25 noiembrie 2010

ticăloşii preferaţi

peste 20 de blogari isi prezinta ticalosii preferati. enjoy.

[eu]


aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.



Moxica + The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur, dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel, acelasi lucru minunat.





[zuma]
e mieros, lingusitor si are mii de fetze. isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional [ah, slabiciunile ticalosilor!]. unii l'ar numi bun politician. ca orice "villain" care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. mult timp habar
n'ai daca e bun sau rau. sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand'si armatele in atacul contra Bucurestiului si distrugand tot ce'i sta in cale.

ti'l imaginezi fara probleme intr'un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr'o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. inegalabil.

il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.



Alonzo Harris.
dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei "constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].




mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.





daca la intrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am raspuns Pardaillan, ratiuni de simetrie afectiva [dar exista oare o simetrie a inimii?!] cer ca superoul detestat sa fie, fara doar si poate, Fausta. malefica precum Richelieu, meschina precum Mazarin, nu mai putin brava decat Pardaillan-fils [imi aduc aminte si acum cu inima stransa de scena in care se dueleaza aproape de la egal la egal], frumoasa ca... [aici e greu sa-i gasesc egal, pentru ca pur si simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului], papesa [la propriu]
si ghiavolita [nu tocmai la figurat], iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeasi patima cu care-l ura, asasina a tatalui copilului ei [ghici ciuperca!] – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe langa ea, ...celuloid. cat despre vampele si trampele nu celuloide, ci curat celulozice, sa fim seriosi – Milady Clarick de Winter e pe langa ea o scumpitica, Madame Thénardier o sadica... sadea, nici mai putin, dar nici mai mult de atat, iar Caterina de Medici o biata regina rascoapta, chinuita deopotriva de menopauza si de amorul tirziu pentru astrologul Ruggieri. e groaznica si seducatoare femeia asta, raul pur si dur, si probabil ca ea mi-a furnizat primul set mai acatarii de intrebari metafizice: cum se face ca manifestarea istorica a Raului are drept reactiune o manifestare nu mai putin istorica a Binelui? e obligatoriu ca orice Fausta sa-si aiba Pardaillanul? e cel din urma, prin urmare, un fel de creatie a celei dintai? deci, dupa cum patratul logic ne invata ca adevarul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rau? de ce da? sau de ce nu? iar copilul Faustei cu Pardaillan cade in categoria Binelui ori a Raului? si cum de sunt cele doua miscibile?

citeam, cum am spus si in Dilemateca, ultimele volume ale sagai Pardaillenilor in paralel cu Monadologia. cred ca se vede si din intrebarile de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. de fapt,
cred ca de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru ca, detestand-o fascinat pret de doua-trei mii de pagini, mi-am gasit teodiceea personala. a fost, care va sa zica, prima mea femeie metafizica!



My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi... Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain's ass!




cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio.
daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca
nemuritor!



e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de "creative destruction" este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.



nu doar minunile "nu au chip si nume", ci si raul insusi. masinaria aia infernala din cartile lui Kafka. asta e "ticalosul perfect": omniprezent si toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului insusi. fara explozie. fara o Hiroshima sau un Cernobal. fara teorii.



my favourite bad guy is Rhett Butler. imi place pentru sinceritatea raului din el.
daca as putea sa fiu la fel de rea ca Rhett, in sensul de a trai cu atata pasiune intelegand... as spune ca nothing else matters.



n-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. totusi, sub coercitiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf si Petrov. de ce? din patriotism zgandarit, de buna seama. sa nu uitam cum se termina Vitelul de aur. Ostap incearca sa treaca granita in Romania, in vreme ce din buzunare ii curg verighete, lanturi si bratari si rosteste „clar“: Traiasca Romania Mare! unde mai gasiti, in toata literatura universala, un asemenea strigat venind de la un strain?



Nurse Ratched. nu mi'a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a'i pastra constiinta de sine. a'l face constient de faptul ca mai e doar
1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched.
metafora?



Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare :]



personajul care domina galeria mea de Rai Preferati e celebrul Omulet din Subterana, aparut pentru prima oara in poemul Sebastian in Vis de Radu Vancu, crescut apoi pina la statura mitului literar. dupa cum se stie,
nano-antropologia subteraniana a emis nenumarate ipoteze incercind sa explice de ce Omuletul vrea sa devina Supra-Omulet, cu orice pret [chiar administrind copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca sa aiba toti rahitism si nanism si el sa ajunga “overlord in lumea liliputa”]. astfel, Omuletul ar fi ”bolnav” [Dostoievski 1864], ”intr-un fel” [Zum 2010], ”rau, dar nu fundamental rau” [Caligraf 2010]. eu mi-l simt un pic apropiat pentru ca rautatea lui mi se pare un produs derivat al dorintei lui, [nano]omeneasca in fond, de a fi mai inalt decit e. si mi-e mila cind i se pregateste un ceai de valeriana, apoi inca unul, ca sa se potoleasca cu fitiielile hipercinetice intre Subterana pentru Omuleti si cea pentru Supra-Omuleti. din experientele din subterana mea, stiu ca efectul valerianei nu tine prea mult.



in general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. e vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ["Gay Purr-ee"], un motan parizian, distins, [aparent] amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. am revazut relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva...




daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'he was the guy who smashed my car up. It was brand-new. then he backed up over my mother's wrist. she's elderly, and uses her wrist a lot.' [Zelig, Woody Allen, 1983]



Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol. poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n'am inteles prea bine in ce fel.



Jack Nicholson - Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din Eastwick"]

e impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. ranjeste scandalos si irezistibil. terorizeaza o comunitate de nesuferiti. trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. si daca are chef, poate sa si zboare. gotta love the horny little devil.



Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.



Rebecca de Winter
e o absenta ce se simte ca o prezenta: despre ea se tace atat de asurzitor ca te dor timpanele. o reconstitui ca pe un puzzle din tresaririle de suferinta ale celor ce au cunoscut-o, incerci s-o intelegi, dar, chiar cand i-ai refacut fiecare miscare si cuvant, motivatiile ei iti scapa printre degete, nu stii cine e, dar o presimti ca pe o silueta nefasta la capatul tuturor cararilor pe care dai s-o apuci.
si, cand o declari invinsa definitiv, iti da o ultima lovitura, exilandu-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.
doamnelor si domnilor, Rebecca, deja moarta la inceputul romanului lui Daphne du Maurier: a trait cum a avut chef, a murit in propriii ei termeni si a reusit ca inclusiv dupa aia sa dea peste cap vietile celor lasati in urma.

