o americă amuzant de sinceră

tom wolfe

este un scriitor consacrat în america, romanele sale se bucură de mare succes, tipul e deja un clasic, a apărut chiar şi în revista time, şi păstrează cu obstinaţie imaginea unui dandy, cum se vede în imaginea de mai jos. fermecat de jurnalism, îşi ia doctoratul cu o teză despre comunismul scriitorilor americani iar apoi merge pe teren ca reporter - mai întâi la the washington post, apoi la new york herald tribune.

se desparte de stilul jurnalistic, adoptând tehnici literare în articolele de ziar. se naşte noul jurnalism. debutează cu articole, dar scrie şi cărţi de arhitectură şi inevitabil, roman. inspirat de dickens, thackeray, scoate pe piaţă rugul deşertăciunilor, ce devine imediat bestseller, ca imagine a new york-ului şi deci, a americii - wall street dar şi bronx, sistemul judecătoresc dar şi cel jurnalistic, negri dar şi evrei şi protestanţi.

  

rugul deşertăciunilor

un accident rutier în bronx. un bogătan şi amanta lui accidentează un puşti negru. iată scânteia ce aprinde întregul oraş. mai avem un jurnalist beţiv şi un procuror libidinos şi alte personaje secundare, dar nu mai puţin importante - o nevastă, o amantă, o jurată, un pastor răzbunător etc. - toate alcătuind harta omenirii americane a anilor '80. stropită cu acid, dar şi cu praf de chicot. 

impresia generală despre acest roman - dincolo că se citeşte cu pasiune - este că tom wolfe descrie o americă departe de idealurile spre care a năzuit de veacuri.

astfel, ziariştii nu au nici o legătură cu adevărul, mişună doar după sordid şi exagerări; procurorii nu au nici o llegătură cu dreptatea, mişună doar după putere şi politică; negrii înşişi stârnesc la rasism, dornici doar să-şi exibe frustrările; preoţii stârnesc la violenţă; puterea e dornică să-şi arate muşchii asupra supuşilor săi. până şi lumina e mai periculoasă decât întunericul.

în această sarabandă furibundă a oamenilor, cu miros de lăcomie, orgoliu, putere, corupţie şi evident, bani, doar moartea - ca în nuvela lui Edgar Allan Poe, unul dintre laitmotivele cărţii - o mai potoleşte.

 câteva coperte ale ediţiilor americane

amintesc de câteva scene minunate despre viaţa new york-ului (o serată, o şedinţă de tribunal, o întrevedere intimă între doi amorezi...), multe hilare.  şi de câteva citate:

• un liberal e un conservator care a fost arestat. (p.584)
• eul tău e doar o reţea de alţi oameni, toţi oamenii de care eşti legat. (p.556)
• nu era o arestare obişnuită. era o moarte. orice urmă de onoare, respect, demnitate pe care el, o fiinţă numită mccoy, a putu vreodată să le aibă, dispăruseră, aşa deodată, şi acum stătea în ploaie sufletul lui mort, cu cătuşe, în bronx, în faţa unei uşi meschine, mărunte, de metal, la capătul unui rând de duzină de elţi deţinuţi. viermii îi spunea sherman. erau peste el. (p.478)
• esenţial pentru un on cu farmec în scietate este să aibă o poveste, de preferat axată pe nişte nume importante, care să se potrivească oricărui obiect. (p.296)

fără nici o fărâmă de îndoială un roman esenţial pentru literatura americană.

***

un cuvânt despre traducător, radu lupan (pseudonimul lui raymond leibovici), redactor la contemporanul, apoi la e.s.p.l.a. traducător prolific din autori englezi şi americani: adio, arme şi integrala prozei scurte de hemingway, ursul şi lumină de august de faulkner, orwell, s.u.a. de don passos, corespondenţa lui james joyce.de asemenea, o foarte bună monografie despre franz kafka.

tom wolfe, rugul deşertăciunilor (the bonfire of the vanities), editura univers, bucureşti, 1996, traducere (excelentă) de radu lupan, 702 pagini, broşată

coperta de vasile socoliuc

romanul a fost ecranizat de brian de palma în 1990 cu tom hanks, bruce willis and melanie griffith (imdb).

am înţeles că polirom are în lucru de ceva vreme un alt roman de wolfe, eu sunt charlotte simmons.

amfitrioana perfectă

gertrude stein se credea un geniu. şi eu cred că a fost. genialitatea ei a fost încurajarea artei şi a artiştilor prin talentul de amfitrion. într-un apartament obscur din paris, strada fleurus. picasso, matisse, braque, cézanne, apollinaire, cocteau, hemingway sunt câţiva dintre cei care, la început de secol xx, i-au frecventat casa şi s-au lăsat măguliţi şi îndrumaţi de această femeie.

pe lângă anecdotica despre oamenii celebri, cartea, structurată caleidoscopic, arată cum un "beneficiar" al artei, fie ea plastică sau literară, poate contribui la creaţia însăşi. de la cumpărarea tablourilor de la pe-atunci necunoscuţii picasso, matisse, sau cézanne, până la găzduirea lor cu anumite prilejuri, această femeie a strâns în jurul ei o mare parte din floarea marilor creatori ai secolului trecut.

