prăbușirea casei usher în 9 imagini

 

 

„poziția copilului“ de călin netzer

chiar dacă nu câștiga ursul de aur la berlin, m-aș fi dus la film, așa cum am fost la medalia de onoare, al aceluiași regizor. pentru că e o temă în care cei doi scenariști - călin netzer și răzvan rădulescu au devenit experți (primul, prin filmul amintit, cel de-al doilea prin felicia, înainte de toate): relația nevrotic-obsesivă dintre părinți și copii. un subiect cathartic, cum a afirmat, la finalul proiecției, regizorul.

la mai mult de jumătate de film, am asistat la un film românesc "clasic": cadre statice, minimaliste, cu acuratețe de documentar. limbaj frust, uneori prea colorat. gesturi tăceri. gen puiu, mungiu, porumboiu. există totuși ceva diferit, glamourul societății de astăzi, a parveniților cu bani. o aniversare într-un viloi, apartamente duplex în ansambluri rezidențiale, audi-uri și mii de euro. câteva zeci de minute, doar pentru un final apoteotic.

la final, totul se dezlănțuie și ia aspect de tragedie antică. în fața morții unui copil, maternitatea - perfect întruchipată de luminița gheorghiu (eroina din moartea domnului lăzărescu) - nu mai are frâie și izbucnește prin ceea ce are ea mai frumos - copilul ca ideal frumos. două-trei gesturi memorabile ale copilului iubit salvează urâțenia unei întregi vieți. și poate - nu avem de unde să știm - îl salvează chiar și pe fiu. 

un film puternic, al cărui final m-a impresionat puternic. de văzut.

nota 6 din 7.

haine noi la biblioteca polirom

biblioteca polirom este, fără pic de îndoială, cea mai bună colecție de literatură universală, nu numai prin volumul aparițiilor, cât mai ales prin calitatea lor. de la autori clasici - balzac, flaubert, tolstoi și dostoievski - până la cei moderni și contemporani - beckett, pynchon, grass - a înlocuit cu brio singura editură de literatură universală pe care a avut-o românia, vechea editură univers.

ei bine, acele coperte care au făcut o modă - fiecare român cititor are în bibliotecă cotoare de cărți de buzunar pe jumătate roșii, pe jumătate colorate din colecție -, vor fi schimbate cu altele noi. cu alte cuvinte, vom avea o bandă colorată și un dreptunghi alb. 

dar mai ales, alături de seriile de autor cunoscute, vom avea trei colecții:

• „esential”, dedicată autorilor consacrați, cărților importante din literatura lumii”; 
• „actual”, ce va cuprinde scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi; 
• „junior”, în care vor apărea cărți pentru adolescenți, cărti pentru tinerii de toate vârstele.

 

de asemenea, se anunță reeditări și apariții noi: fabio stassi, irvine welsh, madeline miller, uzma aslan kahn, ruth ozeki, tracy chevalier, phillipa gregory, eco etc.

să-i urăm succes în continuare bibliotecii polirom, să ne încânte ca și până acum!

mi-am pierdut oare idealurile?

un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor, spunea flaubert. și tot el, în educația sentimentală introducea ca instrument al măsurării unei vieți reușite (sau nu) - idealul tinereții. 

tocmai am 37 de ani. și mă chinui să mi-amintesc care mi-era idealul de tinerețe?

- la școală, mă desenam un medic dentist cu bărbuță și halat alb.
- pe la 16 ani, mă vedeam un medic psihiatru, un fel de freud c-o bibliotecă plină de tratate în spate, ușor nebun de la pacienții tratați...

- inspirat de eliade, mă închipuiam ucenic într-o mânăstire budistă, rugându-mă pentru propria-mi salvare.

- mai târziu, mă vedeam filolog, specialist de talie mondială în eugen ionescu, pe care-l adoram în primii ani de facultate... 

și nu mai știu.

apoi m-am angajat.

am devenit om al muncii. și n-am mai avut timp să mă gândesc la idealuri. 

ba nu. odată, parcă m-am imaginat aievea într-un roman de fitzgerald, cei frumoși și blestemați: m-am văzut într-un palton scump cu guler de blană coborând dintr-o limuzină pe o stradă din new york... mi-era etalonul bunăstării și al fericirii.

acum, la 37 de ani, mărturisesc că nu-mi mai știu idealul. mărturisesc că destinația mi-e încă departe, în ceață.

am devenit însă mai atent la drum. la oamenii ieșiți în cale, la peisajele dimprejur. la pași. la umbre. la lumini.

poate aștept. poate aștept să mi se-ntâmple vreo minune mai târziu, ca generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt din microromanul lui bulgakov, roman teatral.

voi vă mai știți idealul?

georges seurat, la scăldat la asnières

37

wassily kandinsky pictează

„jurnalul lui bridget jones“ de helen fielding (video)

cu hutopila la suceava

cea mai frumoasă parte a călătoriei mele la suceava a fost participarea la un cenaclu literar - zidul de hârtie -, în care câțiva poeți și un prozator din suceava au avut ca invitați pe matei hutopila și andreea despina popovici. au fost vreo câteva poeme frumoase ale amândurora. şi cel mai mult mi-au plăcut câteva poezele ironice, în gen anecdotic-popular, ale lui hutopila:

odă patriei și neamului
bucovină, doar a flori
tu miroși la subțiori.
*

crăciunul pe vechi, molizii doldora și sămânța iernii peste sat
eu cu tata
în genunchi dinaintea pădurii ca într-o catedrală
în patru labe, în zăpadă
unul lângă altul
borâm sub lună
*

dimineață
ceața se risipește
departe, dincolo de dranița și țiglele caselor
ca niște colți cariați ies din neguri
zidurile scorojite ale blocurilor

