şcoală-şcoală, da' pen'ce?

toată lumea că VAI! N-AU LUAT LICEENII BACU'! ce tragedie! iată cum a ajuns învăţământul azi, pe vremea mea era altfel, toţi luau!
BULL SHIT!

nu doar că pe vremuri luau toţi bacul, dar şi cei care luau licenţa ajungeau prin vreun colţ de românie rataţi până la moarte în vreo fabrică puturoasă şi inutilă.
la fel, azi, tinerii nu iau bacul. şi ce dacă? oricum, chiar dacă-l iau, îl iau degeaba. vor merge mai departe la facultate, vor da banul şi vor termina şi masterul. apoi vor căuta un loc de muncă şi o vor lua de la capăt cu totul. ceea ce au învăţat pân-atunci NU le va folosi la nimic.

de ce?

1. sistemul educaţional nu are nici un scop declarat. nici o misiune. funcţionează din inerţie, pentru că trebuie.
2. cei care construiesc programe (au peste 40 de ani) nu au modele viabile PRACTICE, când azi informaţia se schimbă la secundă.
3. cei care predau muncesc în cercul vicios al unui sistem de stat corupt şi necompetitiv nici măcar la nivel intern.
4. materiile studiate nu au aplicabilitate practică şi nu formează nici măcar o gândire flexibilă, ci se bazează pe memorare şi pe o gândire sintetică (nu analitică).
5. universităţile nu au informaţie adaptată iar cadrele didactice sunt depăşite - la nivel de anii '70.
6. elevii performanţi nu sunt motivaţi decât cu burse internaţionale care îi duc departe.
7. facultăţile nu ţin cont de cererea pieţei de muncă.
8. proiectele din cadrul facultăţilor nu încurajează munca în echipă şi studiul, ci frauda şi superficialitatea.

ce trebuie făcut?
să aşteptăm să se schimbe generaţiile. sau să aducem specialişti externi care chiar se pricep. sub beneficiu de inventar, desigur.

baudelaire

my heart laid bare

xiii:
aproape toată viaţa ni se iroseşte în curiozităţi neghioabe. în schimb, sunt lucruri care ar trebui să stârnească în cel mai înalt grad curiozitatea oamenilor şi care, judecând după mersul obişnuit al vieţii lor, nu le inspiră nici una.

xv:
credinţa în progres e o doctrină de leneşi, o doctrină de belgieni. e individul care se bizuie pe vecini ca să-i facă treaba. / nu poate exista progres (adevărat, adică moral) decât în individ şi prin individul însuşi.

xxii:
nu există decât trei fiinţe demne de respect: preotul, războinicul, poetul: a şti, a ucide şi a crea. / ceilalţi oameni sunt născuţi pentru biruri şi corvezi, făcuţi pentru grajd, adică pentru a a exercita ceea ce înseamnă o profesiune.

xliv:
dictatorii sunt slugile poporului, - nimic mai mult, - scârbos rol de altfel, - iar gloria este rezultatul adaptării unui spirit la prostia naţională.

xlv:
ce e dragostea? nevoia de a ieşi din sine.
... orice dragoste e prostituţie.

lii:
a fi un om mare şi un sfânt pentru tine însuţi, iată unicul lucru Important.

lxx:
a face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine.

xcv:
îmi jur mie însumi să iau de aci înainte regulile următoare drept reguli veşnice ale vieţii mele:
să-mi fac în fiecare dimineaţă rugăciunea către Dumnezeu, rezervor al oricărei forţe şi dreptăţi, către tata, mariette şi Poe, ca mijlocitori; să-i rog să-mi împărtăşească forţa necesară pentru a-mi împlini toate datoriile şi să-i hărăzească mamei o viaţă destul de lungă pentru a se bucura de transformarea mea; să lucrez toată ziua, sau cel puţin atât cât îmi vor îngădui puterile; să mă încredinţez lui Dumnezeu, adică dreptăţii înseşi, pentru reuşita proiectelor mele; să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, cerându-i lui Dumnezeu viaţă şi putere pentru mama şi pentru mine; să împart tot ce câştig în patru părţi, - una pentru viaţa de fiecare zi, una pentru creditori, una pentru prieteni, şi una pentru mama; să mă supun principiilor celei mai stricte sobrietăţi, prima fiind suprimarea tuturor excitantelor, oricare ar fi ele.