ce nu am înţeles este din ce anume trăia gertrude stein la paris, cum îşi permitea să cumpere atâtea tablouri - evident, pe-atunci la preţuri nu foarte mari - şi cum anume ţinea casa, cu toate acele dejunuri şi cine pentru "mulţime".

gertrude stein, portret de pablo picasso

provenită dintr-o familie de evrei americani, gertrude stein se mută la paris, împreună cu fratele ei, critic de artă. extrem de inteligentă, părăseşte facultatea de medicină fără a-şi lua diploma, din pricina dezinteresului faţă astfel de preocupări. îi place în schimb să ducă o viaţă boemă, cu plimbări în care-şi notează fraze încântătoare, socializează cu persoane interesante şi se-apucă de scris. chiar scrie câteva cărţi, pe care ea le consideră "revoluţionare" pentru acea vreme. se pare că doar ea.

câteva bricabracuri:

- observaţia şi construcţia fac imaginaţia (p.84)

- sunt 2 feluri de artă: arta şi arta oficială. (p.36)

- sunt 3 tipuri de femeie: femeia decorativă, femeia de interior şi femeia intrigantă. (p.16)

- în vizită la guillaume apollinaire, într-o garsonieră, o chichineaţă, gertrude stein observă că încăperea e ticsită cu nişte tinerei mici de statură. cine sunt piticuţii ăştia? întreabă ea. sunt poeţi. e copleşită. nu mai văzuse nicicând laolaltă atâţia poeţi. (p.69)

- va urma -

gertrude stein, autobiografia lui alice b. toklas (the autobiography of alice b. toklas), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de florica sincu, 270 de pagini, broşată

coperta de angela rotaru

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

românia = afganistan

dintr-o discuţie, în autocar, constanţa - bucureşti.
doi tineri studenţi iberici - unul spaniol, alberto, altul protughez, juan, - veniţi în românia cu erasmus, îmi spun că au venit în românia aşteptându-se să găsească o sărăcie şi necivilizaţie ca în afganistan.
deci mass media e de rahat şi acolo.
dar au avut o surpriză plăcută. e ca la ei, dar cu 50 de ani în urmă.

to do or not to do

oare voi fi ars pe rug sau linşat dacă voi spune că:

- deşi am blog de 4 ani, nu am calculator acasă, nici laptop
- nu am teve de 5 ani şi nu mă uit la emisiuni anti-băsescu
- nu am telefon cu touchscreen şi-l folosesc doar ca telefon şi ceas
- prefer mersul pe jos condusului

- nu pot citi neam de pe calculator
- n-am de gând să citesc e-book-uri (deşi-s mai ieftine şi mai comode)
- îmi place să-mi cărăuşesc cărţile ca şi kien, din orbirea
- îmi place să citesc pe coli albe neecologice
- îmi plac cărţile cartonate legate în pânză, cu supracopertă şi nu cele de buzunar

- nu-i cred pe cei care promovează ecologia dar au maşini de lux poluante
- îmi sunt indiferenţi intelectualii care "fac" politică, dar n-au citit o pagină de tocqueville 

desen de mine

uuuu, ww bestseller!!

amurg este primul roman al unei trilogii de hipersucces - best book of the year, best book of the decade - care a inaugurat un gen nou de roman - acela cu vampirii romantici hipersexy, după care adolescentele şi-ar da tot sângele să le citească. 

personajele sunt prea perfecte - gen faţa lui era perfectă, chipul lui era perfect, aroma era extraordinară, frumuseţea lui ilumina bucătăria - şi din roman rămâne doar ideea că dragostea te face să-ţi înfrânezi năravul. 

altfel, numai câteva descrieri nu seamănă cu o compunere de liceu - poate pentru că bella (aţi ghicit, personajul principal feminin) e liceancă şi totul e din perspectiva ei. de asemenea, romanul nu are nimic din ceea ce s-ar putea numi viziune artistică / scriitoricească. nu are nici metafore. dialogurile sunt aşa de clişeistice de parcă nici nu sunt, aşa că nici să nu mai vorbim despre acest roman.
vorba lui harms.

stephenie meyer, amurg (twilight), editura rao, bucureşti, 2011, traducere de laura frunză, 408 pagini broşate

altă părere (opusă) - dintre multele online, în care e povestită cartea în luminiţe de exclamaţii entuziaste - am găsit pe bookblog (adevărat "eseu" hilar).

cartea "fenomen" poate fi găsită online aici

a născut un sait twilight saga romania.

iar satul autoarei aici.

dacă doriţi cartea, poate fi cumpărată de aici - eu am luat-o în ediţie de buzunar.