(matei hutopila)

mi-a plăcut efervescența celor de la masă, dintre care am reținut, din păcate, doar câteva nume: vlad sibechi, victor ovidiu rusu, dan cristian iordache. subiecte dintre cele mai diverse, de la liceenii cu talent poetic din suceava și iași, la poeții români opteciști, nouăzeciști și cei foarte tineri. nu i-am descoperit deloc incisivi, încrâncenați sau blazaţi ca bucureştenii, ci senini și uniți în patima împărtășirii versurilor frumoase.

di pi la sușeava

duminică am ajuns la suceava, oraș pe care l-am mai vizitat doar o dată, la 11 ani, într-o tabără.

pe o vreme rece, cu zăpadă și zloată, am pornit pe urmele descoperirii centrului orașului și a câtorva obiective, în ciuda lipsei totale a plăcuțelor indicatoare. probabil că primăria mizează pe oferirea de experiențe tari turiștilor, rătăcindu-i.

un oraș pustiu, cum am observat că au devenit toate orașele româniei duminica, de la un timp chiar și bucureștiul. până la urmă, n-am avut vreme decât să vizitez mânăstirea ioan cel nou, în a cărei biserică uriașă accesul era interzis, în afara unui culoar delimitat de două sfori, ce ducea pesemne la niște moaște. nu am înțeles dacă biserica e oprită pe veci vizitării, sau erau doar niște mofturi clericale ad-hoc.

am pornit voinicește apoi spre cetatea de scaun, pe marginea unui parc înzăpezit, apoi pe marginea cimitirului orașului. ieșisem de mult din oraș, până ce-am dat de muzeul satului bucovinean, lângă care, pe fundal, cetatea de scaun a sucevei stătea năpădită de zăpadă, dezolantă și mult mai mică decât mi-o aminteam în copilărie. evident că accesul era interzis, din cauza zăpezii.

***

cea mai frumoasă a fost participarea la un cenaclu literar, dar despre asta voi povesti mâine.

evident

să nu deranjăm

„fiecare carte e un brand în sine“. interviu cu oana boca stănescu.

Headsome Communication este prima agenţie de comunicare din românia dedicată exclusiv proiectelor de promovare a lecturii. este întemeiată de oana boca-stănescu, cu mulți ani de experiență în pr-ul de carte și ioana grunewald, multă vreme directoarea centrului de carte germană. în numai câteva luni, agenția a inaugurat gala industriei de carte din românia - bun de tipar, a dus festivalul internațional de literatură la timișoara, iar la bookfest va reprezenta scriitorii de limbă germană, dpdv al comunicării. un început foarte bun pentru o agenție, și una de pionierat pentru industria de carte.

am pus 4 întrebări oanei boca stănescu, managing partner la headsome communication, să aflu mai multe despre ce se întâmplă în acest sector de business, al comunicării de carte, de care nu se aud foarte multe.     

dragoș c: împreună cu ioana grunewald, faci muncă de pionierat livresc prin headsome communication. dacă ai numi trei chestii prin care se face o bună promovare a lecturii în secolul 21, care ar fi acelea? 

oana boca-stănescu: până la munca de pionierat, Headsome face multă muncă de investigație și, o dată la cîteva săptămîni, exerciții de adaptare la cîte un nou context: am lansat agenția de cîteva luni, mai puțin de un an, timp în care a trebuit să colaborăm cu un minister al culturii care a schimbat 4 miniștri, au fost doi șefi la icr, fondurile afcn erau să dispară (sau chiar au dispărut și reapărut), în fine, exemplele pot continua. revenind la întrebare, o să încep nu prin a veni cu un sfat, ci prin a semnala o neînțelegere, una fundamentală care, de cele mai multe ori, se reflectă în campanii sau măcar în numărul demisiilor oamenilor care le orchestrează: anume, că PR-ul nu vinde, ci creează reputație; e informația care apare pe prima pagina a oricărui manual de PR. în viața de zi cu zi a celui care lucrează în PR-ul de carte, însă, nu de puține ori se întîmplă ca dosarul de presă și restul materialelor să nu valoreze foarte mult, în comparație cu situația stocului de carte. dacă ar fi să mă aventurez formulînd două sfaturi, aș spune aşa:

1) oamenii de PR nu trebuie să meargă după rețete standard, chiar dacă în discuție sînt fix două traduceri din literatura engleză contemporană, ci trebuie să caute potențialul fiecărui titlu în parte, deoarece cărțile dintr-o serie nu sînt precum băuturile răcoritoare dintr-o serie: în cazul cărților, fiecare titlu e un brand în sine, merită propria analiză SWOT. 

2) parcurgem o perioadă în care internetul își consolidează tot mai mult un teritoriu indispensabil pentru ce va reprezenta comunicarea în viitor. mulți dintre noi, însă, nu am avut vreme să pricepem pînă la capăt care sînt oportunitățile pe care ni le oferă noul mediu, așa că îl folosim în campanile de promovare a cărților ca și cum ar fi doar o extensie, încă o ocazie de a posta gratis comunicatele de presă. o bună campanie de promovare a lecturii în secolul 21 ar trebui să înțeleagă și să exploateze noile media (sau „now media” :) ) valorificînd specificul lor. 

d.c.: ați dovedit prin gala "bun de tipar" că industria de carte nu poate rămâne închistată în orgolii și plângeri de milă. de ce e nevoie ca lucrurile să se miște cu adevărat profesionist (în afară de bani)? 

de infrastructură. 

