dinamitele din piesele lui henrik ibsen

henrik ibsen

teatru, vol.2

 (samlede verker)

ed. pt. literatură universală, buc., 1966

traducere: colectiv

 346 pagini legate
 coperta de i. molnar

din amintirile mele din copilărie, piesele de televiziune după ibsen mi se păreau plictisitoare: familii nordice, de sfârșit de secol 19, crinoline și redingote, mustăți sau favoriți, personaje care tot vorbesc și vorbesc. fără acțiune, fără intrigă spectaculoasă. nu știam ce înseamnă teatrul de idei.

însă, citind acum piesele, remarc de ce e ibsen genial - cum își aruncă în aer piesele, la final, în ultimele acte, spulberând spectacolul cumsecade din actele anterioare. ia un personaj, la început unitar și coerent, îl zgândără, ca în final să-l întoarcă la 180° - de te scapi în chiloți de uimire.

***

stâlpii societății

un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.

ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!

o casă de păpuși

devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.

e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:

          NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
          HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
          NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)

astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!

strigoii

schiță de edvard munch pentru piesa strigoii (sursa)

cu piesa asta, ibsen mi-a plăcut cu-adevărat. în ea, văduva căpitanului și șambelanului alving vorbește cu confesorul ei, pastorul manders despre opere de binefacere, dar mai ales despre fiu-său, care-a plecat bou și s-a-ntors vacă de la studii artistice din afară. și, din soția model pe care-o credeau toți că fusese în trecut, văduva se transformă brusc în ceea ce fusese de fapt - o victimă nenorocită a unui bețiv ratat și curvar. îi zice popa:

         MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)

văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:

         DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)

și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:

          DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)

este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.

un dușman al poporului

piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.

         DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
         PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)

îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci

         DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)

intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.

***

spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -

ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...

henrik ibsen, sursa

taoisme filozofice 3

urmare de aici și de aici.

recitind zhuang zi, am găsit o formidabilă (și funny) fomulare a anti-raționalității, mai precis a relativității limbajului și a argumentării.
chinezii au gândit asta în sec. iv - iii a.C., iar la noi a trebuit să treacă 2000 de ani, până să apară wittgenstein să ne filozofeze despre asta:


[Într-o dispută], de vreme ce m-ai făcut să discut cu tine și m-ai învins, oare ceea ce spui tu e adevărat și ceea ce spun eu este fals?
Dar dacă eu te înving și tu nu mă învingi, oare ceea ce spun eu este adevărat și ceea ce spui tu este fals? 
Oare afirmația unuia este adevărată și a celuilalt falsă? 
Oare ambele afirmații sunt adevărate sau false? 
Eu și cu tine nu vom putea ști aceasta și atunci un al treilea fără îndoială nu va înțelege nimic. Pe cine să pun să judece? 
Dacă pun pe cineva care îți împărtășește gândurile, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care îmi împărtășește [mie] gândurile, de vreme ce e este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care împărtășește alte gânduri, de vreme ce este altfel decât noi, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care gândește ca noi amândoi, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Așa stând lucrurile, cum eu, tu și acela nu putem cunoaște Adevărul, se cuvine oare să așteptăm pe un altul să judece?

zhuangzi, călătorie liberă, cap.2, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.69-70

zhuang zi visând că-i fluture (sursa)

taoisme filozofice 2

urmare de aici.

lao zi

considerat după unii, doar întruchiparea legendară a cărții despre Dao și Putere, lao zi este al doilea fondator al taoismului originar.

fel ca zhuang zi, Dao poate fi atins numai prin inacțiune (wu wei), dar nu aceea a lenei, ci a încetării comportamentului învățat în societate, prin educație, care presupune acțiune dirijată, agresivă, intenționată. soluția este să lași să acționeze Puterea (de) invizibilă a lui Dao.

singura asemănare a acestui comportament este cel din pruncie, așadar să ne întoarcem la origine, la starea noastră naturală.

Eu însă liniștit mă păstrez și nu dau nici un semn,
precum copilașul care nu știe încă să zâmbească,
obosit, ca și cum nu s-ar mai afla loc de întoarcere.
Toată lumea are prisos, doar eu singur parc-am pierdut totul,
o! eu, cel cu mintea înceată și cuprinsă de haos!
Cei de rând luminați se află, singur eu sunt în întuneric,
cei de rând sunt iscoditori, singur eu nu cercetez nimic,
schimbător precum marea cea mare,
ca furtuna, nestăvilit!
Fiecare își are folosul său, singur eu sunt fără rost
în prostia-mi cea mare;
singur eu sunt însă diferit de ceilalți
în prețuirea mamei care hrănește
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.20, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.106)  

această întoarcere la unitatea pierdută înseamnă întoarcerea la energia vitală, în stare pură, pe care orice ființă o extrage din Puterea lui Dao, suflul vital (yuanqi) încă intact, forță nedirijată, necanalizată.