"drama em gente"

drama em gente este termenul în portugheză al scriitorului fernardo pessoa şi înseamnă teatru în oameni vii, un fel de dramatizare cu avatari pe care a făcut-o el cu heteronimele sale.

este ceea ce face şi alex leo şerban în acest microroman cu personajele din mintea sa. romanul ăsta te ameţesc de-a dreptul. eroii săi sunt fernando pessoa însuşi, dar şi heteronimele sale álvaro de campos, alberto caeiro şi ricardo reis, jorge luis borges, dar şi bucătăreasa sa sau celălalt borges (vezi povestirea omonimă).

buenos aires. borges nu a orbit încă de tot. i se citeşte pessoa iar el se gândeşte la unul dintre heteronimele portughezului. PFF!, ca o spirală de fum, se topeşte în văzduh. nu departe, franz osberg, un falsificator de artă, găseşte o scrisoare misterioasă. în cuprinsul ei, un şir lung de oooo-uri. ce va să zică toate acestea?

de la început, ştim că va fi amuzant, ne şi convingem repede. faptele se precipită, nici nu observi. ba observi însă mult, totul este extrem de vizual, în minte ţi se desfăşoară parcă un film mut, cu tăieturi bruşte de cadre. heteronimele îl stăpânesc pe pessoa, pessoa sare în viitor, 3 agenţi ai interpolului se ascund într-un buddha de ceară, pessoa are viziuni într-un fondue, borges face magnetism cu bastonul său de orb, dar şi álvaro de campos face magnetism cu portţigaretul lui, cafenelele se teleportează etc.

sensul cărţii?
nu este unul preaestetic, stilul e rece, borgesian.
ci sensul cărţii este unul, evident, ludic. autorul se joacă până la absurd cu pasiunile sale - cei doi mari autori, poe, dumas, agatha christie, dar şi buenos aires & lisabona, cinefilia -, dar mai ales cu Literatura.
deşi pe alocuri lucrurile se învălmăşesc ilizibil, microromanul lui alex leo şerban distrează copios, prin aluzii, enigme, vârtejuri verbale & vizuale, ironii, eruditisme, intertextualizări, miştouri, anacronisme, iar printre toate acestea parcă îl vezi pe simpaticul autor făcându-ţi complice cu ochiul, în timp ce trage din ţigară, pe terasa unei cafenele din argentina. 


cum scria într-un comentariu aici, există, 2 postmodernitati: aia canonica, in care cei care imita/copiaza/pastiseaza cunosc modelele inspiratoare (vezi, in cinema, almodovar, tarantino, fratii coen etc), şi aia comică - în care cei care habar n-au de nimic descoperă zilnic america... romanul le acoperă, în mod delicios, în amândouă.

2 citate:

1. din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. cele 7 litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mujloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul creier din numeroase limbi de origine latină - de la cerebrum la cerebello - iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză)  înseamnă, în aceeaşi limbă, apă. iar în româneşte, "cer" înseamnă şi firmament - întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui borges vorbea şi puţin româneşte... pe scurt: borges îşi numea creierul cerveau, întrucât cuvântul îmbina cerul cu latinescul creier şi cu franţuzeasca apă, încălecate la mijloc de un V, care Vine, eVident, din latinescul varicus (crăcănat).
2. adevărul este că cea mai bună metodă de a ascunde ceva nu e încercarea de a reţine ori de a bloca infomaţiile - (parafrazându-l pe edgar allen poe, de a nu le ascunde deloc) până la urmă ele tot se scurg. cea mai bună cale de a le ascunde este aceea de a furniza prea multe informaţii. o inflaţie de informaţii. informaţii continue. informaţii conflictuale. informaţii compexe.

ps. era o bună idee să se fi publicat şi originalul romanului, în engleză, mai ales că la noi se citeşte angro în această limbă. s-ar fi găsit şi aici, după cum afirmă traducătoarea, jocuri interesante.

alex leo şerban, litera din scrisoarea misterioasă (the parlayed letter), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, e-book, 151 de pagini

coperta de radu răileanu


romanul poate fi cumpărat ca e-book de pe aici.

despre romanul lui a.l.ş. şi e-book-uri

joi, 22 septembrie, de la ora 18.00, 

la books coffee club – piaţa romana nr. 9 
(latura către ase, lângă libraria clb).

1. lansarea ediţiei electronice a microromanului litera din scrisoarea misterioasa de alex. leo şerban şi lansarea proiectului e-books, recent iniţiat de polirom si realizat in parteneriat cu elefant.ro.

2.multi-log despre e-book: e-book, fără entuziasm sau mânie

vor disparea cărţile, cum preconizează unii entuziaşti ai tehnologiei? 

sunt gadgeturile doar o modă trecătoare, cum susţin unii mai conservatori?

participă: antoaneta ralian, costi rogozanu, victor kapra, cristina bazavan, virginia costeschi, vlad puescu, oana boca şi dragoş c. butuzea (adică eu)

dimineaţa unui fan. al lui valentin tănase

La început au fost Povestiri istorice de Dumitru Almaş. Pe coperta mare, voievodul Ştefan pleacă la luptă. Am 5 ani, iar la bunica, de Crăciunul lui 1981, mama îmi dăruieşte cartea. Mirosul sobei. Nu ştiu încă să citesc, aşa că mă las vrăjit de ilustraţiile poveştilor. Bucurie. Ha, ha. Aşa mă întâlnesc cu desenele lui Valentin Tănase.