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i'm only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i'm doing mine.
unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

24 noiembrie 2010

bucuria de a exista şi de a respira

trecând eu printr-o perioadă de griji şi anxietăţi legate de viitorul personal, am dat la gaudeamus peste volumaşul acesta, scos de editura all într-o colecţie de câteva cărţi mici fundamentale pentru cultura universală, colecţie intitulată "in nuce" (lat. scurt şi cuprinzător.
mi l-am cumpărat, deşi nu ştiam prea multe, auzisem mai degrabă de fra'su (între timp, am aflat că există şi un celebru harpist cu acelaşi nume).

nu e o carte mare, dar dincolo de gândirea postromantică şi premodernă, presărată uneori prea des de patetisme, am găsit câteva panseuri ce m-au făcut să mă gândesc la câteva bucurii pe care cu toţii le ignorăm total.

de pildă, în prima parte a volumului, călătorie în jurul camerei mele, autorul caută cu ajutorul imaginaţiei şi a fiinţelor de lângă el - un servitor şi un câine - să călătorească timp de 42 de zile în camera, printre obiecte, dar mai ales prin impresiile provocate de acestea, cu bucurie, curiozitate, nostalgie, emoţie.

ce lux inutil! şase scaune! două mese! un birou! o oglindă! câtă ostentaţie! şi mai ales patul, patul meu alb şi roz, şi cele două saltele, păreau că sfidează măreţia şi huzurul monarhilor din asia (p.81) un pat asistă la naşterea noastră, dar şi la moartea noastră: el este teatrul schimbător în care specia umană ăşi joacă rând pe rând dramele interesante, farsele amuzante şi tragediile înfricoşătoare. patul e un leagăn împodobit cu flori; este tronul iiubirii; e un mormânt. (p.16)



în a doua parte a volumului, leprosul din cetatea aosta, într-o schiţă de nici 30 de pagini, un lepros izolat de lume vorbeşte, în răspăr cu durerile bolii:

relele şi necazurile fac să pară orele mai lungi, dar anii zboară mereu cu aceeaşi repeziciune. rămâne totuşi, până şi în cea mai mare nenorocire, o bucurie pe care cei mai mulţi oameni nu o cunosc, şi care vi se va părea ciudată: bucuria de a exista şi de a respira. când e creme bună, stau nemişcat pe aceste metereze preţ de ore întregi, bucurându-mă de aer şi de frumuseţile naturii. (p.134)

ne preocupă meschinăriile noastre, agoniseala bunurilor şi proprietăţilor, obsesiile şi viciile, ne e frică să ne bucurăm că existăm şi că respirăm. nu ne gândim la oamenii care nu mai au norocul nostru.

chiar ieri am stat de vorbă cu un tânăr fără o mână, vesel şi entuziast cum eu nu eram, dar mai ales cu o siguranţă care făcea cât o sută de mâini!

şi mă bucur!


xavier de maistre, călătorie în jurul camerei mele. leprosul din cetatea aosta (voyage autour de ma chambre. le lepreux de la cité d'aoste), editura all, bucureşti, 2010, traducere de cristina pârvu, 153 pagini
coperta de alexandru novac


poza autorului de aici.



23 noiembrie 2010

19 noiembrie 2010

gaudeamus de-nceput

aseară a fost foarte bine, liber, vagabondare uşoară printre standuri, unele goale puşcă, editurile mici de interes şi chilipiruri. editura all a umflat preţurile ca reducerea să însemne preţul de librărie, rao n-a auzit de discounturi, în rest, ca la târg, cum ştim. e bine că este.
în aviatorilor, un tânăr avea o paporniţă de rafie plină cu cărţi cumpărate din târg, răsfoia publicistica lui eliade, m-am văzut pe mine acum 14 ani cu primul volum din aceeşi publicistică, şi la fel cu un sac de cărţi. pentru mine, lucrurile s-au schimbat între timp. am şi blog.

poate ajung şi sâmbătă.

dare de seamă despre blogurile livreşti (2)

în general, se obişnuieşte ca posturile despre o carte să înceapă cu o mică povestire a conţinutului cărţii, mai ales cu ceea ce i-a plăcut blogărului / blogăriţei. se continuă cu cîteva idei desprinse dinăuntru, apoi o impresie generală de tipul "mi-a plăcut / nu mi-a plăcut". mai apare uneori şi un citat.

ce trebuie apreciat?
1. în primul rand, este de apreciat intenţia blogărului / blogăriţei de a scrie despre cărţi într-un mod personal; nu marketizant, nu „profesionist”, nu venal, ci într-un mod diletant – diletant într-un sens bun al cuvântului, acela de a face lucruri din plăcere pură.

2. în al doilea rând, este de apreciat inocenţa cu care blogărul / blogăriţa se apleacă asupra fiecărei cărţi, fie că e scrisă de murakami sau dan brown; fie că e o carte de povestiri, de versuri sau un roman. ei bine, această inocenţă e imediat remarcată de refractarii la limbajul aspru, livesc şi „profesionist” al criticii literare.

3. în al treilea rând, este de admirat dragostea faţă de carte a blogărului / blogăriţei, dragoste resimţită cu fiecare lectură, dragoste ce - sper eu - poate fi transmisă mai departe.

ce trebuie îmbunătăţit?
1. este nevoie de căutarea unei viziuni pe care autorul cărţii despre care e vorba o propune asupra lumii, apoi o raportare a blogărului / blogăriţei personală faţă de aceasta. 

2. este nevoie de căutarea unei noi perspective asupra cărţii recenzate, de preferat una nouă, perspectivă venită odată cu "grila" culturală a blogărului / blogăriţe. 

3. este nevoie de o idee principală, personală, a blogărului / blogăriţei vizavi de carte - după întrebarea lui noica "care ţi-e ideea?" - idee care poate fi înlocuită cu impresia pe care a produs-o cartea, felul emoţiei.

este adevărat, nici eu nu îndeplinesc întotdeauna toate aceste puncte, însă mi se pare un mod de lectură creativ şi personal, favorabil unui blog - instrument neconvenţional de comunicare.