și de sprijin din partea statului (ministerul învățămîntului ș.a.). știu că editurile sînt S.C.-uri și că deci trebuie să se supună regulilor pieței libere. atunci, însă, cînd tirajul mediu, la 19 milioane de locuitori, e în jur de 1500 de exemplare, înseamnă că avem o problemă, iar pentru rezolvarea ei nu ajung micile și ambițioasele campanii de promovare imaginate de cîte o editură în parte. și, aş adăuga, de cîte un răgaz de tipul BUN DE TIPAR, pentru celebrarea reuşitelor. 

d.c.: veți reprezenta autorii de limbă germană la bookfest. cum i-ați impresionat pe nemți? 

gândiți-vă că sîntem printre puținele persoane din românia care știu ce înseamnă MUMMENSCHANZ :), cum am fi putut să nu-i convingem? lăsînd gluma la o parte (deşi, o să vedeți, nu-i chiar glumă, o să mai auziți acest cuvînt), i-am convins, prezentîndu-le un plan de comunicare care dovedea o bună cunoaștere a pieței de carte de limba germană, adaptat așteptărilor publicului român. cu alte cuvinte, am încercat să integrăm în planul de promovare destule „argumente” cît să depășim senzația de hypermarket cu reduceri pe care o pot lăsa cîteodată tîrgurile de carte autohtone. 

d.c.: vrei să ajuți breasla traducătorilor, ignoranți cu drepturile lor, și păcăliți de unele edituri. crezi că generațiile noi vor fi mai unite? 

într-adevăr, avem în plan, pentru această toamnă, un eveniment dedicat studenților care se pregătesc să devină traducători de literatură. și, ca să fim sigure că vom reuși să controlăm proiectul, ne-am gîndit să începem cu Masterul de Traductologie din cadrul Universității din București – un episod-pilot aşadar. mai exact, este vorba despre un work-shop de o zi, cu experți români și străini. care este statutul traducătorului, care sînt drepturile sale, posibilităţile de networking cu colegi de breaslă din alte ţări, şansele de perfecţionare, premiile sau alte tipuri de recunoaştere a meritelor – acestea sînt numai cîteva dintre subiectele pe care dorim să le facem cunoscute viitorilor traducători. 

despre copertele cărţilor româneşti

în continuarea unui post mai vechi (de acum 4 ani), mă uimeşte încă lipsa de gust a copertelor de cărţi apărute pe rafturile librăriilor de la noi. nu demult, primisem un perdaf de la daniel cristea-enache, ce invoca absenţa unor studii de artă din CV-ul meu, ceea ce însemna să mă abțin într-ale artei. din câte ştiu, pentru coperta de carte nu există vreo specializare la facultatea de arte, ea ar putea intra la design sau la grafică (e posibil să mă înşel). şi, cum atunci când îți faci o casă, nu trebuie să ai studii de arhitectură, de aceea apelezi la un arhitect, poți să apreciezi coperta unei cărți pe care o plătești.

dar să iau repede niscaiva exemple din librării:

AŞA NU:

începem cu polirom-ul, care se descurcă în mare parte cu fotografii cumpărate de pe net (marca carmen parii). la fel face şi editura all (marca alexandru novac).

apoi continuăm cu humanitas fiction, kitchuri care mai de care mai colorate, colaje cu photoshop, de orbeşti de atâta stridenţă (marca angela rotaru)

nici cu nemira nu ne ruşinăm prea mult - copertele în noua serie cartonată de la nautilus par coperte de jocuri online (marca cristi florescu).

nu mai spun de editura trei, cu ale cărei coperte te ruşinezi să fii prins pe stradă însoțindu-le.

AŞA DA:

poate cele mai frumoase coperţi sunt cele de la art, (marca alexandru das) şi de la mai mica editură herg benet (marca the-spartan.ro).

mai amintesc pe cele de la humanitas multimedia, care arată foarte bine.

şi colecția de buzunar a editurii all, iubiri de altădată (tot alexandru novac) te cheamă să le cumperi.

un alt articol despre coperte aici.

în comparaţie, să luăm câteva exemple pozitive din străinătăţuri:

 

 cei de la penguin, maeștri în design

 

 cei de la livre de poche, maeștri în grafică

și încă nu vorbesc de legătorie de lux, de tipul celor de mai jos:

ce e de făcut?
poate mult mai multă creativitate poate fi găsită la tinerii studeți la arte sau la design, care pot fi stimulați prin proiecte mici și deloc costisitoare.
sau apelarea la oameni specializați, cum ar fi, de pildă, atelierul de grafică.
cum gusturile nu se discută, aș recomanda autorilor de coperte să experimenteze mai multe stiluri și să nu rămână tributari unuia singur, în epoca în care creativitatea a devenit noul dumnezeu.

anticariate din bucurești - anticariatul unu

anticariatul unu este situat pe strada academiei, chiar în centru, vizavi de universitate. sub niște coloane unde nu demult boschetarii se pișau în umbră, niște oameni inimoși au amenajat un anticariat care să sfințească locul. 

când intri, într-un spațiu mare și mai ales curat, de câțiva zeci de metri pătrați, descoperi mobilier vechi, tablouri de artă, unele extrem de valoroase (poza 1). dar, pentru mine, comoara o reprezintă subsolul (poza 2), căci ea adăpostește beletristica. în afara câtorva cărți de specialitate (istorie, filozofie) mai scumpe, literatura clasică, modernă și contemporană e mereu prezentă cu prețuri mici, de la 5 la 20 de lei. trebuie doar să treci la momentul potrivit, când sună ceasul să te întâlnești taman cu cartea pe care-o căutai demult. 

există chiar și cărți la toptan, cu 2 lei exemplarul, în care trebuie doar să cotelești atent și te poți alege cu chilipiruri de connaisseur livresc.

pentru mine, anticariatul unu e un loc nimerit de relaxare seara, când ies la plimbare de la serviciu. e unul dintre cele mai frumoase anticariate din bucurești. cu cărți.