La şcoală, primesc Cutezătorii. Pe ultima pagină, benzi desenate. Din nou, Valentin Tănase. Primesc şi Luminiţa şi Şoimii patriei. Întâlnesc alţi eroi, înfăţişând mitologia mea de personaje.

Învăţ să desenez şi eu. Fac benzi desenate. Copiez pe geam chipurile dragi din casetele colorate. Desene lui Valentin Tănase. Apoi le colorez, în caiete şi planşe. Am albumele mele mele. Pastişez.

Cumpăr cărţi. Banii de buzunar se duc pe copertele familiare. Recunosc stilul. Lui Valentin Tănase. Cărţi pentru copii şi tineret. Unele au şi ilustraţii. Uraa. Desenate tot de el. Părinţii ştiu deja cum să-mi aleagă din librărie darurile de Moş Gerilă. În vacanţe, la chioşcurile de ziare, încep să caut almanahurile anuale în care apar desenele lui.


Particip şi eu, în sfârşit, la un concurs de benzi desenate. Am 13 ani. Iau menţiune. Un joc de şah şi o geantă de voiaj. Cu care plec în 1989 în excursie la Bucureşti. Împrenună cu tata. Vreau să văd fresca de la Muzeul Militar. Pictată tot de Valentin Tănase.


După 1990. Cumpăr tot mai multe cărţi cu copertele lui. Găsesc chiar şi Cei trei muşchetari, aşa că arunc ediţia în care-am citit romanul prima oară. Apar revistele BD. O groază de comori grafice.
Între timp, în cei 20 de ani, aflu că are expoziţii, pictează fresce. Chiar şi biserici. Ridică statui, proiectează monumente.Tot Valentin Tănase.

***

Sîmbătă dimineaţă. 17 septembrie. Sunt acasă la Valentin Tănase. Admir.
Atelierul. Un tablou neterminat. Schiţele. Pensulele. Şevaletul. Şi mai ales. Mâinile. Care au născut decorurile minunate ale copilăriei mele.

Îmi retrăiesc copilăria. Aş vrea să-i vorbesc despre sutele de ore petrecute cu creaţiile lui. Dar mă înfrânez cât pot. Şi-l ascult. Şi-l admir. Nu-mi vine să cred că e, totuşi, un om.
Dar urma pensulei. Liniile desenului. Textura pânzei. A hârtiei.
Simt lumina ce trece nemijlocit prin ele, şi-mi dau seama că trăiesc acum ceva unic.
Mulţumesc.

îi mulţumesc lui constantin pîştea care a intermediat întâlnirea unui fan cu creatorul obiectelor admirate.

sursa picturilor este aici.

un alt eveniment cultural - la bcu

17 septembrie (ora 17:00) - 24 septembrie (ora 24:00)

 biblioteca centrală universitară carol I

- standuri de carte

- seminarii de arhitectură

- spectacole de teatru, concerte şi filme selectate de transilvania film

- lounge

- flotă de biciclete

- tururi ghidate prin clădirile bibliotecii

http://stradadecarte.ro/

cine ştie? poate nu va fi ÎNCĂ un eveniment kitschios.

de moarte

nu am înţeles niciodată de ce nu ne deranjează să "vedem" moartea în filme, cărţi, teatru, muzică,
trecem firesc pe lângă cimitire şi magazine de pompe funebre,
însă nu ne gândim aproape niciodată la propria noastră moarte.

poate pentru că am crescut într-o tradiţie care ne spune că e un lucru rău.
oare nu vom înţelege niciodată că e un lucru firesc?

poză de radu afrim de aici.

☺☺☺☺☺ johanes von tepl - plugarul şi moartea

postul de astăzi e aici.

☺☺ Dan Petru Cristea – Scaune de pluş

un guest post de micawber

Musai ca amatorii de literatură română contemporană să-şi pregătească sacul şi să dea fuga la pomul lăudat, căci s-a publicat romanul care a câştigat ditamai concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2009. E vorba de Scaune de pluş de Dan Petru Cristea, iar coperta I a cărţii ţine morţiş să ne pună asta în vedere. Acum că ştim cum stăm, putem să tragem aer în piept şi să ne punem pe citit.

Suntem în plină istorie contrafactuală, în România, pe la sfârşitul anilor 1990 - începutul anilor 2000, dar nu orbecăim prin cotloanele tranziţiei, căci sistemul comunist n-a căzut. E adevărat că a avut loc o tentativă revoluţionară în 1989, avându-l printre fruntaşi pe poetul Dima Mircescu, dar a eşuat, iar dictatorul Ceavuşescu (sic!) a reprimat mişcarea şi s-a menţinut la putere. Vechiul regim a continuat să-şi facă mendrele, să înfometeze populaţia şi s-o ţină în întuneric. A trebuit totuşi să întreprindă şi unele eforturi de acomodare la noile realităţi tehnologice, cum ar fi introducerea internetului, distribuit cu zgârcenie şi strict controlat de o secţiune a Securităţii, aşa-zisul SRAI (Serviciul Român de Acţiune Informatică). Miroase de te trăsneşte a utopie, din acelea numite, cu un termen cam nătâng, negative, n’est-ce pas?

