Se afișează postările cu eticheta literatură spaniolă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatură spaniolă. Afișați toate postările

8 februarie 2010

un roman (necunoscut pe la noi) splendid

mirare:
când văzui că editura rao iniţiază o serie de autor delibes, mă gândii ce i-a apucat, căci în celebra lor colecţie opere xx, apăruseră thomas mann, camus, woolf, hesse etc.
dar delibes??
de unde până unde?
şi-ncă tradus de una dintre cele mai bune traducătoare de la noi din spaniolă, tudora şandru mehedinţi!

aşa că nu mă codii să pun mâna dintr-un anticariat pe prima ediţie (din 1970! la 4 ani de la apariţie!) a romanului cinci ore cu mario a lui miguel delibes. capodopera scriitorului, cică.

aşadar:
avem un monolog. şi-atât. al unei dame văduve pentru soţul său, mario, de-alături din sicriu. despre toată viaţa ei. un fel de molly bloom, dar mai structurată.

basmul că la căsătorie ai fost la fel de nevinovat ca mine să i-l spui lui mutu, drăgălaşule, şi tu încă "să nu-mi mulţumeşti, a fost mai degrabă din timiditate", timiditate pe dracu, de parcă nu v-aş cunoaşte, voi bărbaţii, toţi la fel, se ştie, şi tu, dă-i cu stângăciile tale, erau cea mai bună dovadă, muzică divină!, adevărul e că între un om pierdut şi unul decent există oarecare diferenţă, şi că, în fond, mai rămâne ceva demn în voi, şi asta iese la iveală când vă căsătoriţi, asta-i totul. virgin tu! dar crezi că asta mi-a făcut deosebită plăcere? şi nu c-aş spune că eşti un vicios, nici vorbă, dar aşa, din când în când câte-o uşurare... apoi la madrid, când am făcut voiajul de nuntă, m-ai umilit cum nu se poate mai mult, cât dispreţ, recunosc că eram speriată, de frică de copii, dar ştiam că trebuie să se-ntâmple ceva aparte, credeam că măcar o singură dată, pe cuvânt, şi aş fi fost resemnată, îţi jur, fie ce-o fi, dar tu te-ai culcat şi "noapte bună", ca şi cum te-ai fi culcat în pat c-un jandarm, Doamne, atâta reţinere, că nici lui valen nu i-am povestit, şi tu ştii că eu lui valen îi spun orice, ea nu-i ca esther, că esther, deşi prietenă dintotdeauna, e altceva, mult mai puţin înţelegătoare, nici nu suderă comparaţie cu valen, şi sunt lucruri dintr-astea, niţeluş picante, care la ea nu merg, se ţine de modernă şi citită, nu e altceva decât o învechită, eu mă gândesc de foarte multe ori că v-aţi fi înţeles bine, că sunteţi ca sacul şi peticul, scumpule, făcuţi după acelaşi calapod. lui esther îi pari inteligent, că citeşte ca şi tine cărţi de-astea greoaie, ciudate, pe care nu le înţelege nimeni; (p.99-100)

nu e cine ştie filozofie, ba chiar aş zice că din contră, este un anumit bun simţ, o experienţă a vieţii - mi-a amintit de piaţa diamantului de mercè rodoreda - în contrast cu meditaţiile socio-filozofice intelectuale.

convinge-te odată, mario, intelectualii cu ideile lor fistichii sunt toţi nişte încurcă-lume, pe jumătate ţicniţi, cred că ştiu totul, dar singurul lucru de care sunt în stare e să facă zâzanie, singurul, ia aminte, şi să-i scoată pe săraci din minţi... (p.128)

e o plăcere cititul cărţii, miguel delibes ăsta scrie splendid, cu mută ironie, glumă şi har, eu am intrat repede în carte, greu e prologul, dar cum intri în confesiunea lui carmen (menchu) gata, nu te mai poţi lăsa. cred că voi mai citi ceva de delibes. adică sigur!

miguel delibes, cinci ore cu mario, editura univers, bucureşti, 1970, traducere de odette mărgăritescu-lungu şi alexandru d. lungu, 264 paginicoperta de ioana dragomirescu

cartea e retradusă la rao. şi disponibilă aici.