17 noiembrie 2010

dare de seamă despre despre blogurile livreşti (1)

când mi-am început blogul, eram pregătit să mă opun opiniilor teroristei şi ale lui white noise, cu care nu eram de acord şi, neajungându-mi comentariile, m-am hotărât să-mi fac eu blogul meu, deşi habar n-aveam să umblu pe hostinguri (nu c-acuma m-aş pricepe foarte). am primit încurajări din partea celor două, apoi am descoperit altele, prin comentarii sau din link în link - ionuca, dreaming jewel, jen, anda, zum, cinabru, adina, ameer, moonlightblues, în răspăr, fiction addiction, capricornk, raul, liviu, bookblog. scriitorii descopereau  şi ei anonim blogosfera şi blogurile despre cărţi, aflaseră ce înseamnă feedback-urile împătimiţilor de carte fără "ştaif" critic, adică ale adevăraţilor cititori. au trecut ceva ani, unii au încetat să scrie, alţii au scris tot mai rar, unii s-au împărţit în bisericuţe, alţii au cântat prohoduri. mai toţi am rămas cu trecutul, cu anii "tinereţii" blogosferei livreşti - căci între timp unii s-au maturizat, s-au căsătorit, şi-au luat slujbe, au cam lăsat cititul. alţii mai scriu câte ceva, sau doar comentează. eu însumi, m-am mai luat cu filmele, mai cu un concurs, mai cu un interviu,  mai cu un muzeu, mai cu gânduri răzleţe, mai cu câte-o poză, dar întotdeauna înapoi la cărţi.

am descoperit apoi blogosfera livrească franţuzească, pe potriva industriei editoriale de acolo - multă şi bună, adică. am descoperit "cealaltă" blogosferă românească, cea nelivrească, şi nici aici nu stăteau lucrurile prea rău... chiar dacă n-am lăudat, remarcam câte un blog în care apărea coperta unei cărţi (nu vorbesc aici despre saiturile colective). au apărut alte bloguri în loc, le-am trecut bucuros în blogrol, chiar dacă nu le-am mai vizitat regulat - cu speranţa că trebuie să existe bloguri despre cărţi, cu tot twitterul şi facebook-ul.

întărâtat de liviu, care a deschis recent discuţia despre începuturile  blogurilor despre cărţi, am postat un mic sondaj, din care reiese că cititorii de bloguri livreşti consultă în jur de 1 - 8 zilnic, şi pot paria că nici  înainte nu era altfel, aşa că nu lucrurile s-au schimbat ci numele lor.
astfel, există acum micawber, litere pervazive, costi, dan boeriu, di anais, diana, iulian, luiza, maya, rontziki, trifoi - şi chiar dacă scriu bine sau mai puţin bine (ca noi toţi) duc mai departe oglinda online a pasiunii pentru citit. deşi scriitorii s-au plictisit repede de online - unii au mai descoperit între timp facebook-ul -, deşi editurile nici acum, după 4 ani, nu înţeleg ce-i şi cum cu blogosfera asta, ea (şi blogosfera în general) va continua să existe. e de-abia la început, şi poate, după vreo 10 ani sau mai mulţi, ne vom putea face o imagine cât de cât mai clară - ce este ea, ce şi-a propus, ce a reuşit să facă, încotro.

orice lamentare, caracterizare, încheiere mi se par prea timpurii şi superficiale, nimic altceva decât revărsări de nostalgii, emoţii şi pasiuni - ceea ce nu-i rău, într-un mediu ăsta virtual şi rece. şi poate se va găsi în viitor vreun student mai vizionar să facă o cercetare "revoluţionară" şi să preţuiască un aşa efort.

pielea lui malaparte

curzio malaparte, personajul

născut în 1898, kurt erich suckert aka malaparte a luptat în primul război mondial, câştigând gradul de căpitan şi multe decoraţii, l-a sprijinit pe mussolini, în 1924, a fondat periodicul cucerirea statului, iar ca membru al partidului naţional fascist, a mai fondat periodice, a scris articole şi eseuri. publică reviste literare de avangardă iar în cartea tehnica loviturii de stat îi critică pe hitler şi pe mussolini. aşa încât e dat afară din partid şi exilat 5 ani pe insula lipari. apoi îşi ia o casă vestită pe insula capri, unde godard filmează dispreţul.

în al doilea război mondial, ca distins şi inteligent intelectual, e trimis drept corespondent de război pe frontul de răsărit (inclusiv în românia, perioadă tratată în filmul românesc călătoria lui gruber)

romanul pielea

m-a prins destul de târziu, însă treptat-treptat am descoperit cea mai răvăşitoare carte de război, după binevoitoarele lui littell. autorul însuşi se preumblă prin napoli împreună cu proaspeţii ocupanţi ai italiei, americanii. malaparte discută franc cu americanii, le arată cum este italia, dar mai ales, oamenii, italienii. americanii nu pricep iar aici malaparte aduce dovezi ale nevinovăţiei americane. e de pildă, teribil de amuzantă - dar şi dramatcă - scena în care, la o masă festivă, un peşte sirenă seamănă aşa de mult cu o fetiţă încât, în loc să-l mănânce, îl iau şi-l îngroapă, în ciuda servitorimii moarte de foame.
 
italienii din carte sunt napoletanii, iar napoli, este cel mai misterios oraş european, este singurul oraş din lumea veche care n-a dispărut ca troia, ninive, ca babilonul. (p.42) şi-acum, după ce-am citit cartea, alăturând şi gomora lui saviani, sunt convins că aşa este:
soldaţii negri pot fi vânduţi şi cumpăraţi - cum anume e o ciudăţenie, curvele aici îşi pun peruci blonde pe pubis, mamele îşi prostituează copiii soldaţilor pedofili, virginele îşi exhibă contra cost himenul, copiii sunt deja mafioţi şi justiţiari, homosexualii se adună în mişcări culturale ezoterice care promovează venirea unei noi orânduiri - comunismul.

cartea este a unui mizantrop, care constată că valorile şi civilizaţia europeană s-au dus odată cu războiul - dacă au existat vreodată -, că singura speranţă e societatea americană cu mentalitatea-i puerilă şi nevinovată. oamenii europei au revenit în război la instinctul de a se omorî unii pe alţii, creştinismul e ca şi cum n-ar fi, doar câinii merită dragoste, dar şi ei ajung să sufere din cauza oamenilor. este o carte crudă, despre cruzimile reale ale omenirii, ideea cărţii atinge sufletul şi-l răscoleşte cathartic.