„92 de povești cu cărți“ de ștefan caraman (cu video)

ștefan caraman 
92 de povești cu cărți 
editura herg benet, bucurești, 2012
 126 de pagini legate
 coperta: the spartan.ro

auzisem trecător de ștefan caraman din online, mai mult de pe facebook, dar cartea mi-a plăcut ca obiect frumos în primul rând.

apoi am început s-o ciesc în metrou, pagină cu pagină - adică povetse cu poveste. din când în când, mai rânjeam la colegii subpământeni de călătorie, care n-aveau ce face, unii, decât să se uite la mine. 

așa cum am zis și în prezentarea video de mai jos, sunt texte scurte deștepte, frumos scrise, unele tandre, alte triste, dar mai toate făcute să te pună puțin pe gânduri. fapte anodine, din umbra cărților ies la lumina hârtiei grație unui autor care iubește lumea și o observă atent și melancolic. 

evident că nu toate 92 impresionează. dar nu e un impediment. te obișnuiești și cu ele, și mergi fermecat până la sfârșit, ca sultanul șahriar.

care reviste literare?

mor revistele literare? dar nici nu le-auzeam că respiră.

am citit amuzat cum câțiva scriitori români au inițiat o petiție către victor ponta prin care cer subvenții pentru revistele literare ale uniunii scriitorilor care, nefiind vreodată susținute de principii de performanță culturală, pe o piață aproape inexistentă, nu mai au bani de salarii și tipografie.

din câte știu eu, în capitalism, orice organizație privată caută sponsorizări și mecenate care să le susțină. și se luptă, prin calitatea materialelor, să demonstreze că le merită. or, în cazul de față, revistele sunt beneficiarele vechiului sistemului comunist și neo-comunist, adică sunt susținute din banii impozitelor noastre. 

din punct de vedere al acestui mod de lucru, mulți scriitori nu sunt diferiți de politicieni. nu fac nimic să scoată literatura română (și revistele fac parte din ea) din anonimat, nu fac nimic să iasă în evidență prin produse de valoare, comparabile măcar cu cele europene. doar stau în posturile lor calde de redactori și cronicari și așteaptă următorul salariu de la buget. exact ca în orice instituție publică - indiferent ce faci, salariul vine oricum, dacă te susține cine trebuie.

ei bine, domnilor, surpriză! de treizeci de ani încoace, tovarășul iliescu & co. ne-a propus capitalism pe pâine și în capitalism există competiție și valoare, nu cerșeală de la stat, fără nimic în schimb. mai întâi scrieți bine, treceți pe online dacă nu sunt bani de print, și oamenii vor ajunge oricum la voi. promovați-vă prin calitate, nu prin orgolii și partipriuri. propuneți proiecte pentru fonduri europene și nu vă mai milogiți atâta. învățați voi înșivă, și nu-i mai învățați pe alții. desființați-vă revistele dacă nu mai sunt bune și înființați-le din nou, când veți ști cum se fac lucrurile.

în calitate de contribuabil, aș subscrie la zeci de petiții să nu mai susțin din munca mea scriitori ce scriu, de exemplu, despre fuego sau gigi becali. să susțin critici literari gen horia gârbea (care oricum și-a găsit post la icr) sau dan cristea. dacă li se pare că timpul le-a luat-o înainte, să iasă frumușel la pensie, oricum usereul nu-i va lăsa să moară de foame. 

blogurile generației potter

cititorii de vârsta lui harry potter au crescut, au ajuns de vârsta personajelor stepheniei meyer sau ale charlainei harris. învățați cu aceste lumi noi și ciudate, întărâtoare de imaginație, ei continuă să descopere lectura și cărțile. înainte, ele erau scrise de alexandre dumas, jules vernes, acum ele au titluri ca: reginele dragon, moartă și înviată, blestemul din swoon, blestemul focului, animorfii, diavolul din milano, fac parte din serii ca jurnalele vampirilor sau destinul vraciului.

ei bine, am descoperit o groază de bloguri de cărți ale acestor tineri / tinere, mulți studenți /studente pasionați /e de fenomenul teen-fantasy / young adult - cărți de dragoste în care unul/una din cei doi sunt fie vampiri, fie vrăjitori, fie vin din alte tărâmuri. din printre ele mai scapă și câte-o agatha christie sau virginia woolf (sic!), câte-un murakami sau ishiguro. ceea ce nu poate decât să ne dea speranțe.

dincolo de nișa pe care unele edituri (leda mai ales) au pătruns bine - cea dedicată aventurilor pentru tineri - îmi place să văd cum oamenii ăștia tineri citesc mult, comunică, sunt la curent cu noile serii, fac concursuri, se premiază între ei/ele, își cunosc cărțile, fac achiziții prin poștă, cumpără la grămadă. unii chiar fac interviuri cu autoarele americane de gen. un întreg univers, ce mai!

iată 3 bloguri mai acătării:

claudiu, cărți alese, aici.

alexa, carte pentru mine, carte pentru tine, carte pentru fiecare, aici.

alexandra, niahara's world of books, aici;

„turbion“ de robert wilson (cu video)

robert charles wilson
 turbion 
 (spin)
 editura nemira, buc, 2008 
traducere de ana-veronica mircea
 760 de pagini broșate 
 coperta de corneliu alexandrescu

ce-ar fi dacă?...

