când tragedia trebuie să devină farsă

jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey - un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani - invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah's book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.

iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii. 

capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună

am făcut greşeli...

am rămas singur...

am făcut pe mine...

am vrut să mor...

am regrete...

am făcut tot ce-am putut...

am ţinut la copiii mei...

am nevoie de ajutor...

am vrut să mor...

dar nu reuşeşte decât să spună "am să plec de-aici" - ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat "capacitatea de a iubi" şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi "corecteze" sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

 coperta ediţiei princeps

totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii - gary, chip şi denise - nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea - toţi caută să-şi "corecteze" eşecurile şi să fie aşa cum "trebuie". evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite "eşecuri"?

reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi - asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială "viziunea" lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat - şi bine-am făcut.

jonathan franzen, corecţii (corrections), editura polirom, iaşi, 2004, traducerea (excelentă) de cornelia bucur, 546 pagini broşate
coperta de ionuţ broştianu

despre carte a scris recent ronziki.
cartea poate fi cumpărată - într-o nouă ediţie - de pe aici.

postare apărută mai întâi pe blogul lui micawber, aici.

goncourt 2011

tot ce e mai bun în viaţa unui bărbat

chipul plâns al mamei, scăldat de suferinţă şi neputinţă m-a făcut să realizez că ceea ce a fost mai bun în viaţa mea s-a sfîrşit demult, până la 16 ani, când căutam să mă dezleg de mama, când apăruseră visurile, idealurile, prima dragoste, când zânele şi eroii îmi populau încă realitatea. o recunoaşte şi flaubert, în ultima replică a educaţiei sentimentale - c'est là ce que nous avons eu de meilleur.

ceea ce-i urmează acelei tinereţi sunt: lupta sau renunţarea la acele visuri, otrava datoriei de cetăţean, priponul familiei. plus câteva simţuri ostoite şi orgolii meschine.

e ceva mai mult decât nimic, dar où sont les printems d'antan?

medicul cehov

în vara lui 1892 izbucneşte în rusia epidemia de holeră. medicul cehov îşi părăseşte îndeletnicirile literare şi, ca medic onorific de plasă, înfiinţează un punct medical în propria casă, iar o zi din vremea holerei curge aşa:

dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoricesc, îmi ies din fire şi, cum zemstva nu mi-a dat nici o copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerşesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. s-a dovedit că sunt un cerşetor de prima clasă. datorită elocinţei mele cerşetoreşti, circumscripţia mea are două barăci admirabile, utilate cu tot ce le trebuie, şi cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. am scutit zemstva până şi de cheltuielile pentru dezinfecţie, cerşind fabricanţilor var, piatră vânătă şi alte porcării urât mirositoare, pentru toate cele 25 de sate ale mele. se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. nu scriu nimic. ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, aşa că n-am nici un ban. (scrisoare către a. s. suvorin, 16 august 1892). cu toată holera şi lipsa de bani, am avut bucurie şi drag de viaţă. (12 oct.)

câţi oameni mai au asemenea devotament astăzi? dar medici? scriitori?

anton pavlovici cehov, opere, (собрание сочинений), vol.XII, editura pentru literatură universală, 1963, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma, pag. 330 - 333

mai multe despre opiniile lui cehov citiţi aici, aici şi aici.

muntele meu de apă

copilăria mi-am petrecut-o în constanţa, într-un apartament de bloc. construit pe un deal de nord al oraşului, vreme de 28 de ani, am văzut de la fereastra camerei mele, jumătate din constanţa, întinsă sub bloc, ca un covor. vara, briza cu miros amărui iese din valuri, zboară deasupra oraşului şi-mi intră direct în cameră. iarna, crivăţul cu miros de frig vine din gheţuri, taie văzduhul oraşului şi-mi intră ca un zmeu pe sub cercervele. de 28 de ani, anotimpurile mi-au trecut în mirosul vântului. 

acum 2 nopţi, din bucureşti, am avut un vis. eram la constanţa, doar cu tata în casă, mama era plecată la serviciu, deşi acum e pensionară de peste 10 ani. mă uitam pe geam şi deodată, am început să văd cum afară, obiectele s-au pornit, imponderabil, să se ridice în văzduh. maşini, ciorciobute. un sentiment de nesiguranţă m-a râcâit în ceafă. când deodată, am văzut acoperind cerul, până sus, un munte înalt, cu vârf de zăpadă, brăzdat până-l poale cu râuri de verdeaţă. părea că dintotdeauna stătea acolo, iar eu nu-l văzusem.

ce caută un munte aici? şi nici n-am teminat să-ntreb, că muntele s-a prefăcut într-un munte de apă, ce s-a pornit să se prăbuşească, cu zgomot surd, în zare. ceva îmi spunea că întreg oraşul urmează să fie inundat, şi m-am rugat, acolo, la fereastră, nemişcat, ca apa să nu intre la mine-n casă. putea inunda oraşul, putea distruge totul, numai să nu fi urcat până la etajul 3, unde locuiesc, să mă înece. 

şi apa a venit, cutremurată şi albastră, după gândul meu. ca să acopere tot. oraşul, inclusiv apartamentele blocului de sub mine, de la etajul 2. apoi o mare de linişte s-a aşternut pe locul unde fusese constanţa, în jurul insulei de singurătate - apartamentul de bloc - în care Dumnezeu m-a pus, salvându-mă de ape.

cum voi supravieţui până se retrag apele? 

de unde iau o barcă să caut mâncare? 

ce mă fac?

apoi mi-am amintit brusc de mama, plecată la serviciu. sediul biroului era undeva în vale, în oraşul acum acoperit,  la primul etaj. 

acum o oră, la constanţa, Mama s-a internat la spital, din cauza unui atac. :(