civilizaţia modernă, acest război fără Dumnezeu, îi obligă pe oameni să dea importanţă pielii lor. până la urmă doar pielea contează. sigură, care poate fi atinsă, ceva care nu poate fi negat doar pielea este. este singurul lucru pe care ăl avem. care este al nostru. lucurul cel mai muritor care există pe lume. doar sufletul este nemuritor, vai mie! dar ce mai contează sufletul, astăzi, la urma urmei? doar pielea este cea care contează. totul este făcut din piele omenească. până şi bandierele armatelor sunt făcute din piele umană. nu se luptă pentru onoare, libertate, pentru dreptate. se luptă pentru piele, pentru pielea asta scârboasă. (p.129)


curzio malaparte, pielea (la pelle), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de eugen uricariu, 326 pagini
coperta de done stan

ediţia a doua a apărut în colecţia cotidianul.

o altă impresie aici. 
pentru cunoscătorii de italiană, o emisiune literară adevărată despre o carte, cu scene din film şi opinii scriitoriceşti - emisiune de la care televiziunile româneşti ar trebui să ia un exemplu:


16 noiembrie 2010

vine gaudeamus!

de săptămâna viitoare, târgul gaudeamus, de joi până luni.

joi, 18 noiembrie: 16.00 – 21.00
vineri, 19 noiembrie – duminică, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00
luni, 22 noiembrie: 10.00 – 16.00

poliromul mizează pe venirea lui norman manea, cu care a programat la institutul francez, prima intâlnire, mâine, ora 6 seara.

15 noiembrie 2010

haunted

o femeie care moare brusc înainte de partida de sex pentru care ai venit la ea acasă când soţul îi este plecat, cu un motiv serios despre care vei afla la final, dar ea a rămas cu copilul pe care trebuie să-l culce înainte şi ai rămas şi tu cu conştiinţa neliniştită că nu ai procedat cum trebuie în asemenea momente critice. un dictator cu care te întâlneşti ca să-i scrii discursurile ca ghost writer, dar mai ales ca să-i aminteşti un film de orson wells pe care nu l-a văzut noaptea de la început, şi care-l bântuieşte, o târfă pe care-o agăţi crezând că e fosta soţie cu care ai trăit 3 ani, sau fosta soţie pe care o agăţi crezând că e târfă.

iată trei dintre cele câteva episoade care nu contează prea mult din moment ce vi le scriu aici, căci la acest roman, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (replică din Richard III - tomorrow in the battle think on me,/ and fall thy edgeless sword: despair, and die!), nu povestea e importantă, ea e doar scheletul, poate artificial, cine ştie, pentru ceea ce vrea să spună, adică toate întrebările despre viaţă şi moarte, dragoste şi trădare, oameni şi lume, trecut, mult trecut, care bântuieşte, dacă nu e uitat şi mestecat, asimilat şi lămurit sau măcar acceptat, ca la proust, cum spuneam şi despre inimă atât de albă

totul se uită sau se pierde, tot ce faci singur şi nu se consemnează undeva şi de asemenea aproape tot ce nu faci singur, ci cu alţii în jurul tău, ce puţin rămâne din fiecare om, din cât de puţine lucruri rămâne o urmă, şi din acest puţin care rămâne atâta se ascunde, şi din  ce nu se ascunde îţi aminteşti pe urmă doar o parte foarte mică, şi pentru puţină vreme, memoria individuală nu se transmite, nici nu interesează pe nimeni, din moment ce fiecare creează şi posedă propria sa memorie. (p.226)

ajungem să ne vedem toată viaţa în funcţie de ultimul lucru pe care l-am făcut, sau a celui mai recent, ca şi cum trecutul ar fi fost doar o pregătire şi am înţelege acest lucru pe măsură ce rămâne tot mai mult în urmă şi am înţelege totul abia la sfârşit. (p.198-199)

nimeni nu încetează să mai fie viu atâta timp cât îşi păstrează conştiinţa şi amintirile, mai mult, amintirile sunt cele care fac ca toate fiinţele vii să fie periculoase  şi dornice şi să aştepte tot timpul ceva, e imposibil să nu îţi faci proiecte şi să nu rânduieşti amintirile în viitor, adică să nu le aşezi doar în ceea ce a trecut, ci şi în ceea ce trebuie şi în ceea ce urmează să vină, există lucruri despre care e imposibil să te gândeşti că n-au să se mai repete, ceea ce a fost odată nu poate să nu mai existe, dacă ai avea certitudinea că ai făcut dragoste ultima dată din viaţa ta, ai pune capăt consştiinţei şi amintirii şi te-ai sinucide , poate, dacă ai şti sigur acest lucru imediat ce ai făcut-o de data aceasta care a fost ultima. iar oamenii au obiceiul să spere că încă se mai poate întâmpla ceea ce nu s-a întâmplat încă. (p.153)

aş putea să umplu pagini, pentru că, deşi are subiecte contemporane, mistere personale noir, crime, politică, trădări, sex, romanele lui marías urmăresc teme universale "canonice", grele, doar a tradus la viaţa lui  hardy, sterne, conrad, o'hara, nabokov, faulkner, stevenson, yeats, burgess, auden, salinger, updike şi cum îmi place să categorisesc autorii buni, deci javier marías este cel mai bun scriitor spaniol al momentului

a povesti, ce stranie misiune sau îndatorire e aceasta, ce se întâmplă nu se întâmplă pe de-a-ntregul până nu este descoperit, până ce nu este spus şi nu se ştie, şi între timp faptele se pot transforma în simplu gând şi în simplă amintire, în nimic. (p.312)


uimirea mea se referă la abandonarea trilogiei chipul tău, mâine, de către polirom, acum 5 ani - deşi univers s-a încăpăţânat să traducă până şi povestirile... rămâne deci de citit în engleză.

javier marias, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (mañana en la batalla piensa en mí), editura univers, bucureşti, 2002, traducere de cătălina vasile, 315 pagini   

coperta de done stan

romanul a fost reeditat în colecţia cotidianul - într-o traducere, se spune, mult mai proastă, a dianei moţoc.

13 noiembrie 2010

afreuda

aflu de la capricornk că azi s-a sinucis afreuda, Anamaria Ivan. 
o fată frumoasă, de care Dumnezeu va avea grijă.

ar trebui să ne punem întrebări...

12 noiembrie 2010

ion ion faţă cu reacţiunea

medalia de onoare

ion  ion este un om obişnuit, cu o viaţă de pensionar, cu mici drame zilnice - nu-şi plăteşte întreţinerea, votează cu vadim, nu-şi poate convinge nevasta şi fiul din Canada să se împace cu el etc.
dar diavolul nu stă degeaba şi ia chipul societăţii, adică a lui iliescu şi îi dă onoare. de fapt, o medalie. cum se întâmplă, onorabili sunt cei ce nu merită, aşa cum e şi personajul nostru, care începe investigaţiile, de bună credinţă. din păcate, aşa cum o câştigă, aşa o pierde - şi diavolul ia chipul unei funcţionare imbecile şi isterice care-i smulge decoraţia din piept. 