...într-o noapte, afară, nu veți mai vedea stelele, nici luna, iar cerul va fi negru ca smoala?

acesta este ipoteza (se pare că și greg egan o făcuse) de la care scriitorul canadian robert charles wilson pornește în alcătuirea acestui roman ce se poate întâmpla și mâine.

avem totuși trei personaje: povestitorul, și doi gemeni, o fată și un băiat.

într-o seară, cei doi ies să se uite prin telescop și le dispar stelele. important e ce se întâmplă după aceasta.

extratereștri spațiali (sisteme ecologice von neumann, terraformarea planetei marte, marțieni din viitor, secte apocaliptice, boli ciudate, îmbătrâniri artificiale, politicianisme și, desigur, dragoste neîmpărtășită.

este un roman scris simplu, ale cărui intorspecții sau emoții nu sunt niciodată duse până la capăt. dar un roman care se citește susținut, deși are o mulțime de pagini. traducerea e și ea ok.

n-am mai citit un roman sefe de genul ăsta de la natură moartă cu timp (timescape) de gregory benford. 

alte impresii la cititor sf, capricornk, george moga, keeper's.

impresia mea video aici:

opt marxisme

karl marx

cum își manifestă indivizii viața, așa sunt ei în realitate. ceea ce sunt ei coincide cu producția lor, atât cu ceea ce produc, cît și cu felul cum produc. 

(ideologia germană)

*

omul care muncește numai pentru sine poate ajunge un savant celebru, un mare înțelept, un excelent poet, dar niciodată un om desăvârșit, un om mare. 

(reflecțiile unui tânăr la alegerea profesiunii)

*

vorbăria și fapta sunt opuși incompatibili. 

(scrisoare către jenny longuet) 

*

nimic nu-i mai ușor decât să fii idealist pe spinarea altora. unui om sătul îi este ușor să-și bată joc de materialismul celor flămânzi, care cer pâine vulgară în loc de idei sublime.

(mazzini și napoleon)

*

împotriva durerii sufletești există un singur antidot eficace - durerea fizică. închipuie-ți de o parte sfârșitul lumii, de alta - un om cu o durere acută de dinți!

(scrisoare către jenny longuet)

*

exemplul cel mai desăvârșit de stat modern este america de nord.

(ideologia germană)

*

toate invențiile noastre și tot progresul nostru par să ducă la un singur rezultat: să doteze forțele materiale cu viață spirituală și să să reducă viața omenească la o simplă forță materială. 

(cuvântare la londra)

*

vițelul de aur este mai puternic decât toți ceilalți viței de pe tronurile lumii. 

(scrisoare către ferdinand freiligrath)

sunt de folos noile ediții goethe în românește?

ce goethe avem azi?

se citește destul de puțin din opera lui goethe astăzi, în românia. în afară de faust și werther, cunosc destul de puțini cititori familiarizați cu wilhelm meister,  götz von berlichingen, ce să mai spun de divanul apusean-răsăritean sau hermann și dorothea. deși toate acestea sunt accesibile în românește (inclusiv teoria culorilor, editura princeps, 1995). dar avem trei traduceri exemplare din faust - a lui lucian blaga, a lui ștefan augustin doinaș și a lui mihail nemeș. avem poezie și adevăr tradusă de tudor vianu.

și avem chiar o ediție critică din goethe, îngrijită de jean livescu și sevilla răducanu, ediție, din păcate, întreruptă la volumul 8 de moartea îngrijitorului.






dar nu ne oprim aici. societatea germaniștilor din românia a gândit o nouă ediție goethe, pe urmele celei întrerupte. sub conducerea lui george guțu, președintele societății, vor apărea traduceri noi, atât a volumelor nemaiapărute, dar și a celor vechi.

până acum, a apărut volumul 15 (la editura rao, în 2009), unul consistent, cu câteva opere autobiografice (campania din franţa, asediul oraşului mainz, dintr-o călătorie pe rin, main şi neckar) în versiunea lui mihai isbăşescu și george guţu. nu știu care a fost receptarea publicului și dacă tirajul a fost unul de succes. dar se pregătește un volum nou de poezie - de 400 de pagini -, cu traduceri noi de grete tartler, george guțu și horațiu decuble, apoi un volum cu divanul apusean-răsăritean - de 350 de pagini -, tradus de grete tartler.

cui folosește noua ediție critică goethe? 

evident că ediția merită toate laudele, mai ales că la ea colaborează, alături de germaniști de elită, și filologi germani. este un semn de maturitate a unei culturi să aibă ediții actualizate din clasici. însă, în condițiile în care germaniștii români de calitate sunt puțini, merită un asemenea efort? câtă nevoie are cititorul român de versiuni noi ale poeziilor gotheene (de pildă)?

în condițiile în care avem câteva lacune de recuperat: hugo von hofmannsthal, de pildă, e aproape invizibil la noi, corespondența, jurnalele și eseurile lui thomas mann își așteaptă traducătorii.
  

