fără cărţi şi filme, realitatea n-ar avea strălucire

scurt interviu cu scriitoarea ana maria sandu
întrebarea 1:

în ultimul tău roman, omoară-mă, ramona trăieşte 2 realităţi (că tot am aflat că-ţi place blecher): una a vieţii ei şi alta a vieţii bătrânei cu care locuieşte, care-i povesteşte tinereţile. cum se situează, pentru tine, literatura - este ea o alta realitate sau este perfect integrată în realitatea vieţii tale?

ana maria sandu:
cu Blecher a fost un coup de foudre, clar. am dat în facultate peste întîmplări în irealitatea imediată. mi s-a părut că avea un sound cu totul special pentru literatura română. cred că e una dintre puţinele cărţi pe care le-am împrumutat şi “am uitat” să le mai dau vreodată înapoi. dar mi-o doream atît de mult. e vorba de ediţia din 1970 de la minerva. imaginea personajului Blecher, cel chinuit de boală şi de suferinţă, m-a urmărit şi ea mult timp. “irealitatea” lui e pîsloasă, dureros de senzorială şi are consistenţa norilor.

ca să mă întorc la întrebare, aş zice că personajul din omoară-mă!, ramona, ajunge să trăiască realitatea mai puternică, alfa, cea a doamnei manea. bovarismul o face să se ducă precum un fluture de noapte acolo unde e mai multă lumină. cu orice risc. o realitate fără strălucire, fără nici un pic de pulbere de aur suflat peste ea, n-o mulţumeşte. nici pe ea şi nici pe noi. dacă n-ar exista cărţile, filmele etc., cred că asta ni s-ar întîmpla, de fapt.

întrebarea 2:
mi-a plăcut cum compari scriitorii cu nişte înotători, fiecare pe culoarul său, dintre care cei fenomenali, desi fac aceleaşi mişcări, ajung în cu totul altă dimensiune. care e dimensiunea in care ai vrea s-ajungi?

ana maria sandu:am învăţat să înot singură. nu la bazin, ci la un rîu, unde mergeam cu ai mei. mă ţineam la suprafaţa apei, dar nu-mi coordonam mişcările. pentru asta trebuia să aştept vara şi să merg la ştrand. nu ziua, că era prea aglomerat, ci seara, cînd lumea începea să plece. am descoperit cum “se face”, cum să respir, cum să-mi reglez ritmul, respiraţia, să-mi ascult corpul. mult timp mi se părea că dacă aş fi învăţat cu un “profesor” mişcările mele ar fi fost mai eficiente. acum nu mai cred asta. totul trebuie să vină natural. e atît de important să te bucuri de momentul ăla în care te dizolvi şi eşti mai uşor decît un fulg. dacă te gîndeşti că trebuie să respiri nu ştiu cum, se duce totul de rîpă. lucrurile devin mecanice.
mă gîndeam că mi-ar fi plăcut să mă fac înotătoare de performanţă. acum îmi dau seama că, de fapt, cu asta mă ocup. scrisul înseamnă, în fond, tot antrenament, momente extraordinare (puţine), o luptă permanentă cu tine. şi nişte “înotători” fenomenali care-ţi sînt dragi…

întrebarea 3:
sunt curios sa aflu 2 motive pentru care, după tine, marcel proust e cel mai feminin scriitor!

ana maria sandu:de Proust m-am îndrăgostit în liceu. cîteva luni am trăit cu o senzaţie de fericire copleşitoare. mă înnebunise. aveam o prietenă pe care încercam s-o conving să-l citească. am reuşit. apoi, ne apuca noaptea vorbind despre ce minunăţii descoperiserăm. habar n-am ce discutam exact. de atunci l-am tot recitit în franceză. dar pe sărite. de fiecare dată, cuvintele lui cad ca o catifea grea peste mine. mai senzual decît Proust nu cred să fi scris cineva. manie, poezie, vis, alchimie pură. o combinaţie irezistibilă.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):care este îndeletnicirea preferată?