- e inuman, strigă moşul, e inuman, şi pleacă acasă, cu "onoarea" pierdută, la vârsta lui, când nu se mai poate împotrivi societăţii cea crudă şi nedreaptă. dar totuşi...

un joc magistral al marelui rebengiuc, la fel de minunat ca cel din pădurea spânzuraţilor şi moromeţii, ca cele din zecile de roluri de pe scenă. joc minunat al celorlalţi actori şi actriţe la senectute.

un film de văzut musai musai musai!

am înapoiat afişul cu iliescu pe el, nu pot admira chipul dracului, oricât i-ar spăla ruşinea chipul artistului.

9 noiembrie 2010

fragmentul pentru care b.p. hasdeu a fost dat în judecată la curtea criminală

"contra bunelor moravuri şi nepretensibil după cap. 50 din legea presei" (1863) - cei care s-au sesizat au fost oameni de presă iar contra lui s-a poziţionat şi kogălniceanu, pe care anterior hasdeu îl susţinuse politic:

sunt acum patru ani, domnilor, de când gustai, pentru prima oară, din arborul ştiinţei binelui ş-al răului. o mamă avea o fată. şi mama şi fata şedeau într-o casă de lângă a tătâni-meu. le vizitam. amorul platonic cu fata merse prea departe. "pe la miezul nopţii, zise ea, vino prin fereastră în odaia mea." cine mai ştie cum s-a întâmplat, că mama, pândindu-ne, a auzit cuvintele fetei. la ceasul hotărât, găsesc fereastra deschisă, sar în odaie, întreb: "tu eşti aice, Emilio?" îmi răspunde o şoaptă: "vino încetişor!" ne culcăm. rezultatul vă este cunsocut, domnilor, dar ceea nu ştiţi, e mirarea mea, când Emilia mă dăscălea: "nu aşa... ia aşa..." etc. după trei oare, petrecute într-un extaz nedescris, profesoara mea mă congediază, tot pe fereastră, de frică "să nu se scoale neneaca." a doua zi revăd pe adevărata Emilie. închipuiţi-vă împetrirea mea, când o aud scuzându-se că n-a putut să mă aştepte: "neneaca mă închisese în iatacul său şi singură se culcase nu ştiu unde." atunci numai am înţeles cine a fost dăscăliţa mea: mama înlocuise pe fată... ştiţi, oare, domnilor, ce vrâstă putea să aibe curajoasa mamă? cincizeci şi şapte de ani, trei luni şi opt zile! am făcut acest calcul pe baza metricei originale! 

bogdan petriceicu hasdeu, duduca mamuca (din memoriile unui studinte), în opere, vol. 3, editura minerva, bucureşti, 1998, ediţie de stancu ilin şi i. oprişan, pag. 35 - 36

concluzie? şi pe-atunci ţara era plină de Idioţi!

8 noiembrie 2010

goncourt pentru houellebecq

şi pentru harta şi teritoriul.

l. e. romanul cică va apărea la polirom la începutul anului viitor în traducerea lui daniel nicolescu - unde o fi emanoil marcu?

fitze

10 reguli  de moda masculina pe care le respect:

- nu port ziua costume negre sau de culori închise
- la costum port pantofi cu talpă de piele
- prefer hainele la un rând celor la două rânduri
- nu port sandalele niciodată cu pantaloni scurţi, cel mult cu pantaloni 3 sferturi
- ador accesoriile - eşarfele, fularele, şepcile, genţile şi -  deşi nu am - bretelele; nu-mi place să port bijuterii
- îmi plac pantalonii pe talie
- îmi plac umbrelele lungi
- prefer cămăşile fără buzunar
- la cravată prefer modele în dungi şi le ador pe cele cu model paisley
- merg pe principiul less is more


5 reguli  de moda masculina pe care le încalc:

- port uneori costum fără cravată
- nu port totul clasic - cămaşa, pardesiul/scurta, pantofii trebuie să fie moderni

- nu asortez întodeauna între ele tipul tesăturilor - pantaloni, haină, cravată
- îmi plac ghetele, deşi sunt considerate neelegante
- îmi plac culorile foarte vii: roşu, verde, albastru


în poză nu sunt eu, e luată de aici.





my Brothers

Dragos ne incita la o demonstratie de gust, a fashion display. dar "studied elegance is to true elegance what a wig is to hair" noteaza Balzac, si de asemenea "a man becomes rich – but he is born elegant". iata de ce noi tlönienii ramanem sceptici apropos de utilitatea demersului: aceia dintre voi care sunt eleganti vor fi intotdeauna, iar aceia care nu sunt ar fi mai bine sa practice yoga, nudism, sau sa plece'n America. oricum puteti citi cateva din Principiile noastre:





1. munciti cat mai putin posibil. orice fel de munca [nu doar aceea manuala] degradeaza, va altereaza aerul neglijent, jemanfisist, spontan – care e fundamentul arhetipal al veritabilei elegante.

2. fiti clasici. e nevoie de multa abilitatea pt a deosebi kitschul de reala valoare, in noile colectii, deci e prudent sa optam pt stiluri deja consacrate [fie chiar si punkismele lui Malcolm McLaren].

3. nu fiti voi insiva. e boring [si oricum, who cares?].

4. daca aveti cumva un corp inca suplu [indiferent de sex] evitati toalele incarcate, ornamentul inutil.

5. incercati sa purtati, macar o data, numai CK.

6. grey is the colour.

7. e indicat sa nu iesiti in evidenta. revolutionarul [observa Mao] trebuie sa se topeasca'n multime ca pestele'n apa.

5 noiembrie 2010

păunescu.

nu ştiu de ce ne apucă pohta de laude când moare cineva - probabil simpatia organică cu familia care l-a pierdut  - dar eu mă uit la ce-a lăsat în urmă pentru ceilalţi, nu doar pentru familie:

pentru adrian păunescu ce-am găsit?
- activitate parlamentară ca deputat (plătit să mă reprezinte cu un salariu intre 7.900 lei si 9.000 de lei): aici.
- activitate mediatică aici.
- ca blogăr aici
- traseul public aici

din fericire, rămân câteva poezii.

scriitorii e şi ei oameni

pornind de la o ceartă iscată de intrarea în usr a cuiva, observ cum unii scriitorii români, nepreocupaţi de cititorul vulg, se îndreaptă ca molia la lumânare spre recunoaşterea confraţilor, adevăraţii esteţi, pentru niscaiva premii şi ceva stipendii, plătite de noi din timbru literar şi alte taxe.

n-am nimic contra, să se certe până nu mai pot, însă tot efortul ăsta n-ar fi bine să fie canalizat într-o direcţie constructivă - de pildă, de a scrie mai bine şi cu standarde mai înalte?