Cadrul l-am schiţat. Să vedem acum obrazele şi acţiunea. Personajul principal e un anume Ion Cotorniţă, inginer de calculatoare (la fel ca autorul), devenit dizident după ce păcăleşte SRAI-ul conectându-se la internet în mod fraudulos pentru a posta mesaje anti-sistem. Ion, care e din Iaşi (iarăşi, la fel ca autorul) face o călătorie la Bucureşti cu Dacia lui amărâtă pentru a-i aduce Mariei, soţia lui, un medicament pentru boala gravă de care suferă aceasta. Să te ţii însă surpriză! A reînceput rivuluţia, bobocule! Ceavuşescu a fugit, de data asta definitiv, şi face autostopul, fiind luat în maşină tocmai de Ion. Natură dubitativă, acesta nu-l predă pe dictatorul detronat noilor autorităţi, ci începe să-l plimbe prin ţară, chipurile pentru a-l feri de abuzuri până când se vor mai linişti apele şi va putea avea parte de un proces corect. De aici un întreg roman picaresc, cu opriri insolite prin sate uitate de lume şi copleşite de mizerie (Jariştea, Vârteşcoiu, Faraoani etc.). Locurile sunt populate de ţărani cam abulici sau ţigani pitoreşti. Dintre aceştia se detaşează bulibaşa Zuicu, fost călugăr, şi Donca, consoarta d-lui, de profesie ghicitoare, care vorbesc parcă de parcă ar fi uitat cineva televizorul deschis pe o telenovelă de la PRO TV:

- Fă, taci dracu’ din gura aia afurisită, Doamne iartă-mă, şi scoate-ţi sculele să vedem ce e de făcut, că tovarăşii n-au timp până-ţi termini tu tătî urătura. Mai bine uită-te la ei c-or fi şi flămânzi.

- Şi ce-i vra acuma? Te pomeneşti că să le dau şi de mâncare... Bani au?

- Taci fă, n-auzi? Tu ştii cu cine vorbeşti? S-o schimba lumea din nou şi ne fac oameni de s-o-ntoarce roata.

Călătoria e lungă şi întortocheată, iar la un moment dat lui Ion i se alătură un prieten apropiat, un anume Mihai, fire boemă şi rebelă, cu stofă de refuznic şi o aplecare spre tirade ce se doresc sarcastice dar nu reuşesc decât să-l plictisească pe cititor. Tiranicul Ceavuşescu se dovedeşte un bătrân cam rupt de realitate, însă benign, pe care eroii noştri îl poartă pe tot felul de coclauri şi-l lasă unde cu gândul nu gândeşti, de parcă ar fi un cuptor al lui Nastratin Hogea. Până la urmă se dovedeşte că lumea nu-l ura, ba chiar mulţi cetăţeni îl simpatizau de-a dreptul (vezi vizita la exploatarea minieră Leşu Ursului, ctitorie de răsunet propagandistic a vechiului regim).

Se conturează un roman fără prea multe complicaţii, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică. Aşa ia naştere, de pildă, un capitol despre azi dispăruta zonă bucureşteană Uranus, unde ne vorbeşte la un moment dat însuşi cartierul. Nu mai dau citate, dar rezultatul e foarte modest, cu aer de compunere şcolărească scrisă cu trăire. Pe Maria romancierul o cam uită într-un colţ după ce ne explicase, pe zeci de pagini, cum a cunoscut-o Ion, cât de mult o iubeşte el şi cum vrea s-o ajute să se vindece. Ce se întâmplă cu Ceavuşescu n-are mare importanţă, însă el nu sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie ca în istoria reală. Între noi fie vorba, nu pricep la ce bun artificiile stupide aplicate onomasticii unora din personaje, cu epenteză, ca la numele dictatorului sau spoonerism, ca la cel al poetului-revoluţionar.

Ajuns la ultima pagină, cea cu numărul 371 (căci Dan Petru Cristea mai scrie şi mult, nu doar prost) cititorul constată că sacul cu care a plecat la pomul lăudat a rămas cam gol. Desigur, Scaune de pluş abundă în idei mari, se vorbeşte îndelung despre libertate, dictatură, opţiuni individuale, avem destule observaţii sociologice, dar probabil cei mai mulţi dintre noi ştiu deja că toate acestea nu sunt de ajuns pentru a da o literatură de calitate acolo unde lipsesc harul şi dibăcia autorului. Dar cine ştie cum or fi fost celelalte cărţi înscrise la concursul de debut!

Fact checking

Sperasem că măcar acribia inginerească a autorului (sau cel puţin un redactor de carte mai priceput decât Bianca Burţa-Cernat) ne-ar fi putut feri de agramatismele care se găsesc la tot pasul în cartea asta. N-a fost să fie. Iată două exemple, luate la întâmplare:

• Orice tentativă de acces la o adresă Web care nu se afla acum în lista albă, era blocat, iar codul de identificare [...] era memorat de SRAI [...].
• În câteva zile de căutări de frântura de Internet lăsată liberă, ca o spărtură în nori, SRAI avu certitudinea că epuizase toate site-urile permise.