charles baudelaire, jurnale intime, editura pentru literatură universală, 1968, traducere de liliana ţopa

picturi de emile deroy (1844) şi gustave courbet (1847)

istoria literaturii s-a cam sfârşit

scurt interviu cu scriitorul lucian dan teodorovici

întrebarea 1:
eu am învăţat din ultima povestire a volumului tău celelalte poveşti de dragoste cum să descopăr în banalitatea cotidianului câteva lucruri profunde. această percepţie a mea este cumva o întâmplare?

lucian dan teodorovici:
ultima povestire (eu o să-i spun totusi secvenţă, pentru că mă încăpătânez să-mi consider volumul un întreg cu tentă de roman) e una-n care fac cumva o sinteză a întregii cărţi, cel puţin din punct de vedere tematic. şi da, e vorba acolo, ca şi-n rest, de banalitatea ratării unor poveşti de dragoste. asta aşa, în mare. vezi, un lucru profund, care-ţi aparţine prin interpretare, e tocmai faptul că de multe ori ne acceptăm ratarea, de orice fel, incluzând-o în rutină. şi poate nici nu suntem conştienţi de ea. în fine, nu vreau defel să filosofez. dar mă bucur (cred că ţi-am spus-o şi-n particular, iar daca nu, o subliniez acum) că ai perceput acea poveste aşa cum mi-am dorit eu să fie percepută.


întrebarea 2:
în calitatea ta de editor (sau nu), ce crezi?: un scriitor cu multe cărţi la activ (de pilda, tu), îşi doreşte să rămână în posteritate cu ultima carte scrisa, cea de maturitate, prima nefiind decât încercarea mării cu degetul?

lucian dan teodorovici:
când am citit prima oara întrebarea, m-am pus pe un răspuns grăbit. după aia m-am oprit însă. te-am şi rugat să-mi dai ceva timp să mă gândesc. nu pentru c-aş avea ceva esenţial de spus, ci pentru că, pur şi simplu, cu întrebarea asta a ta mi-ai produs un fel de revelaţie. anume ca eu nu prea cred, dacă e să mă iau eu însumi la bani mărunţi, în posteritate. îmi dau seama cum sună şi-mi mai dau seama că e posibil să am eu o percepţie aiurea, pentru că nu trăiesc în posteritate, ci de-a dreptul în prezent. totuşi, parcă în momentul de faţă, cel puţin asta-i senzatia mea, literatura nu se mai (poate) scrie cu gândul la viitorul mare. e adevărat, cred ca mulţi se visează marcând cu adevărat istoria literara, cu majuscule. dar nu ştiu daca mai e posibil. impresia mea e că istoria literaturii s-a cam sfârşit, cel putin ca fenomen amplu. şi că noi, scriitorii de azi, mă rog, unii dintre noi între care nu mă includ neaparat, vom fi studiaţi în cercuri restrânse, specializate, aşa cum se intâmplă azi, spre exemplu, cu cei ce au marcat istoria geologiei sau a apiculturii. pare scandalos ce zic, e foarte posibil sa greşesc, dar asta e, pur şi simplu, senzatia mea. nu cred, nu spun că literatura va muri. dar, la concurenţa de care are parte în prezent, cred că-şi va pierde mare parte din forţă. a şi inceput, de altfel, s-o facă.

altfel, revenind la întrebarea ta, cred că pentru un scriitor ultima carte scrisa e cea mai importantă. pentru că acolo se simte definit cel mai bine. până la urmatoarea, fireşte.


întrebarea 3:
ce-ai spune daca vei ramâne în cultura romana doar ca regizor de teatru (tu faci acum regie), nicidecum ca scriitor?

lucian dan teodorovici:
încep cu o declaratie bombastică: mă simt şi o să mă simt, înainte de orice, scriitor. ştiu asta pentru că pasiunea mea pentru literatură a fost întotdeauna dominantă, indiferent de ce alte pasiuni mi s-au dezvoltat în paralel.

cu teatrul, povestea mea e destul de ciudată şi nicidecum nu mă pune într-o lumină prea bună. am dat la regie cu gândul de a învăţa să lucrez cu actorii pentru a face, pe viitor, film. priveam, o recunosc acum, cam pieziş teatrul. de o vreme însă, de când am început să mă pregătesc pentru regie şi mai cu seamă de când am început s-o studiez în cadru organizat, la facultate vreau sa zic, m-am îndrăgostit şi de teatru. asa că acum chiar nu ştiu. mă pasionează filmul, mă pasionează în măcar egală măsură şi teatrul, despre literatura nici nu mai are rost să spun cât de mult mă pasionează, dar nu mi-am pus nici o clipă problema cum o să rămân în cultura romană. eu ştiu doar că îmi place să creez poveşti. şi, până la urmă, literatura, teatrul sau filmul reprezintă doar nişte mijloace de a crea o poveste. aşa că m-aş bucura doar să fac cu adevarat bine, scriind sau regizând, ceea ce am visat întotdeauna să fac: să creez poveşti.


întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):
care e fericirea pe care ţi-o visezi?

lucian dan teodorovici:
o să mă crezi dacă-ţi spun că nu-mi doresc decât ca viaţa mea să continue la fel ca pana acum? pentru că ăsta-i adevărul. nu-mi doresc alt tip de fericiri. am scris când am simţit că am de ce s-o fac. şi sper să mai scriu. în momentul în care am avut senzaţia că am suficiente date, m-am apucat de regie. şi sper s-ajung să regizez cu adevărat. cam aşa-mi văd eu „fericirile”. ca să nu fiu însă întru totul nesuferit, recunosc totuşi că aş fi fericit si să ajung prin nişte părţi de lume ceva mai exotice. pentru că, asemenea tuturor, îmi place şi mie foarte mult să călătoresc.

câteva reguli pentru scris

aici.

codul lui polanski

the ghost writer pe scurt

l-am văzut weekend-ul trecut şi mi-a plăcut mult:
umor englezesc şi deştept în replici
suspans maxim
imagini albăstrui sumbre (deh, e vorba de politicieni)
şi concluzia onestă că oricât de deştept ai fi, politicienii tot te fac praf!

fain mcgregor!

pornache? sau fornicator?

văzduhul nu avea să se scurgă pe pământ şi nici pământul să se urce la cer, vreodată, oricâte locuri cu aură ar fi existat într-o parte şi într-alta, oricâte naivităţi sau perversiuni de percepţie, oricâte franjuri de vide haşurate cu dorinţele şi râvnele muritorilor. fornicator era o formulă lizibilă prin care puteam să mă manifest, dat fiind că femeile aduceau cu nişte pâini proaspete tocmai scoase din cuptor. nu era o boală, ci o bătălie împotriva indiferenţei. (p.21)

îmi ziceam iată, în sfârşit, am în mână un roman pornografic "greu", faţă de care băgău e poate mizilic, dar dădusem peste-o carte fin erotică: un tip îşi scoate din carne străbunica moartă - o cocotă franţuzoaică de lux -, o depune pe hârtie şi revarsă manieristic asupra ei toate obsesiile şi fanteziile sale sexuale. meta-sexualizează:

pliurile cărnii străbunicii de lux se îndoiau şi se dezdoiau după cum le porunceam cuvintele şi gândurile mele, fiindcă aveam ambiţia să fiu un taumaturg. corpul ei conţinuse sânge destul şi îndeajuns de multe sudori, dar eu îl despărţisem, prin construcţia pe care o făcusem asupră-i, de licorile sale normale. devenise un corp nou, solidificat şi, în acelaşi timp, ondulat după proiecţia mea. poate că doar astfel puteam dori şi iubi acel corp, fără să fiu un incestuos clasic, fără vreo pudoare după reţeta de rigoare. (p.90)

m-a delectat efortul scriitorului maxim crocer - desigur, un pseudonim - de a-şi seca/epuiza întreaga imaginaţiecreativitateirealitate: "îmi plăcea enorm să mă joc astfel, să glosez pe marginea unui trup ridicat la rangul de cosmos manipulabil şi manipulant în acelaşi timp" (p.104) m-a delectat poezia "grea" a frazei, chiar dacă uneori "şchioapătă", dar o face nu din cauza vreunei inabilităţi scriitoriceşti, ci datorită nevoii înseşi de materializare a gândurilor.

una-ntr-alta, crearea unui asemenea personaj, voinţa de a-i epuiza resursele, îngemănarea cu subiecte conexe ca savoarea unui tatuaj, importanţa părului pubian, clasificarea săruturilor, poezia erotică a lui guillaume (apollinaire?), catalogul de poziţii al străbunicii - admirabil ilustrat de felix aftene, dar, din păcate cel mai slab fragment al cărţii -, mi-ar fi plăcut şi mie să scriu aşa ceva, spre deliciul cititoricesc al celor puţini.

o prezenţă insolită în peisajul editorial al editurii humanitas, asemănătoare cărţii pupa russa din 2004. o carte frumoasă. cât despre autor, acesta a mai scris o carte (cavitatea), inclusă - motivat sau nu - de alex ştefănescu în antologia sa de 25 de cărţi proaste.

maxim crocer, amo(u)r, editura humanitas, bucureşti, 2010, 173 pagini

blogul autorului aici.
saitul pictorului / desenatorului felix aftene aici.