4 noiembrie 2010

să ne pregătim pentru viitorul politic al româniei

ultima carte a lui breban, exclusiv în format digital

orice-ar zice unii, nicolae breban, măcar pentru personajul grobei din a sa bunavestire (cartea onlain e aici), e un scriitor de referinţă pentru cultura română a anilor '70. ei bine, în primul deceniu al anilor 2000, bătrânul scriitor se întoarce lansând ultimul său volum, aventurierii politicii româneşti, exclusiv în format digital, pe www.corectbooks.com.

conferinţa de presă va fi pe skype, în 07 noiembrie, ora 10:00, la bistro de la presse, str. petofi sandor nr. 10. poate va fi fain, poate fi ceva deosebit, şi poate de aceea am fost şi invitat. :)

3 noiembrie 2010

kapitalism, reţeta lor secretă

auzisem de fim după alegerile prezidenţiale, c-ar fi fost difuzat de canalul arte, dar fusese scos din online. aşa c-am aşteptat, iar invitaţia a venit de la parada film (mulţumesc!), cu ocazia lansării dvd-ului. aşa că aseară am mers să văd cu ce anume se pot făli milionarii noştri de tranziţie. 

evident, hoţiile lor sunt de notorietate internaţională, însă ei, culmea, chiar cred că au făcut milioanele - patriciu zice că primul milion l-a făcut "greu", într-un an - datorită însuşirilor lor antreprenoriale. copos se filmează pe iaht şi la sala de fitness, voiculescu, întemeindu-şi dinastia pentru fetele lui, dan diaconescu, pozându-se în stradă cu fanele. cel mai mult mi-a plăcut scena cu becali în parlamentul european, plimbându-se ca un coi într-o găleată, nebăgat în seamă de nimeni şi neînţelegând ce caută acolo.

şi mi-a mai plăcut că alexandru solomon a reuşit să imprime filmului propria sa viziune - că îmbogăţiţii sunt bântuiţi de două fantome - a "comunismului" lui ceauşescu şi a capitalismului teoretic - într-o tranziţie ciudată, specific românească. bravo, domnule, ai făcut treabă bună - ai mărturisit ceea ce s-a-ntâmplat vreme de 20 de ani!

să te-nfurii sau să devii dezgustat sau ironic?
eu aleg, ca şi regizorul, a treia variantă.


blogul filmului aici.

2 noiembrie 2010

poveşti trăsnite din camera obscură

e al doilea volum memorialistic al autorului pe care-l citesc, după "scandalosul" decojind ceapa, când spuneam că günter grass este cel mai mare scriitor în viaţă. acuma, după ce l-am citit, pot afirma că cel mai mare scriitor în viaţă s-a prostit. e-adevărat, a scris cartea la 81 de ani, se văd urme din cel mai mare, dar...

romanul este un omagiu închinat prietenei intime, de-o viaţă, a lui günter grass, maria rama, mariechen: e o fotografă deosebită, pentru că are un aparat vechi în formă de cutie, care se numeşte agfa box şi care în timpul războiului a supravieţuit bombardamentelor, incendiilor şi inundaţiilor, de atunci nu mai funcţionează normal, e un pic sărit de pe fix, motiv pentru care vede tot şi face forografii cu totul ieşite din comun. (p.129) mariechen poate suspenda curgerea timpului, intuiţiile ei sunt prinse în instantanee, şi-i place să modifice fotografiile amestecând prin colaje alb-negru prezentul cu trecutul cu viitorul, pe calea imaginaţiei. e mijlocul ei de comunicare, rolul ei de profetesă. aparatul e ca bunul Dumnezeu: vede tot ce este, ce a fost şi ce va fi. nimeni nu-l poate păcăli. vede până şi în adâncul sufletului. (p.58)

ei bine, toate acestea sunt povestite pe rând de cei 8 copii ai lui günter grass, printre confesiuni personale. scriitorul nu se prea amestecă, chiar şi când e vorba despre amănuntele picante ale vieţii lui: noianul de femei, implicarea în politică scriind discursuri pentru primari, situaţia materială mereu îmbunătăţită (după fiecare carte îşi cumpăra câte o casă). ba chiar e şi o bârfă cu legături româneşti: la un moment dat, nevasta îl traduce cu un tânăr emigrant român pe care grass îl aduce în casă să-l ajute.
de final, o carte uşurică, de care te poţi dispensa, aşa cum te poţi dispensa de ultimele romane ale lui saramago - deh, şi scriitorii de nobel mai îmbătrânesc şi se sclerozează.
dar chiar şi aşa. eu mai am de bifat secolul meu, pregătit tot de polirom, şi poate, cândva, de recitit, surprinzătoarea şi minunata tobă de tinichea - în colecţia aceea legendară, în format mare, de la univers.

günter grass, aparatul de fotografiat (die box), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ana mureşanu, 222 pagini
coperta de radu răileanu

1 noiembrie 2010

deci filb 3



acuma că s-a terminat, putem bifa încă un eveniment de-a dreptul cultural, care, surprize! surprize! nu s-a dus dracului după 2 ediţii, în dulcele stil românesc. dar nu asta contează, ci că, nişte oameni, chiar dacă sunt doar jurnaliste trimise de angajatori să ia nişte notiţe, se adună să asculte fragmente literare în limba română, în sârbă şi croată, limbi străine pe cale de dispariţie ca şi româna, în viitorul îndepărtat al anglo-americanismului.