Dan Petru Cristea, Scaune de pluş, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2010, 376 de pagini

a mai scris despre pantacruel.

lectura în democraţie (după tocqueville)

în democraţii, nu toţi oamenii care se ocupă de literatură au primit o educaţie şi dintre cei care au primit o spoială de cultură, majoritatea urmează o carieră politică sau îmbrăţişează o profesiune de la care nu se pot sustrage decât arareori pentru a gusta pe furiş din plăcerile spiritului. ei nu fac deci din aceste plăceri farmecul principal al vieţii al existenţei lor; dar le consideră ca pe o destindere trecătoare şi necesară în toiul treburilor serioase ale vieţii; aceşti oameni nu vor putea niciodată avea o cunoaştere suficient de aprofundată despre arta literară, ca să îi simtă subtilitatea; nuanţele mici le scapă. dispunând doar de un timp foarte scurt de consacrat literelor, vor să profite de el cât mai bine. le plac cărţile care se procură fără greutate, care se citesc repede, care nu necesită cercetări savante pentru a fi înţelese. cer lucruri frumoase, dar facile, care se oferă singure şi de care te poţi bucura imediat; au nevoie în special de neaşteptat şi de nou. obişnuiţi cu o existenţă practică, bătăioasă, monotonă au nevoie de emoţii vii şi rapide, de iluminări bruşte, deadevăruri sau greşeli strălucitoare care îi scot pe moment din ei înşişi şi-i introduc brusc şi violent în miezul subiectului. (p.65)

alexis de tocqueville, despre democraţie în america (de la démocratie en amérique), editura humanitas, bucureşti, 1995, traducere de claudia dumitriu, 392 pagini 

să schimbăm romania.

evident, tot americanii.

să nu ne lase s-aşteptăm o minune care să ne scape de alde iliescu, băsescu, crin, năstase, culiţă tărâţă şi alti politicieni cu doctorate. ne-au adus un proiect, care, cu o echipă de tineri entuziaşti, mulţi din IT şi marketing, să schimbe lucrurile. cu noi, împreună. restart romania.

- te-ai săturat de lipsa de transparenţă în licitaţiile publice de pe urmă cărora se-mbogăţeşte pleava?

- te-ai săturat de traficul de influenţă al hoţilor neprinşi?

- te-ai săturat de lipsa eficienţei celor de la ghişeu cu lefuri din banii noştri?

gândeşte-te la o idee, scri-o repede pe restartromania până pe 23 septembrie şi vezi ce iese. ideea poate fi pusă în aplicare pe un grant de 5000 de dolari. tu vei deveni liderul proiectului iar lucrurile vor începe să se schimbe. încet, dar bine, aşa cum trebuie. 

şi nu, restart nu e un proiect ong-ist de o zi care adună oameni să salubrizeze cu mânuşi de-acasă sau să planteze niscaiva copăcei, ca a doua zi, totul să revină la loc. ci e unul cu bătaie lungă - schimbări legislative şi sancţiuni pentru incompetenţă. poate şi pe iliescu la mititica, dar n-am eu norocul ăsta. 

eu îi felicit pe cei de la restart.ro şi abia aştept să aud de câteva schimbări aduse Ţării în care trăiesc. dvt. 

good luck, people!

cştigător concurs

răspunsul corect este "scrisoarea furată" şi despre asta scrie alex leo şerban în dietetica lui robinson. 

primul răspuns corect a fost al lui Alex Grad. pe care îl rog să-mi trimită pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) numele pe care să fie trimis e-book-ul. care este oferit de - un blog nou de carte.

multe felicitări!

conştiinţă versus datorie

am terminat în sfîrşit de recitit iubita locotenentului francez. deşi cu peste 500 de pagini, m-a acaparat destul de repede, cum am spus şi aici. acum îl socotesc cel mai frumos roman al lui fowles. pe lângă faptul că scriitorul descrie epoca victoriană cu ochii noştri contemporani şi îşi tratează personajele cu multă ironie, repune în faţa cititorilor câteva teme, în prezent uitate.

desenul este din coperta 2 a ediţiei originale

este vorba despre condiţia gentleman-ului englez, adică a urmaşului de nobil de ţară, al cărui scop în viaţă era vânătoarea, beţia şi curvăsăria. însă, mai presus de toate scopul era onoarea. personajul masculin al romanului, charles smithson, trebuie să aleagă între "datoria" (datoria este văzută aici ca ceva burgez) de a se însura cu o gâsculiţă fără titlu nobiliar însă bogată fată de negustor - aşa cum cerea trendul social - şi "conştiinţă", de a se însura cu o femeie tot de condiţie joasă, proscrisă, însă iubită.

o alegere teribil de dificilă: pe de-o parte, confortul social, datoria socială, dar fără conştiinţa lucrului dorit; iar pe de altă parte, dispreţul social, cu conştiinţa dragostei împlinite. evident, fowles se descurcă literar şi propune aici două finaluri. putem alege şi noi odată cu personajul. dar prima variantă, a datoriei, pare prea uşoară, searbădă şi lipsită de satisfacţii. vom alege deci a doua variantă - ah, cum se joacă fowles cu noi! - şi la fel o face şi personajul care-şi poate continua odiseea.