25 ianuarie 2010

revolta maselor

luând ca punct de plecare secolul xix - secol al plenitudinii - ca impuls determinant pentru stadiul civilizaţiei umane actuale (1926 - 1930), filozoful spaniol ortega y gasset denunţă ivirea, ca simptom al creşterii alarmante a populaţiei europene - din 1800 până în 1914 de 2,5 ori - a "omului-masă".

el reprezintă concretizarea idealului de om pe care umanismul european şi l-a dorit, adică un om beneficiar a ceea ce autorul numeşte creşterea treptată, firească a nivelului istoric, adică a nivelului de viaţă. nivelul ridicat la care a ajuns astăzi prin democraţia liberală şi prin tehnică a avut însă şi repercusiuni negative asupra acestui om "modern", şi anume o auto-suficienţă, născută din satisfacţia mediocrităţii, lipsa oricărei exigenţe, ermetism şi nesupunere.

societatea umană este, după ortega y gasset, prin esenţa ei aristocratică, elitistă. iar această minoritate creatoare s-a lăsat acum substituită de către mulţime în preluarea frâielor valorice care au stat la temelia progresului; acum ansamblul posibilităţilor vitale care odinioară constituia apnajul minorităţii dominante aparţine acum omului mediu. dar acesta din urmă, din păcate, nu le fructifică, ci se răsfaţă pur şi simplu cu ele; în caz de nevoie, cheamă statul să-l ajute; are loc o "hiperdemocraţie" - masa ăşi impune, cu putere de lege, toate cerinţele prin intermediul presiunilor de orice fel, chiar prin violenţă.

deşi omul actual simte că viaţa sa este mai plină decât oricare alta din trecut sau, viceversa, că întregul trecut s-a îngustat în raport cu umanitatea actuală (p.64), el şi-a pierdut ţelurile, gratitudinile. trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească (p.71). omul-masă trăieşte în inerţia unor valori pre-constituite, a unui statu-quo fără viitor, în derivă. - nu se construieşte nimic, cu toate că posibilităţile şi puterea sunt enorme. (p.76)

soluţia lui ortega y gasset este fără apel: occidentul trebuie iar să comande, ca şi până acum; şi cum a comanda presupune predominanţa unei opinii, a unui spirit (p.150), spaniolul propune ca opinie predominantă naţiunea europeană, idee ce va atrage cu sine o nouă morală, atâta vreme cât morala înseamnă un sentiment de supunere, conştiinţa de a slujişi de a avea o îndatorire.

eu zic că e nevoie de mai mult, dar în fine. trec la câteva citate:
- viaţa este în orice clipă şi înainte de orice conştiinţa a ceea ce ne este posibil (p.68)
- circumstanţa şi decizia sunt cele două elemente esenţiale din care se compune viaţa (p.74)
- omul-masă înseamnă:
  • facilitate şi siguranţă economică
  • confort şi ordine publică
  • dispariţia barierelor sociale
- trăsăturile psihologice ale omului-masă:
  • apetituri subiective
  • libera expansiune a dorinţelor sale vitale
  • ingratitudinea funciară faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei
- america - paradisul maselor (p.137)
- naţiunea - necesitatea funciară a unui program, a unui "viitor", a unei voinţe comune.

josé ortega y gasset, revolta maselor, editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de coman lupu, 245 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

23 noiembrie 2009

rostul inefabil al artistului

în urma unei discuţii amicale cu silviu, am recitit de curând una dintre puţinele opere fenomenale despre drama creatorului, urmăritorul de julio cortázar.

pe scurt, povestirea este despre un cântăreţ de jazz, ale cărui câteva momente de viaţă sunt urmărite şi descrise de biograful său.
dincolo însă de ceea ce se "vede" la prima mână - incapacitatea criticului de a vedea mai mult decât omul - pe mine m-a zguduit felul cum cortázar caută să sur-prindă inefabilul trăirii artistice, acel daimon al creaţiei. şi nu o face decât tot printr-o creaţie - povestirea însăşi.

mai precis:
saxofonistul de culoare johnny carter este un excentric. el nu se adaptează lumii acesteia, pentru că e cu ochii la alta. de exemplu, el percepe timpul altfel (un minut de călătorie cu metroul înseamnă 15 de trăire intensă); când cântă, pe neaşteptate, se petrec nişte chestii ciudate; el vede şi urmăreşte ceea ce alţii nu văd sau mai bine zis, nu vor să vadă - himera.

johnny urmăreşte în loc să fie urmărit, tot ceea ce i se întâmplă în viaţă ţine de destinul vânătorului şi nu al animalului hăituit. nimeni nu poate şti ce anume urmăreşte johnny, dar aşa e, e acolo, în amorous, în marijuana, în discursurile-i absurde despre atâtea lucruri, în recidive, în cărţulia lui dylan thomas, în tot acel amărât care e johnny şi care-l înalţă şi-l preface într-un absurd dăruit cu viaţă, într-un vânător fără braţe şi fără picioare, într-un iepure care fuge după un tigru adormit. (p.134)

iar himera aceasta, pentru artist, "se vede" numai prin creaţie, în cazul ăsta, prin muzica de câteva clipe a saxofonului. e singurul mod de "a deschide uşa", metafora lui cortázar a dorinţei de a depăşi contingentul vieţii.