în a doua seară, cei 3 invitaţi scriitori nu au fost mari oratori, dar ne aşteptăm de la scriitori mai mult să scrie decât să vorbească, doar nu sunt politicianişti să nu spună nimic. şi chiar dacă nu reuşesc să vorbească, e bine că nu spun minciuni, cum ne atrage atenţia ognjen spahić că face ghidul michelin despre românia, care aminteşte de romanul său copiii lui hansen ca fiind documentat, ci nu ficţiune - cum de fapt este - despre leprozeria de la tichileşti - ultima din europa. dan sociu e amuzant, confesându-şi legături strânse  - nepsihanalizabile - cu mama sa graţie cărţilor sale. ovidiu nimigean o dă pe filozofie, ceea ce trebuie apreciat, pe la noi publicul e luat de prost, nu de deştept.

bomboana de pe tortul filbului a fost dubravka ugrešić, care ne-a fericit că trăim în românia şi nu în croaţia, altfel, după războiul iugoslav ne-am fi emigrat rătăcitori prin europa, fără casă şi masă. ne-a amintit că există literatura care mai scoate la lumină umbrele vieţii ca să nu se uite cu viaţa însăşi. şi, cum a fost prezentă şi adriana babeţi, putem spune că a fost o seară de sâmbătă reuşită. cu nelipsitele autografe şi cocteiluri de criză cu vin şi covrigi.

ca impresie de final, chiar dacă a lipsit llosa, a fost o ediţie şi mai bună decât anul trecut, cu toate că evenimentele platformei nomade the knot, fie au tras chiulul, fie, dacă au fost prezente, nu au atras nimănui atenţia. 

deci mulţumim şi să ne vedem la filb 4, în 2011.

29 octombrie 2010

apropo de chestia cu ceauşescu

oricât s-ar juca cineva cu ele, de ce m-ar emoţiona scenele din viaţa unui semianalfabet care a ajuns dictator peste douăzeci şi ceva de milioane de oameni, care timp de 24 de ani l-au acceptat iar milioane dintre ei chiar l-au adulat?

filb 3 - ziua 1




sunt în asentimentul ionucăi că ediţia asta e mult mai faină decât cele de anii trecuţi. mai puţine orgolii, mai multă degajare, dar mai puţin public.
varujan vorganian scriitorul nu s-a abţinut la diatribe politice. cristian teodorescu mai puţin vorbăreţ, ádám bodor şi mai puţin vorbăreţ. cel mai mult mi-a plăcut petru cimpoieşu (deşi mă lăsase indiferent, acum câţiva ani, prin simion liftnicul), ca prezenţă şi discurs, a sclipit printre ceilalţi cu graţie şi umor.

filmul de final al organizatorilor nu mi-a plăcut, dar vinul şi covrigii, da.
cum spuneam, un eveniment reuşit, la care voi continua să merg.

a mai scris şi costi şi liviu drugă.

28 octombrie 2010

pentru că l-am visat pe vântu, ca să mă vindec, am scris asta:

bătrânul şi arhontele

bătrânul se uită la cel care i-a făcut semn să intre cu un gest milităros, ca de ofiţer neamţ. nu era sigur că înţelesese bine, ce se face dacă a-nţeles greşit, îi e prea ruşine să-ntrebe, dac-ar fi după el, n-ar mai scoate un cuvânt până la sfârşit, ce-i mai trebuie unui om bătrân întrebările. intră. încăperea e mare, rareori a mai văzut o încăpere aşa mare, doar prin hangare şi silozuri. ba nu, şi în casa poporului, unde l-a dus acum vreo câţiva ani fiu-su mihai, la bucureşti. dar acolo încăperile, cât de mari, au fost luminoase, nu ca aici, dondănind de beznă. simte sub picior covorul moale, ca o plăcintă aburindă. lângă cămin, stă Arhontele.

cu spatele. în picioare. sprijinit de baston. flăcările din cămin i se joacă cu umbra, iar aceasta tremură de frică. bătrânul aşteaptă câteva clipe nemişcat şi se întreabă dacă se va obişnui cu prezenţa Arhontelui, cât va sta aici, cât va depinde viaţa fiului său, Mihai, cel ce l-a dus la bucureşti, să vadă casa poporului. şi în timp ce Arhontele stă acolo şi el nemişcat, inima bătrânului porneşte să bată cu putere, de parcă a apucat-o iar tinereţea: prezenţa străină a Arhontelui părea s-o-nhaţe pe cea a fiului. iar dacă chipul s-ar întoarce, nu mare mirarea ar fi să-l vadă nu pe Arhonte, ci pe Mihai. nu pe Mihaiul cel de-acum, ci pe cel dinainte.

- curaj, tătăiţă, îl îndeamnă Arhontele.
înaintează cu paşi mici de picioare obosite.
- am auzit că ai nevoi de banii mei.
Arhontele îşi întoarce chipul. pe jumătate luminat de flăcări, îşi arată mustaţa imensă, ridicată a rânjet pe-adânciturile feţei. cum de nu-i spusese nimeni să şi-o radă? era oribilă!
e un om obişnuit până la urmă, ca şi mine, să nu-mi fie teamă, îşi spune bătrânul. doar că are mulţi bani, iar eu n-am. numele lui e Sorin Ovidiu Briză, un cetăţean oarecare, domnule, care fură din averea statului, a noastră, a tuturor, hoţ neprins deci om de afaceri cinstit, aşa-i după revoluţii, ca şi după războaie, corupţia corupe totul, până şi rădăcina ierbii.

- am nevoi de bani. nu-i vreau pentru mine, ci pentru băiatul meu.
îl vede pe Mihai citind şi nimic nu-l mişcă pe bătrân în cei optzeci de ani ai lui decât serile când îl priveşte pe Mihai citind. ar vrea să-i spună - nu te mai istovi atâta cu cartea, dac-ar sta acolo înţelepciunea, lumea ar fi devenit demult mai bună. du-te în lume şi te zbenguie cu faţa Voichiţei de peste drum, culcuşeşte-te-ntre pulpele ei, soarbe-i mirosul, prăvale-te cu ea prin fânuri, în raza de soare, mergi să-noţi cu flăcăii în balta de pe deal sau du-te şi rătăceşte prin bucureştiul tău de unde te-ntorci mereu cu valiza doldora de cărţi. de fapt, bătrânul nu spune niciodată nimic, lasă doar teama să-i înăbuşe înăuntrul, aşa cum boala înăbuşe înăuntrul fiului: teama că băiatul îi poate muri înainte, iar el şade, cel mai prost dintre oameni şi nu poate face nimic, precum a văzut într-o iarnă o lupoaică înecându-se cu puiul ei în bot, pe ceilalţi a reuşit să-i arunce pe bucăţile sparte de gheaţă, afară de cel ce i se zbate acuma în gură. şi n-a ştiut niciodată dacă lupoaica îi sfărâmă puiului gâtul înainte de-a se duce la fund sau vrea să se bucure de ultima privire vie.