dar şi în acest caz vom avea două finaluri, dar nu insist pentru că vreau să subliniez altceva. faptul că, şi printr-un mod de viaţă plezirist, un gentleman mai păstra câteva lucruri sacre - onoarea, conştiinţa. iar, în ochii săi, cel mai revoltător lucru era negustoria. 

john fowles

mai avem oare, noi, contemporanii, ahtiaţi după plăcerile simple, astfel de dileme? ne mai asemănăm noi cumva cu acei genlemeni? ne mai gândim noi măcar la datorie, nu mai spun de conştiinţă şi mai ales onoare.  deşi nimeni nu va accepta să se pună despre el că nu are onoare. 
mi-ar plăcea să mă înşel.

john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă

concurs mare concurs

un e-book cu romanul postum al lui alex leo şerban şi tradus din engleză de antoaneta ralian - litera din scrisoarea misterioasă - este pus la bătaie astăzi aici şi va fi câştigat de primul cititor care va da răspunsul corect la următoarea întrebare - în legătură cu romanul, desigur:

care este titlul nuvelei de edgar allen poe pe care alex leo şerban spune într-o carte a sa că ar fi luat-o pe o insulă pustie?

răspunsul îl aştept, timp de 2 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

e-book-ul este oferit de - un blog nou de carte.

ce scriu blogării pentru bani? - impresiile unui cititor de bloguri

când am descoperit blogurile, am găsit pagini frumoase, dar mai ales sincere, despre oameni.

ascunşi sub un pseudonim, aceştia şi-mpărtăşeau necunoscuţilor - şi ei tot pseudonime - cele mai ascunse gânduri de-o clipă sau dintotdeauna. blogosfera era "în construcţie" iar blogării îşi puteau exhiba în voie pasiunile şi diletantismele.

în 6 ani, blogosfera s-a schimbat. au apărut topuri cu bloguri, concursuri cu blogurile cele mai apreciate. au apărut bloguri specializate, dar şi cele pentru toată lumea. au apărut blogurile colective. unii blogări au renunţat, au apărut alţii. totul într-o libertate online cum rareori găseşti în offline.

au apărut însă banii. departamentele marilor companii au căscat ochii la un instrument nou, blogul. au hotărât deci să investească. au contactat blogări cu audienţă mare, au organizat campanii special pentru blogări. între timp, au apărut şi agenţii de publicitate "profesioniste" pentru blogări.

iată cum mulţi blogări au văzut că stând frumuşel în faţa calculatorului, îşi pot băga bănişori în cont. au apărut blogări de legendă, zoso de exemplu, întâiul rothschild al blogosferei româneşti. şi vedetele media au mirosit noua "roşie montană". de pildă, cântăreţul şi actorul tudor chirilă cere pentru câteva rânduri cifre cu multe zerouri în coadă de euro. nu văd mult rău în asta. dar ca la roşia montană, cianurile strică mediul: dacă la începuturile tale ca blogăr scriai despre cât de nocivă e coca cola, însă acum, pentru bani, scrii cât de bun e nu ştiu ce suc, cu euri mai abitir decât vestita licoare americană, cât de credibil eşti? când, epuizat de tot soiul de campanii, începi a scrie banalităţi, doar ca să umpli spaţiul dintre, transformându-ţi blogul în tabloid, ce imagine mai vrei să ai? 

şi iată cum blogul, dintr-un instrument sincer de gînduri şi sentimente proprii, e transformat, pe bani, într-un instrument folosit de alţii. poate pe bani mulţi. dar merită?

exemplul 1: biscuiţii lui cabral. prezentatorul teve cabral mi-a prezentat nu demult pe blogul său că carbohidraţii continuţi în nu ştiu ce biscuiţi  sunt eliberaţi treptat - "printre altele, asta înseamnă că nivelul glucozei în sânge rămâne constant dar şi că ai energie pentru 4 ore, pentru întreaga dimineaţă", zice el. mi-e greu să cred că cabral - prezentatorul teve sau blogărul? - a mâncat biscuiţii, apoi a mers la analize de sânge, ca să se/mă convingă de adevărul celor spuse. şi n-a dat copy-paste de pe un comunicat trimis în plic de agenţie laolaltă cu ceva parale.

exemplul 2: campania cu şopârlica. a fost o perioadă cînd găseam pe toate blogurile poze şi posturi despre nu ştiu ce şopârlică - mascota nu ştiu cărei campanii (ba ştiu, dar nu vreau să-i fac reclamă). a fost şi un concurs de balade 2.0 cu acea şopârlă - "şopârla însetată, nu-ştiu-cum alintată". carevasăzică, blogări care până atunci aveau tupeul să-l înveţe pe iliescu şi băsescu cum e cu politica, pentru parale, n-aveau tupeul le spună tipelor de la marketing - care-au gândit campania - că poanta cu şopârlica e ridicolă. ba chiar păreau cu toţii că şopârlica devine brusc simbol al divertismentului blogosferic. (chiar, nu mai zice nimeni ce mai e cu şopârla? o fi murit, săraca.)