ana maria sandu:dintre toate îndeletnicirile din lume o aleg pe aceea de a sta într-o după-amiază tîrzie cu o carte care-mi place în braţe. se mai cere în cadru o canapea şi o pisică. nişte flori în faţa geamului. sau, în cea mai bună dintre lumile posibile, o mare la asfinţit.

foto de iulian nan, revista elle, de aici.

don jazz

...

don jazz a murit dintr-o contrazicere de natură geometrică în care, bineînţeles, a avut rolul principal.

iată cum s-a întâmplat: creierul ţesea un gând spre lună, un gând ascuţit, fin şi vertical, căci, asta o ştie oricine, luna e în sus şi nu de jur împrejur; altfel n-ar fi lună, ci un soi de cutremur de pământ.

mâna însă ţesea un gând orizontal pe care din întâmplare îl ilustra cu un revolver. glontele a pornit deci de la o tâmplă la alta orizontal, a întâlnit gândul vertical şi la încrucişare jon jazz a murit.

doctorii n-au izbutit să descurce acest sistem de perpendiculare.

marcel (max) blecher, don jazz, în bilete de papagal, nr.465, 13 iulie 1930.
în fotografie, max blecher. de aici.

şcoală-şcoală, da' pen'ce?

toată lumea că VAI! N-AU LUAT LICEENII BACU'! ce tragedie! iată cum a ajuns învăţământul azi, pe vremea mea era altfel, toţi luau!
BULL SHIT!

nu doar că pe vremuri luau toţi bacul, dar şi cei care luau licenţa ajungeau prin vreun colţ de românie rataţi până la moarte în vreo fabrică puturoasă şi inutilă.
la fel, azi, tinerii nu iau bacul. şi ce dacă? oricum, chiar dacă-l iau, îl iau degeaba. vor merge mai departe la facultate, vor da banul şi vor termina şi masterul. apoi vor căuta un loc de muncă şi o vor lua de la capăt cu totul. ceea ce au învăţat pân-atunci NU le va folosi la nimic.

de ce?

1. sistemul educaţional nu are nici un scop declarat. nici o misiune. funcţionează din inerţie, pentru că trebuie.
2. cei care construiesc programe (au peste 40 de ani) nu au modele viabile PRACTICE, când azi informaţia se schimbă la secundă.
3. cei care predau muncesc în cercul vicios al unui sistem de stat corupt şi necompetitiv nici măcar la nivel intern.
4. materiile studiate nu au aplicabilitate practică şi nu formează nici măcar o gândire flexibilă, ci se bazează pe memorare şi pe o gândire sintetică (nu analitică).
5. universităţile nu au informaţie adaptată iar cadrele didactice sunt depăşite - la nivel de anii '70.
6. elevii performanţi nu sunt motivaţi decât cu burse internaţionale care îi duc departe.
7. facultăţile nu ţin cont de cererea pieţei de muncă.
8. proiectele din cadrul facultăţilor nu încurajează munca în echipă şi studiul, ci frauda şi superficialitatea.

ce trebuie făcut?
să aşteptăm să se schimbe generaţiile. sau să aducem specialişti externi care chiar se pricep. sub beneficiu de inventar, desigur.

baudelaire

my heart laid bare

xiii:
aproape toată viaţa ni se iroseşte în curiozităţi neghioabe. în schimb, sunt lucruri care ar trebui să stârnească în cel mai înalt grad curiozitatea oamenilor şi care, judecând după mersul obişnuit al vieţii lor, nu le inspiră nici una.

xv:
credinţa în progres e o doctrină de leneşi, o doctrină de belgieni. e individul care se bizuie pe vecini ca să-i facă treaba. / nu poate exista progres (adevărat, adică moral) decât în individ şi prin individul însuşi.