în condițiile în care literatura germană nouă e aproape complet ignorată de cititorul român. personal, aș prefera mult mai mult să fiu la curent cu ultimele romane sau poezii bune nemțești apărute la târgul de la frankfurt (în condițiile în care traducerile din engleză au luat-o înaintea originalelor lor), decât să silabisesc din nou versurile goetheene.

cățelul lui montale

în primii ani ședeam la etajul al treilea
și din capătul străzii dogarilor
cățelandrul galiffa mă vedea
și repezindu-se pe scara în spirală
mă-ntâmpina. nu-mi aduc aminte
la noi acasă de-a murit
sau când l-am îngropat și unde.
în amintire rămâne saltul doar și scâncetul
mai mult nu lasă-n urmă nici marile iubiri
când nu te duc la deznădejde sau la moarte.
dar n-a fost ăsta cazul corciturii
cu lungi urechi care purta un nume
ce i l-a născocit feciorul de poștaș
analfabet și de-o vârstă cu mine, viu
mai puțin decât câinele, ciudat, în insomnia mea.


eugenio montale, quaderno de quattro anni / caiet de patru ani, editura univers, buc, 1981, traducere de florin chirițescu, p.29

nei miei primi anni abitavo al terzo piano
e dal fondo del viale di pitòsfori
il cagnetto Galiffa mi vedeva 
e a grandi salti dalla scala a chiocciola
mi raggiungeva. Ora non ricordo
se morì in casa nostra e se fu seppellito
e dove e quando. Nella memoria resta
solo quel balzo e quel guaito né
molto di più rimane dei grandi amori
quando non siano disperazione e morte.
ma questo non fu il caso del bastardino
di lunghe orecchie che portava un nome
inventato dal figlio del fattore
mio coetaneo e analfabeta, vivo
meno del cane, e strano, nella mia insonnia.

cartea, oglinda sufletului

când deschizi cele două porți ale unei cărți noi și intri curios în lumea pe care o atribui autorului dăruit cu imaginație și stil, nu știi că vei descoperi de fapt doar o oglindă nouă care-ți va arăta sufletul tău așa cum este în clipa lecturii. iar orice re-lectură a aceleiași cărți nu este de fapt o altă oglindă, ca un diamant cu multe fețe, ci e tot prima oglindă, doar că sufletul pe care ți-l arată este altul. aceeași oglindă, de fiecare dată alt suflet. sufletul tău, ca un râu heraclitinian, își scaldă de fiecare dată cu ape diferite apele identice ale unei singure oglinzi. ale unei singure cărți. 

carl gustav jung despre cauzele nevrozei

am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. acești oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. viața lor n-are destul conținut, n-are sens. dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le dispare și nevroza. de aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la început cea mai mare însemnătate.

amintiri, vise, reflecții, p.173, traducere de daniela ștefănescu, humanitas, 2008.

sursa

de ce mai scriu scriitorii de azi?

aş fi în stare să pariez că fiecare scriitor, oricât de slab ar fi, se imaginează că va avea succes de public, că-şi va vinde cartea în draci, iar aceasta îl va putea ajuta să iasă din anonimat, că va deveni celebru, presa îi va cere interviuri, cititorii, autografe, iar la cârciumă va primi băutură gratis. şi dacă va avea şi mai mult noroc, vor pica la aşternut niscaiva dame. 

homer povestea prin cetăţi întâmplările eroilor şi zeilor şi nu ştim dacă o făcea pentru distracţie sau cu scop pedagogic, însă în mod sigur primea hrană şi adăpost în schimb. petronius şi apuleius îşi povesteau satirele pentru distracţie. bocaccio şi rabelais ironizau unul clerul, celălalt intelighenţia. cervantes se gândea la un cristos ridicol şi profan. walter scott inventa aventuri, de-abia cu moderniştii se schimbă macazul. balzac vrea să critice moravurile vremii iar dickens, sărăcimea capitalistă. cu flaubert începem stilul, continuat cu baudelaire şi decadenţii. vine proust şi spune că literatura e viaţa însăşi, apoi joyce spune că e patria. ca să vină beckett şi să arate literatura e absurdă.

postmodernismul începe să se întrebe nu doar literatura, dar şi ce e viaţa, patria, lumea. va începe să se joace cu cuvintele, cu semantica, cu kitschul. în paralel cu toate acestea, apar opere literare proaste, iar unele au chiar succes, desigur cele care-şi propun succesul.

mario vargas llosa vorbea despre revoltă, ca motivaţie a scriitorului dintotdeauna. revolta împotriva lumii. urît trăiţi, domnilor, spunea cehov prin povestirile sale. spre socialism, vor spune alţii. 

ce se întâmplă acum, cu scriitorii? 

într-o lume potopită de cărţi, printre oameni care citesc din ce în ce mai puţin.

pentru cine mai scriu ei, pentru cei câţiva, care au păstrat acest obicei? pentru cititorii ocazionali?

pentru ce scriu? pentru formă sau pentru conţinut?

la ce se aşteaptă ei? să revoluţioneze - ca odinioară zola, sau tolstoi?

la ce destin se aşteaptă pentru cartea lor?

care le sunt iluziile?

ce gândesc când cartea nu li se vinde şi putrezeşte, uitată în cimitirul cărţilor uitate?

mai poate exista vreun kafka, vreun proust, vreun joyce din nou?

de ce apucă scriitorii de azi de scris? - din orgoliu? pentru câştig? 

de ce nu sunt tot mai mulţi paşadii?

se gândesc la posteritate? că poate, cândva, cartea lor va fi descoperită şi apreciată?

eu, dacă aş scrie, aş face-o pentru propria distracţie sau pentru bani.

van gogh

„astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri“ de radu paraschivescu (video)

cântecul despre care e vorba în carte este pe fundalul videoclipului.

