metaforă asupra isteriei

antichrist.

pentru că pe computer m-a plictisit - în afara scenei de prolog - m-am hotărât să văd filmul la cinematograf. şi l-am văzut.

m-am întrebat ce anume trebuia să-mi rămână după ce l-am văzut? în afară că-i o metaforă a răului feminin perpetuu provenit din păcatul originar; că regizorul s-a jucat destul de bine cu simbolurile, dar parcă prea explicit, că willem defoe e prea scorsese, mi s-a părut cam prea facil totul, mai ales în jocul de rol - invers - jucat în cabană de cei doi soţi, ea raţiunea, el natura.

evident, m-au şocat penisul cu sânge şi vulva decupată, dar oare asta trebuia să mă şocheze? n-am înţeles dedicaţia de final pentru tarkovski - a vrut von trier să facă ceva gen? poate nebuloasa/constelaţia în care care sunt să fie chiar efectul dorit, însă...

am văzut de câteva ori scena prologului, care, acompaniată de aria tuvei semmingsen, e minunată! măcar pentru asta, filmul merită.

un marcel proust originar

este o surpriză pentru mine apariţia acestui volum în româneşte, tradus de unul dintre cei mai mari traducători români - traducătoarea lui marcel proust aproape integral în româneşte, irina mavrodin. apariţie tocmai la editura rao, cartonată, legată, frumoasă.

volumul cuprinde 4 caiete ale lui proust, bruioane şi note de lectură, cheltuieli, adrese de soldaţi, nume de ţinuturi, şi de personaje şi multe altele. dar printre toate aceste pietricele - materiale de construcţie pentru ceea ce are să devină ciclul de şapte volume "în căutarea timpului pierdut" - se găsesc câteva nestemate:

ceea ce se prezintă astfel în mod obscur în adâncul consştiinţai, înainte de a-l realiza în operă, înainte de a-l face să iasă afară trebuie să străbată o regiune intermediară între eul nostru obscur şi exteriorul, inteligenţa noastră, dar cum să-l aducem până aici, cum să-l prindem? putem să rămânem ore întregi încercând să repetăm prima impresie, semnul insesizabil ce era asupra ei şi care spunea: aprofundează-mă fără să te apropii, fără să o aduci la tine. asta-i arta, singura artă. (p.74)

aşa cum culorile spectrului exteriorizează pentru noi compoziţia intimă a astrelor pe care nu le vom vedea niciodată, tot astfel culoarea pictorului, armoniile muzicianului ne permit să cunoaştem această diferenţă calitativă a senzaţiilor care constituie cea mai mare bucurie şi cea mai mare suferinţă a vieţii fiecăruia dintre noi şi care rămâne totdeauna ignorată căci ea este independentă de faptul că noi putem povesti (faptele, lucrurile) care sunt aceleaşi pentru noi totţi. dar datorită armoniei lui franck, a lui wagner, a lui chopin, datorită culorii lui ver meer, a lui rembrandt, a lui delacroix, noi mergem cu adevărat în cerurile cele mai necunoscute zburând din stele-n stele. şi asta mai mult chiar decât dacă ne-ar fi fost date aripi. (p.319)

vânătoare pe corabie pânza ei aripă de fluture ce se zbate (p.133)

totul este fictiv, în mod laborios, căci eu n-am nici imaginaţie, dar totul este plin de un înţeles pe care l-am purtat multă vreme în mine, prea multă vreme, căci gândirea mea a uitat, inima mea a devenit indiferentă, şi cu greu l-am zugrăvit purtând-se cu stângăcie, purtare care îl închide dar emană căldura. (p.47)

nu există pe lume mod mai teribil de a o pune în lumină pe cea absentă decât tăcerea... (p.226)

realitatea e în noi înşine. (p.74)

deşi peste unele texte am trecut fără să-nţeleg nimic, altele mi-au ţesut noi fire de interpretare ale ciclului romanesc, astfel că atunci când îl voi reciti, voi acorda mai multă atenţie următoarelor:
- plimbărilor în natură
- ticurilor de limbaj ale personajelor
- numelor personajelor şi urmăririi acestora de-a lungul tuturor romanelor (mi se întâmplă des să uit numele personajelor)
- stângăciilor stilistice ale romanului, care mi-l apropie pe autor
- numelor de ţinuturi

am descoperit prin aceste caiete un alt proust, mai bine zis m-am apropiat mai mult de autor decât de operă, aşa cum am păţit şi cu fragmentarium-ul lui eminescu. şi cum putea autorul să fie altfel decât opera - adică sublim?

marcel proust, carnete, editura rao, bucureşti, 2010, traducere de irina mavrodin, 380 de pagini

primăvara cu don quijote (4)

eu însă, călăuzit de steaua mea, merg pe calea cea strâmtă a cavaleriei rătăcitoare, prin a cărei îndeletnicire nesocotesc bunurile lumeşti, nu însă şi cinstea. am răzbunat jigniri, am îndreptat strâmbătăţi, am pedepsit cutezanţe, am biruit uriaşi şi am doborât căpcăuni; sunt îndrăgostit, şi nu din altă pricină decât că aşa trebuie să fie cavalerii rătăcitori; şi dacă sunt îndrăgostit, nu sunt din aceia destrăbălaţi, ci dintre aceia platonici şi înfrînaţi. gândurile mele le îndrept totdeauna către ţinte înalte, care sunt acelea de a face bine tuturor şi rău nimănui; dacă cel care cugetă aceste lucruri, dacă cel ce le săvârşeşte şi dacă cel care se îndeletniceşte cu ele merită a fi numit neghiob, s-o spună măriile voastre, slăvite duce şi ducesă. (p.953)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

pictură de garcia hispaleto (discursul lui don quijote)
alte quijotisme aici, aici, aici şi aici.

blogul e un lucru bun

aşa am finalizat eu o discuţie de-aseară, de la pavilionul unicredit, sub genericul literatura de după bloguri. aici vorbitorii am discutat (după părerea mea fără utilitate), despre valoare tradiţională vs. internet, critici literari vs. blogări, canon vs. anticanon. discuţii pasionante de altfel, dar...

oricum, ca idee, mai trebuie să treacă multă apă (poluată) pe dâmboviţa până când oamenii de cultură vor vrea să folosească (cu folos) instrumentele actuale tehnologice şi economice. sau măcar să accepte că acestea nu sunt incompatibile cu cultura.

şi iar vom vorbi de generaţii... :(
etc.

primăvara cu don quijote (3)

cine-i mai nebun?

în capitolul 27 al volumului 2, don quijote asistă la un spectacol de marionete. spectacolul povesteşte cum o domniţă, melisendra, e eliberată dintre arapi de către un cavaler, don gaiferos. când vede că răpitorii-marionetă se strâng să-i urmărească, quijote intervine: scoate spada şi-ncepe să taie marionetele, venind în ajutorul cavalerului întruchipat.

dacă don quijote confundă spectacolul cu realitatea, "războindu-se" cu el, noi facem altminteri: intrăm cu realitatea în spectacol, n-o "lovim", ci acceptăm să ne "lovească" ea.
cine oare-i mai nebun: quijote care distruge spectacolul înşelător? sau spectatorul de azi de la avatar care-şi distruge voluntar realitatea, ca să intre cât mai bine în lumea spectacolului?

poza este de miguel bugallo sanchez
alte quijotisme aici, aici şi aici.