xxii:
nu există decât trei fiinţe demne de respect: preotul, războinicul, poetul: a şti, a ucide şi a crea. / ceilalţi oameni sunt născuţi pentru biruri şi corvezi, făcuţi pentru grajd, adică pentru a a exercita ceea ce înseamnă o profesiune.

xliv:
dictatorii sunt slugile poporului, - nimic mai mult, - scârbos rol de altfel, - iar gloria este rezultatul adaptării unui spirit la prostia naţională.

xlv:
ce e dragostea? nevoia de a ieşi din sine.
... orice dragoste e prostituţie.

lii:
a fi un om mare şi un sfânt pentru tine însuţi, iată unicul lucru Important.

lxx:
a face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine.

xcv:
îmi jur mie însumi să iau de aci înainte regulile următoare drept reguli veşnice ale vieţii mele:
să-mi fac în fiecare dimineaţă rugăciunea către Dumnezeu, rezervor al oricărei forţe şi dreptăţi, către tata, mariette şi Poe, ca mijlocitori; să-i rog să-mi împărtăşească forţa necesară pentru a-mi împlini toate datoriile şi să-i hărăzească mamei o viaţă destul de lungă pentru a se bucura de transformarea mea; să lucrez toată ziua, sau cel puţin atât cât îmi vor îngădui puterile; să mă încredinţez lui Dumnezeu, adică dreptăţii înseşi, pentru reuşita proiectelor mele; să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, cerându-i lui Dumnezeu viaţă şi putere pentru mama şi pentru mine; să împart tot ce câştig în patru părţi, - una pentru viaţa de fiecare zi, una pentru creditori, una pentru prieteni, şi una pentru mama; să mă supun principiilor celei mai stricte sobrietăţi, prima fiind suprimarea tuturor excitantelor, oricare ar fi ele.

charles baudelaire, jurnale intime, editura pentru literatură universală, 1968, traducere de liliana ţopa

picturi de emile deroy (1844) şi gustave courbet (1847)

istoria literaturii s-a cam sfârşit

scurt interviu cu scriitorul lucian dan teodorovici

întrebarea 1:
eu am învăţat din ultima povestire a volumului tău celelalte poveşti de dragoste cum să descopăr în banalitatea cotidianului câteva lucruri profunde. această percepţie a mea este cumva o întâmplare?

lucian dan teodorovici:
ultima povestire (eu o să-i spun totusi secvenţă, pentru că mă încăpătânez să-mi consider volumul un întreg cu tentă de roman) e una-n care fac cumva o sinteză a întregii cărţi, cel puţin din punct de vedere tematic. şi da, e vorba acolo, ca şi-n rest, de banalitatea ratării unor poveşti de dragoste. asta aşa, în mare. vezi, un lucru profund, care-ţi aparţine prin interpretare, e tocmai faptul că de multe ori ne acceptăm ratarea, de orice fel, incluzând-o în rutină. şi poate nici nu suntem conştienţi de ea. în fine, nu vreau defel să filosofez. dar mă bucur (cred că ţi-am spus-o şi-n particular, iar daca nu, o subliniez acum) că ai perceput acea poveste aşa cum mi-am dorit eu să fie percepută.


întrebarea 2:
în calitatea ta de editor (sau nu), ce crezi?: un scriitor cu multe cărţi la activ (de pilda, tu), îşi doreşte să rămână în posteritate cu ultima carte scrisa, cea de maturitate, prima nefiind decât încercarea mării cu degetul?