„autres secrets du vide et du plein“ de ghérasim luca

le vide vidé de son vide c’est le plein
le vide rempli de son vide c’est le vide
le vide rempli de son plein c’est le vide
le plein vidé de son plein c’est le plein
le plein vidé de son vide c’est le plein
le vide vidé de son plein c’est le vide
le plein rempli de son plein c’est le plein
le plein rempli de son vide c’est le vide
le vide vidé de son plein c’est le plein
le plein rempli de son vide c’est le plein
le plein vidé de son vide c’est le vide
le vide rempli de son plein c’est le plein
le plein vidé de son plein c’est le vide
le plein rempli de son plein c’est le vide
le vide vidé de son vide c’est le vide
c’est le plein vide
le plein vide vidé de son plein vide
de son vide vide rempli et vidé
de son vide vide rempli et vidé
de son vide vide vidé de son plein
en plein vide

ghérasim luca (1913-1994), héros-limite (1953)

twitt-sophia 4

dacă-i considerăm pe toți din jurul nostru de căcat, de ce ne mai împarfumăm?

concertul meu preferat, brahms, pian, 1 re minor, aici cu celibidache și barenboim

go away, i'm reading

„orașul și stelele“ de arthur c. clarke (cu video)

arhur c. clarke 
 orașul și stelele 
 (the city and the stars)
ed. multistar, piatra neamț, 1992
 traducere dan mihai pavelescu 
 267 de pagini broșate 
 coperta de cătălin maxim

un sefe clasic

aș pune pe locul doi, după sfârșitul copilăriei acest roman al lui clarke (randezvous cu rama nu mi-a plăcut prea mult).

are cam de toate: imaginarea unui oraș carapace, hiper computerizat și hiper securizat, în ineriorul căruia 10 milioane de oameni au tot ce vor și trăiesc reîncarnați milioane de ani, într-un dolce far niente. din când în când, câte unii mai rup „armonia“, să iasă din plictis. în țarcul lor, și-au făcut lumea ideală. afară, e doar deșertul și pericolul.

dar tânărul alvin, eroul romanului, trebuie să schimbe lucrurile. să fugă și să descopere lumea - planeta, galaxia, universul. cum anume, cine-i sunt prietenii și cine dușmanii, va trebui să citiți cartea.

evident că roamnul are bucle - explicațiile tehnologice ale orașului diaspar, descrierea planetelor către care pronește alvin, finalul descris în amănunt, care nu lasă loc de nici o interpretare -, doar a fost scris după o povestire.

totuși, mi-au plăcut câteva probleme pe care le pune arthur clarke: ce riscuri poate avea o viață îndelungată și comodă? ce înseamnă o lume fără copii? ce se întâmplă dacă ne dăm pe mâna roboților? de ce alegem extremele: fie tehnologia, fie psihologia? de ce este importantă credința în orice civilizație? etc.

nu știu de ce mi-a plăcut atât? poate că n-am mai citit demult un clasic sefe?

alte păreri despre roman la  george b. moga și keeper's (care-a citit-o în același timp cu mine).

prima mea impresie livrească video
cu erată: autorul e britanic

despre credința mea

evident, să spui astăzi că crezi în isus cristos, și mai ales pe un blog, pare ceva ciudat. mai bine scrii despre o aplicație nouă de iphone, sau comentezi cât de genială e ultima reclamă la coca-cola, cât de cretină e ultima declarație politică a lui ponta sau faci mișto de gherţoiul întâlnit pe stradă. sau pur şi simplu pui un advertorial plătit despre nu ştiu ce produs bancar.

deşi bunicele noastre se buşesc pe la moaşte de se prăpădesc jurnalistele comentându-le, credința - şi aici nu voi vorbi despre religia ca dogmă sau de biserică ca instituţie - ține printre intelectuali încă de obscurantism și de o oarecare nebunie. deşi în clipele de inconştientă - îţi pică avionul sau ai orgasm intens - scapi involuntar un doamne, dumnezeule, când e vorba despre aspectele raţionale, „trebuie“ să-ţi pui credinţa sub obroc şi cu nici un chip să nu-l vei strecora pe dumnezeu în vreo conversaţie „serioasă“. vei fi socotit fie pierdut pentru societate, fie vreun sectant periculos. să-ţi afirmi public credinţa în treime a devenit un soi de tabu, așa cum nu ai voie să pui la îndoială holocaustul evreiesc sau să-l caricaturizezi pe profet, allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască. 

dar eu mi-aduc aminte de discuțiile aprinse din dormitoarele căminului studenţesc sau din spălătorul din armată, discuţii care se opreau, ați ghicit, la existența sau nonexistența lui dumnezeu. prea tineri fiind, argumentam fiecare după puterile noastre: dacă există dumnezeu de ce permite să moară copiii mici, sau dumnezeu fireşte că există pentru că altfel apa de la bobotează s-ar împuţi în sticle. vorbeam mai puțin despre isus, deși toți simpatizam cu „revoluția“ iubirii a lui isus, a proprietății comune din creştinismul timpuriu și a disprețului față de clerul - cel de atunci ca şi de cel acum - pavoazat şi ipocrit. dar pe-atunci, tânăr fiind, când sângele fierbe, nu vorbeşti despre dumnezeu decât ca noţiune filozofică. şi nu de prezenţă sprinjinitoare, nu ai copii amenințați de boli incurabile, nu ai case care să-ți ardă, leucemii care să te topească dintr-o dată. pe seama părinților sau de unul singur, tinerețea te-ajută aproape întotdeauna să devii invincibil.