am început şi eu, am închis ochii, zburam. bruno, îţi jur că zburam... mă auzeam ca şi cum aş fi fost undeva, foarte departe, dar cumva dinlăuntrul meu, de lângă mine, cineva stătea în picioare... nu chiar cineva... şi lângă mine eram parcă eu însumi, dar fără să ocup nici un loc, fără să mă aflu la new york şi, mai les, fără timp, fără ca apoi... fără să existe apoi... preţ de-o clipă n-a existat decât veşnicia... (p.155)

o povestire sublimă, perfectă. ce reuşeşte să surprindă inefabilul. să deschidă uşa.

julio cortázar, urmăritorul, în armele secrete, ed. humanitas, buc., 2007, trad. de tudora şandru mehedinţi
coperta ionuţ broştianu

30 iunie 2008

un maestru spaniol

Javier Marias urmare de aici.

Am terminat în weekend cartea lui Marias, a doua citită, Inimă atât de albă*, pot spune că m-a solicitat un pic, îmi plac autorii care te obligă la puţin efort de voinţă şi de gândire, şi de-abia la sfârşit am aflat apoteoza, deznodământul, crima macbethiană care pătează inima albă din titlu.

Un om pe la vreo treizeci şi ceva de ani, la jumătatea vieţii spune el, nu şi eu care deşi am aceeaşi vârstă mă cred încă tânăr, se căsătoreşte şi începe muncile căsniciei. Şi nu numai. Are parte de o mulţime de secrete – ale unui cuplu într-o cameră vecină de hotel din Havana, ale unei foste colege ce-şi caută alinarea masculină, chiar secretele tatălui său, ultimul fiind cel mai aprig, viaţa omului nu depinde de faptele sale, de ceea ce face, ci de ceea ce se ştie despre el, de ceea ce se ştie că a făcut.
 
Este o carte despre cuvinte, mai bine zis despre spunerea lor, nu există ceea ce nu se spune, despre povestit, totul poate fi povestit, chiar şi ceea ce nu vrei să afli, şi de care nu întrebi, şi totuşi când ţi se povesteşte, asculţi, lucru foarte primejdios, să asculţi înseamnă să ştii, să afli, să fii la curent, urechile nu au pleoape ce se pot lăsa instinctiv la auzirea celor rostite.
Cum spuneam mai jos, stilul e unul proustian, adică fermecător, foarte curgător, ca o apă, în actul de a povesti e de-ajuns să începi, un cuvânt urmează după altul, nici nu ştii când ai terminat şi vrei s-o iei de la capăt.

Este clar pentru mine că această carte e capodopera lui Marias, nu ştiu dacă voi mai citi ceva, însă m-a convins că şi în Spania se scrie bine, poate el e cel mai mare scriitor spaniol contemporan, nu ştiu de altul.

*Romanul e reeditat la Rao.

17 iunie 2008

Extaze spanioleşti

Inimă atât de albă

Nu, încă n-am terminat-o, n-am ajuns de fapt nici la jumate, dar nu mă pot abţine, am iată, încă bucurii livreşti inocente şi scriu aici că sunt de-a dreptul şi chiar peste încântat de cartea pe care am început-o aseară, când nu m-am uitat la meci ca să nu-mi stric dispoziţia, este vorba despre Inimă atât de albă de Javier Marias, al cărui Romanul Oxfordului m-a plicitisit enorm de-am adus-o la Schimb de cărţi ca să n-o mai iau înapoi, poate bucura pe alţii, dar cartea asta e minunată, pentru că se aseamănă cu Proust, e Proust întreg, scriitorul meu cult, acţiunea e simplă, o mireasă se sinucide cu ani înainte ca personajul principal să-şi povestească luna de miere într-un apartament din Havana, seamănă puţin cu Onetti din Viaţă scurtă, abia aştept să citesc mai departe, şi-o s-o recitesc cu siguranţă.

urmare aici.

17 aprilie 2008

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...

8 martie 2008

Coup de foudre/vent


Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.
Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat. 
N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.
Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.
PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi. 

Carlos Ruiz Zafon, Umbra Vântului, Editura Polirom, Iaşi, 2005,  traducere de Dragoş Cojocaru, 481 de pagini
Coperta de Manuela Oboroceanu

24 februarie 2008

Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...


În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.


Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-au scris zeci de tomuri despre acest roman.


Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!



PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.

 

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...