nu, nu sunt împotriva campaniilor de marketing pe bloguri. însă cred în păstrarea bunei măsuri. şi aşa "ucigaşul" asumat al blogurilor, facebook, cu like-urile lui e plin de publicitate, cred că blogul ar trebui să mai păstreze din ceea ce a fost odinioară.

se vehiculează o reţetă ca să faci bani din blog - spicuieşti din agenţiile de presă anumite ştiri, le comentezi în stil voit tabloid, cu înjurături şi tot tacâmul, îţi faci mulţi vizitatori - românii sunt leşinaţi după scandal -, aşa încât îţi poţi înscrie liniştit blogul într-o campanie publicitară pentru indiferent ce produs - fie el prezervativ sau credit bancar. numai să fie pe bani.

într-un aşa trend, nimic nu mai rămâne din scopul iniţial al apariţiei blogului ca gen - jurnal de gânduri şi pasiuni intime. ci blogul rămâne doar un mijloc de a face bani uşor. la fel ca "jurnalismul tabloidiza(n)t ce prezintă drept "ştiri" desfăşurări de nunţi de mârlani. tot un mijloc de a face bani uşor.

nu există o deontologie a blogărului, aşa cum este cea - de cele mai multe ori încălcată - a jurnalistului. nici nu e nevoie, zic. însă e nevoie de păstrarea ideii de sinceritate din care s-a născut blogul.

sper ca niciodată să nu fiu asimilat - ca blogăr - cu ăla ce scrie despre fleacuri pe bani. dacă scriu despre fleacuri, o pot face şi fără bani. banii nu-ţi pot aduce un dram de siceritate în plus.

ps. nu mai spun de blogării "forţaţi" de anumite campanii să scrie despre anumite evenimente la care pân-atunci ei nici nu călcaseră - piese de teatru, concerte simfonice etc. posturile lor vor constitui pentru mine o permanentă sursă de umor. :))

pasionant

n-am terminat de recitit romanul, însă nu mă pot abţine să scriu cât de mult îmi place! pe care l-am luat într-o pauză de corecţii şi nu-l mai las. şi-l recunosc pe john fowles drept cel mai important autor britanic contemporan, faţă de care cei "mai contemporani" - mcewan, coe, ishiguro - sunt mult mai slabi. poate la acelaşi nivel stă colm tóibín din maestrul.

romanul este scris într-un stil clasic englezesc, pentru că acţiunea se petrece în perioada victoriană, aşa că omagiile lui fowles sunt aduse lui thackeray, hardy şi austen. dar autorul ştie să se distanţeze de acea epocă şi chiar de romanul şi personajele sale. parcă vrea să se împrietenească cu cititorul şi se întâmplă de multe ori să-şi "judece" personajele, "empatizând".

într-un fund de provincie de coastă englezească - oraşul lyme (în care se petrece şi persuasiune a lui austen, recent citit) - aristocratul charles smithson, logodit cu burgheza ernestina freeman o întâlneşte pe domnişoara "decăzută" sarah woodruff aka tragedia, "victimă" notorie a unui locotenent francez seducător. traiul plictisitor al tânărului - călătorii şi paleontolog - e tulburat de povestea, dar mai ales de prezenţa femeii decăzute, care-l atrage ca lumina pe-o molie.

despre un alt roman excelent al lui john fowles, colecţionarul, aici.

fowles ştie să povestească, să se joace cu stilul, să facă mişto, să se oprească pe felurite perspective - găsim şi vieţi de servitori, medici - pulverizează o epocă în multiplele ei faţete şi-o cântăreşte cu ochi critic. avem studii asupra isteriei, darwinism, marxism, biliografii de epocă.

câteva citate:

- cum se scria despre un bestsellers din sec.19?

poemul este o istorie mişcătoare, pură şi duioasă, care vorbeşte espre durere, suferinţă, iubire, datorie, evlavie şi moarte. (p.131)

- nu există decât o singură definiţie bună a lui dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. (p.113) - numai un britanic ar putea spune aşa ceva!

- marx, manuscrise economice şi politice: munca este străină muncitorului, ea nu face parte din natura sa şi, în consecinţă, el nu se împlineşte, ci se neagă pe sine prin ceea ce face, are un sentiment de nefericire, nu de bunăstare... muncitorul se simte aşadar în largul său numai în timpul orelor de răgaz, pe câtă vreme în timp ce lucrează se simte părăsit. (p.99)

revin.

john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă

coperta (oribilă) de dan stanciu

broşată

alte impresii la cartea şi filmul şi liliac violet.

romanul este reeditat de editura polirom şi poate fi cumpărat de pe aici.

alex leo şerban pe e-book

polirom a făcut din romanul postum al lui alex leo şerban - litera din scrisoarea misterioasă - mai întâi un e-book, ce va apărea la începutul lui septembrie la elefant.ro.

sper ca un e-book să fie pus la bătaie şi la mine pe blog, zilele următoare,  în cadrul unui concurs organizat de BookMag - un blog nou de carte.