lucian dan teodorovici:
când am citit prima oara întrebarea, m-am pus pe un răspuns grăbit. după aia m-am oprit însă. te-am şi rugat să-mi dai ceva timp să mă gândesc. nu pentru c-aş avea ceva esenţial de spus, ci pentru că, pur şi simplu, cu întrebarea asta a ta mi-ai produs un fel de revelaţie. anume ca eu nu prea cred, dacă e să mă iau eu însumi la bani mărunţi, în posteritate. îmi dau seama cum sună şi-mi mai dau seama că e posibil să am eu o percepţie aiurea, pentru că nu trăiesc în posteritate, ci de-a dreptul în prezent. totuşi, parcă în momentul de faţă, cel puţin asta-i senzatia mea, literatura nu se mai (poate) scrie cu gândul la viitorul mare. e adevărat, cred ca mulţi se visează marcând cu adevărat istoria literara, cu majuscule. dar nu ştiu daca mai e posibil. impresia mea e că istoria literaturii s-a cam sfârşit, cel putin ca fenomen amplu. şi că noi, scriitorii de azi, mă rog, unii dintre noi între care nu mă includ neaparat, vom fi studiaţi în cercuri restrânse, specializate, aşa cum se intâmplă azi, spre exemplu, cu cei ce au marcat istoria geologiei sau a apiculturii. pare scandalos ce zic, e foarte posibil sa greşesc, dar asta e, pur şi simplu, senzatia mea. nu cred, nu spun că literatura va muri. dar, la concurenţa de care are parte în prezent, cred că-şi va pierde mare parte din forţă. a şi inceput, de altfel, s-o facă.

altfel, revenind la întrebarea ta, cred că pentru un scriitor ultima carte scrisa e cea mai importantă. pentru că acolo se simte definit cel mai bine. până la urmatoarea, fireşte.


întrebarea 3:
ce-ai spune daca vei ramâne în cultura romana doar ca regizor de teatru (tu faci acum regie), nicidecum ca scriitor?

lucian dan teodorovici:
încep cu o declaratie bombastică: mă simt şi o să mă simt, înainte de orice, scriitor. ştiu asta pentru că pasiunea mea pentru literatură a fost întotdeauna dominantă, indiferent de ce alte pasiuni mi s-au dezvoltat în paralel.

cu teatrul, povestea mea e destul de ciudată şi nicidecum nu mă pune într-o lumină prea bună. am dat la regie cu gândul de a învăţa să lucrez cu actorii pentru a face, pe viitor, film. priveam, o recunosc acum, cam pieziş teatrul. de o vreme însă, de când am început să mă pregătesc pentru regie şi mai cu seamă de când am început s-o studiez în cadru organizat, la facultate vreau sa zic, m-am îndrăgostit şi de teatru. asa că acum chiar nu ştiu. mă pasionează filmul, mă pasionează în măcar egală măsură şi teatrul, despre literatura nici nu mai are rost să spun cât de mult mă pasionează, dar nu mi-am pus nici o clipă problema cum o să rămân în cultura romană. eu ştiu doar că îmi place să creez poveşti. şi, până la urmă, literatura, teatrul sau filmul reprezintă doar nişte mijloace de a crea o poveste. aşa că m-aş bucura doar să fac cu adevarat bine, scriind sau regizând, ceea ce am visat întotdeauna să fac: să creez poveşti.


întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):
care e fericirea pe care ţi-o visezi?

lucian dan teodorovici:
o să mă crezi dacă-ţi spun că nu-mi doresc decât ca viaţa mea să continue la fel ca pana acum? pentru că ăsta-i adevărul. nu-mi doresc alt tip de fericiri. am scris când am simţit că am de ce s-o fac. şi sper să mai scriu. în momentul în care am avut senzaţia că am suficiente date, m-am apucat de regie. şi sper s-ajung să regizez cu adevărat. cam aşa-mi văd eu „fericirile”. ca să nu fiu însă întru totul nesuferit, recunosc totuşi că aş fi fericit si să ajung prin nişte părţi de lume ceva mai exotice. pentru că, asemenea tuturor, îmi place şi mie foarte mult să călătoresc.

câteva reguli pentru scris

aici.

codul lui polanski

the ghost writer pe scurt

l-am văzut weekend-ul trecut şi mi-a plăcut mult:
umor englezesc şi deştept în replici
suspans maxim
imagini albăstrui sumbre (deh, e vorba de politicieni)
şi concluzia onestă că oricât de deştept ai fi, politicienii tot te fac praf!

fain mcgregor!