- dar trebuie să-mi dai ceva în schimb. ştii asta, nu?
parcă nu mustaţa vorbeşte, ea e preocupată de puiul rânjetului, ci un televizor ascuns pe undeva, prin vreun colţ. bătrânul mijeşte ochii, îi caută pe-ai celuilalt. ascunşi după mustaţă şi după părul vâlvoi de pe frunte, vor să vadă dar să nu fie văzuţi. ca găvanele ce vor să se-ascundă dintr-un cap de mort. dar ochii-i scapără strălucitor, ca ai unei dihănii ce simte prada. Sorin Ovidiu Briză pe post de hârcă - un diavol căruia să-i vândă sufletul.

- nu-ţi cer sufeltul, tătăiţă, stai liniştit, nu cred în aşa ceva. altceva am aflat că ai şi mă interesează.
da, e ceva de care vrea să scape, de fapt chiar a scăpat de-o bună parte, odată cu vârsta. acuma însă îi pare rău, vrea s-o recapete din nou întreagă, ar întoarce şi timpul înapoi, ar retrăi totul încă o dată, ba chiar înzecit, însutit, veşnic, doar să-l salveze pe Mihai.
- da, mai am ceva, mărite Arhonte!

ah, să se plesnească peste gură: oricât ar fi el de Arhonte, nu-i spui omului pe poreclă, lumea-i zicea SOB, nu Arhonte, cum de nu şi-a dat seama, la vârsta lui, trăieşti degeaba dacă nu mai ştii că nu-i spui omului pe poreclă, dar degeaba.
Arhontele îşi luminează şi mai tare ochii, semn că-i place.
- mai am, mărite Arhonte, reia bătrânul. şi sunt gata să ţi-o vând pe toată.
lui nu-i mai foloseşte.

- bine, tătăiţă, abia aştept să-ţi iau de pe cap ce-am stabilit: toată experienţa războiului pe care ai trăit-o, lagărele germane în care-ai fost închis, prizonieratul de la ruşi, rezistenţa din munţi, Piteştiul, memoria ta toată sau măcar ce ţi-a mai rămas din ea. habar n-ai ce viaţă plicitisitoare avem noi, miliardarii, pân-acum am tras să facem bani, acum stăm aici în căsoaie pe sute de hectare şi nu ne mai rămâne decât să ne distrăm pe seama oamenilor săraci - doar aşa simţim că banii ne mai folosesc la ceva.

confesiunea e întreruptă. de niciunde, reapare cel care i-a făcut semn să intre cu gestul milităros.
- ia-l şi scoate-i memoria din cap, dă oridin Arhontele. nu uita, de-abia dup-aia să-i dai cei 200000 de euroi pentru tratamentu lu fi'-su.

bătrânul se-ntoarce încet spre uşă, cu paşi mici de picioare obosite. parcă l-a mai lăsat teama, acuma a făcut ceva pentru Mihai şi poate va fi posibil să-l salveze.

27 octombrie 2010

jan saudek

expoziţie cu 40 de fotografii de jan saudek
la bucuresti din 8 noiembrie (foaier opereta/vernisaj ora 18.30)

 jan saudek, praga, primăvara 1990


 

de aici.

26 octombrie 2010

gânduri blogăreşti

gândurile astea şi altele asemănătoare, gânduri fugare şi dezlânate, ce se nasc numai într-un creier obosit şi pornit pe odihnă, i se perindau acum prin cap lui evgheni petrovici. de obicei, nu ştii de unde-ţi vin astfel de gânduri şi pentru ce; ele nu zăbovesc însă prea mult în minte şi se târăsc alene, numai pe suprafaţa creierului, fără să pătrundă în adâncul lui. pentru oamenii nevoiţi să cugete ceasuri şi chiar zile-ntregi oficial, după un anumit tipic, într-o singură direcţie, asemenea gânduri libere, "domestice", sunt un fel de lux, o desfătare plăcută.

a.p. cehov, opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 616, traducere de xenia stroe

25 octombrie 2010

sex + comunism = china


sunt destul de intrigat acuma, după ce-am citi cartea. mesajul ei pentru mine a fost acela că, indiferent de câtă aberaţie stă în jur, ea poate fi folosită spre împlinire, chiar şi în aceea a dragostei.

evident că maeştrii prozei chineze nu pot face abstracţie de tradiţia milenară a poveştilor de înţelepciune. aşa că yan lianke se supune. tradiţia (post)modernă occidentală nu poate face abstracţie de poveşti cu sex. aşa că yan lianke se supune din nou. iar el mai ştie că are o datorie de conştiinţă, şi se supune şi acesteia. 
aşa că ce a ieşit este o poveste scrisă minunat despre despre o dragoste nebună cu sex mult şi variat, într-o lume comunistă  ce de n-ar fi nu s-ar povesti.

ordonanţa comandantului impotent dintr-o unitate militară - la fel - e sedus de soţia acestuia. urmează scene tari de sex, revoluţionar-patriotice am putea zice, căci sunt mereu împănate cu discursuri maoiste şi însoţite de sinergia noii orânduiri. se rup chiar de lume, goi puşcă, ca într-un paradis revoluţionar erotic - atât de revoluţionar că ajunge să devină contra-revoluţionar, distrugând efigiile "sacre" ale ordinii de stat.

se luptau în tăcere. ea ataca şi el o împingea, nelăsând-o să câştige nici o palmă de teren. niciodată n-ar fi crezut că ascundea o asemenea energie. vrând să termine o dată pentru totdeauna, a luat-o în braţe, a strâns-o la piept ca pe o pasăre care încearcă să zboare şi a împins-o spre pat, în care a azvârlit-o cu toată furia. în sfârşit, a pus un picior pe capul preşedintelui mao şi l-a sfărâmat scrăşnind din dinţi şi strigând;
- liu lian, eşti o stricată! denunţă-mă! cheamă garda! 
coborând-şi ochii către locul pe care-l aţintea ea cu privirea, şi-a dat seama că lupta în care tocmai se prinseseră i-a redat vârtoşenia sleită în ultimele şase zile şi şase nopţi. (p.139)

dacă veţi crede cumva că vorbesc de sandra brown aici, veţi fi ca acei comunişti chinezi care au acuzat cartea de pornografie şi insulte la adresa lui mao zedong. ar avea dreptate.
dar vorbesc de fapt că romanul e scris cu plăcere şi se citeşte la fel, aflăm multe despre clasa de mijloc chineză a epocii maoiste care voia şi ea să se-nvârtă cumva - şi aş avea şi eu dreptate. de fapt, nu ştii - e ironie sau e credo. 

toarte ca toate, dar până la urmă e o chestiune de amor.

yan lianke, în slujba poporului, editura polirom, iaşi, 2010, traducere de smaragdina bufnă şi ana zavate, 223 pagini
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...