primele mele împărtăşanii cu vin acru şi firimituri din copilărie, făcute de mama pe ascuns, tata fiind militar şi netrebuind „să se afle“ nu-mi trezesc amintiri prea bogate, căci nu-nţelegeam nimic. de-abia pe la 10 ani, descopeream un manechin purtat pe cruce de oameni, într-o procesiune, dintr-o fotografie alb-negru din paris match. cine era crucificatul? îmi întrebam părinţii, apoi pe bunica şi rămâneam mofluz, pentru că nu ştiau să-mi spună. 6 ani mai târziu, prin 90, ascultam ca în transă pe părintele galeriu, și-l răsfoiam pe stăniloaie din filocalii. nu mult după aceea, îmi venise ideea de a lăsa şcoala şi de a mă călugări în vreun schit pierdut de lume. dar vedeţi, dumnezeu exista, şi nu mult mai târziu, într-o iarnă, dinainte de a face 18 ani, pe o tarabă, mi-l scosese în faţă pe nietzsche, ce m-a lecuit brusc, cu duşul lui zarathustric, de călugărie și alte misticisme. 

am devenit deci un om al raţiunii filozofice şi am început studiul. dumnezeu devenea ştiinţă. am început „ideile și credințele religioase“, mai întâi din dragoste de eliade, apoi din aprigă curiozitate. dar, dincolo de luciditate, o întrebare rațională mă ducea inevitabil către irațional - ce i-a convins pe oamenii de aiurea, atâtea mii de ani, să creadă? de până și socrate credea în daimoni. să fi fost numai frica de moarte?şi naivitatea în faţa miracolelor celor puternici?

despre cum împăcăm religia cu fizica citiți aici.

şi la 20 de ani, student la bucureşti, în camera de cămin, m-am apucat de citirea integrală a noului testament, în contextul familiarizării cu istoria creștinismului. apăruse o ediţie critică, pe care-o am şi acum, a lui bartolomeu anania. şi simt şi acum ochii holbaţi şi mintea trăznită la scrisorile pauline, care, cu nebunia lor ilogică, începeau să-mi acopere nevoia de explicabil a frumuseții și a tainelor lumii pe care, pân-atunci, nici o teorie filozofică sau cosmologică, nici o opinie intelectuală și nici o operă de artă nu reuşiseră să mi-o dea. și nevoia aceea, mai mult practică, de înțelegere a neînțelesurilor mari mi-a descoperit, ca alchimistului lui coelho, ceea ce fusese mereu lângă mine, la fiecare crăciun și la fiecare paști, credința într-un dumnezeu uman, isus din nazaret, cel înviat din morți. și încet-încet am devenit mai liniștit şi mai sigur. şi am înțeles de ce numea eliade homo religiosus omul total.   

iar după epistolele pauline, pascal mi-a vorbit mai întâi despre pariul său, dar mai ales despre experiența sa mistică şi m-a convins, a doua oară, că drumul meu e cel bun. au urmat kierkegaard, simone weil, luther.

evident că, în prezent, credința nu-mi acoperă totul. nu pot crede nicicum că trupurile de carne vor învia la a doua venire a lui isus. nu știu dacă „imaginea“ mea a lui dumnezeu separat de universul pe care l-a creat e corectă. nu știu încă ce înseamnă suflet, în afara unui concept „filozofic“ ce cuprinde spiritul (ātman-ul) împreună cu conștiința formată prin educație. 

despre experiența mea cu biserica, poate într-un post viitor.

 

goodreads a început anul citirii lui proust

„tabu“ de miguel gomes

tabu
o som e a fúria, portugalia, 2012
regia miguel gomes
 imdb

tabu este, cu siguranță, unul dintre cele mai bune filme noi văzute de mine în ultima vreme, alături de motoare sfinte, oslo 31 august, café de flore, sau băiatul cu bicicleta.

nu e un film cu efecte speciale, cu un scenariu complicat, cu tensiuni majore, și răsturnări de situație.  

prima parte, paradisul pierdut, cuprinde ultimele zile ale unui an și ale unei bătrâne, aurora. considerată de toți senilă și depresivă, ea are un păcat pe mâini și i-e teamă de infern. crede în vise și în rugăciuni. negresa santa, care-o îngrijește, i se pare a fi trimisa diavolului. când de fapt, aceasta citește robinson crusoe și învață limba. 

cea mai interesantă din această primă parte este pilar, vecina aurorei. e o femeie cu suflet bun, care caută binele, care ajută pe toată lumea, care e bună cu toți și se roagă pentru toți. în ciuda faptului că e teribil de singură și nefericită.

partea a doua, paradisul, este o poveste despre dragoste și vinovăție (așa au tradus germanii filmul), ce începe cu „aurora avea o fermă în africa la poalele muntelui tabu“. poveste povestită de fostl amant, din tinerețe, al aurorei.

această a doua parte mi-a plăcut cu adevărat. o poezie a cadrelor africane alb-negru, îmbinate perfect, cu voci mute ale actorilor, dar cu zgomotele naturii care dau impresia de basm. povestea de dragoste e spusă pe îndelete, cu lentoarea pe care o are viața, și cu rupturile pe care tot ea le are. montajul este perfect, tablourile urmează unul după altul în ritm fără cusur. nimic nu pare să tulbure povestea pe care o spune regizorul, și nimic n-o tulbură până la sfârșit.

o bucurie a ochiului și minții.