! de-a dreptul imoral!

cărtărescu ia bani din de ce iubim femeile? 

patapievici ia bani din omu' recent? 

dan lungu şi-a făcut casă din banii cărţilor traduse?

vai! dar e total indecent! 

au ajuns scriitorii să se-mbogăţească? ah! oh!

traducătoarea de elită antoaneta ralian povesteşte aici un malentendu privind plata reeditării unei traduceri de-a domniei sale de către editura litera. cum cecul are un zero în plus faţă de ceea ce a primit iniţial pentru traducere din partea editurii polirom, dumneaei, ingenuu, refuză zeroul. unii au considerat-o eroină, alţii, fraieră. eu cred că distinsa doamnă a fost victima unei mentalităţi păguboase. că sărăcia - mai ales la un intelectual - oferă nobleţe. oare câţi oameni cunoaşteţi care achită ratele cu nobleţe?

orice produs cultural este un produs, pe o piaţă. iar produsul trebuie să aducă bani. atât creatorului, cât şi celor implicaţi în completarea procesului: în cazul cărţii, redactorul, editura, reţelele de desfacere etc. - este legea oricărui produs într-o economie de piaţă. 

dacă cioran a ales sărăcia, de ce ruda lui, moştenitoarea manuscriselor, trebuie să facă la fel? să stea şi ea săracă? să le fi dat pe degeaba poporului? dacă piaţa manuscriselor socotea că hârtiile aveau valoare, de ce să nu le vândă? doar nu le furase, le deţinea prin moştenire. 

dacă traducerea doamnei ralian era evaluată la un preţ cu un zero în plus, de ce trebuia să renunţe la bani? 

dintr-o mentalitate păguboasă, patronii editurilor nu plătesc autorii cât ar merita, dintr-o mentalitate păguboasă sunt scârţari cu traducătorii, cu redactorii şi trag grosul încasărilor pe turta lor. dintr-o mentalitate păguboasă şefii sunt opaci la dobândirea de abilităţi antreprenoriale. contează mai mult relaţiile pe care le au, partipriurile şi simpatiile faţă de semenii culţi umanistic dar profund inculţi economic.

în vremea asta, epigonii culturii noastre plescăie de poftă şi bârfesc, neînţelegând cum de dan brown, j.k. rowling - ca să rămân la cărţi - învârt milioane. 

păi, în vreme ce ăia fac afaceri, ai noştri... chiar, ce fac ai noştri?

ps. după cum s-a văzut, nu intră în discuţie valoarea artistică a produsului cultural, ci doar cea economică.

anti-modele româneşti

"profetul" dan puric

îl admir pe dan puric în ceea ce face cu trupa lui de teatru. e un actor de elită.

când schimbă rolul însă, când apare pe sticlă sau prin locuri improprii (conferenţiar pe la atheneu sau chiar pe la facultatea de filozofie, aici), când e lăudat de unii ca "apologet ortodox", "foc nestins" şi alte asemenea, când îi văd chipul încruntat pe best seller-uri, m-apucă răcoarea pe şira spinării. uitându-mă la cei care-l elogiază, îi văd pe admiratorii extaziaţi ai legionarilor din vremea bunicului.

totul în discursul său este făcut să manipuleze emoţional:

- auto-măgulirea românească ca neam asuprit, dar ales

- recursul la istoria glorioasă a poporului român

- dumnezeu şi scriptura ca argumente

- argumentul autorităţii (citate pompoase din filozofi)

- folosirea unui haloimăs de noţiuni "tari": viaţă, moarte, români, isus, destin, mântuire etc.

- oferirea unei reţete "de viaţă" pentru toţi

totul pe o morgă cabotină - bine studiată - de înţelept al cetăţii

ce lipseşte?

- un anumit spirit critic în discurs

- auto-ironie

- exemplul personal

- asimilarea citatelor

- coerenţă a discursului (teză, argument)

cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.