Cel înzestrat pe deplin cu Putere
este asemenea unui copilaș:
viespile și târâtoarele nu-l mușcă,
fiarele fioroase nu-l sfâșie
și păsările de pradă
nu se aruncă asupră-i.
Oasele sale sunt moi și brațul i-e slab,
dar de-apucat strâns apucă;
fără să cunoască împreunarea masculului cu femela,
organul său e stârnit:
esența sa a stârnit desăvârșirea;
toată ziua țipă și nu răgușește:
armonia sa e desăvârșită.
A cunoaște armonia înseamnă a fi etern,
A cunoaște eternul înseamnă a fi iluminat;
a-ți spori viața este de rău augur,
a-ți controla suflul cu mintea
înseamnă tărie.
Lucrurile înfloresc și-apoi îmbătrânesc.
Aceasta se cheamă „a nu fi cu Dao“.
Tot ce nu e cu Dao repede piere.(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.55, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.245)  

Lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare, la începuturi.
A se întoarce la începuturi înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
a cunoaște veșnicia înseamnă iluminare. (lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.16, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.92) 

sursa

taoisme filozofice 1

taoismul este unul dintre cele mai jmekere și „altfel“ filozofii de viață. moșit în china antică (a sec. iv-iii înainte de Cristos) de doi gânditori - zhuang zi și lao zi - s-a dezvoltat și supraviețuiește și azi.

zhuang zi 

filozofia lui zhuang zi pe împotrivește cunoașterii și societății omenești în care ne naștem și îndeamnă la descoperirea naturii și a energiei vitale. limbajul uman și vorbirea sunt inutile, ele mai mult încurcă și trebuie să le dăm dracului și să fim mai atenți la lumea din jur.

principiul care se regăsește peste tot este DAO (道) - un cuvânt de dincolo de limbaj - și care se manifestă peste peste tot în jurul nostru; Dao este pentru noi cum este apa pentru pești, și trebuie să învățăm să înotăm în el. fiecare dintre noi are stilul său de înot care-l va duce la descoperirea sensului propriu. e nevoie doar de luare aminte și de exercițiu. însă nu exercițiu mental sau manual, ci de unul spiritual.

spiritul (shen) trebuie să fie spontan, natural, și presupune nu inconștientul sau inconștiența, ci uitarea conștiinței (este vorba despre conștiința de sine, și nu cea morală).

cum se face asta?

1) ne lăsăm în voia lucrurilor (wu-wei, acțiunea-care-se-acordă-cu-firea), nu le mai gândim prin concepte, nu ne mai chinuim să le modificăm (prin voință, wei, acțiunea-care-forțează-firea), ci suntem asemenea unei oglinzi, care reflectă lucrurile și lumea așa cum sunt ele:

Omul desăvârșit își folosește inima drept oglindă. Nu dă nimic și nici nu primește. Răspunde, dar nu ascunde. De aceea, învinge fără să fie rănit. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.7, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.106)

2) practicăm gesturi firești îndelung și cu rafinament, până când gesturile devin spontane (practica gongfu); fie în meseria noastră, fie ca mod de viață, însă unul firesc și armonios (cum e de pidlă gimnastica qigong):

Apropierea de zmârcuri și iazuri, situarea în pustiuri vaste, pescuitul în voie sunt wu-wei, sunt ceea ce iubesc învățații fluviilor și mărilor, oamenii care fug de lume, cei care trăiesc după bunul plac. Respirația cu gura deschisă, expirarea aerului greu și inspirarea aerului proaspăt, gâfâitul ursului și ciripitul păsării sunt Longevitate, sunt ceea ce iubesc învățații care își dirijează respirația, oamenii care-și hrănesc forma, cei care sunt la fel de longevivi ca Pengzu. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.15, ed. cit, p.161) 

contopindu-se în Dao, omul își regăsește sensul și nu mai este afectat de ceea ce gândirea numește suferință: decăderea, boala, moartea. problema suferinței și a morții nu este pusă direct, pentru că acestea nu sunt percepute ca ceva rău, ci mai degrabă ca făcând parte din procesul natural al lui Dao. moartea și descompunerea nu sunt decât fațete ale transformării lui Dao:

Când lui Zhuang zi i-a murit soția, Huizi s-a dus să-i prezinte condoleanțe. Zhuang zi tocmai stătea cu picioarele răscrăcănate, bătea darabana într-un hârdău și cânta. Huizi îl apostrofă: „Nu-i de ajuns că nu jelești moartea celei ce a locuit cu tine, ți-a crescut copiii și a îmbătrânit lângă tine? Să bați darabana în hârdău și să mai și cânți e prea de tot!“ Zhuang zi îi răspunse: „Imediat ce a murit puteam oare să nu fiu îndurerat? Căutându-i originea, am constatat că la început nu avea viață. Nu numai că nu avea viață, dar nu avea nici formă. Nu numai că nu avea formă, dar la început nu avea nici suflu. S-a amestecat în ceea ce era neclar și tulbure și, prin transformare, a căpătat suflu. Suflul, prin transformare, a căpătat formă. Forma, prin transformare, a căpătat viață. Acum, printr-o nouă transformare, a murit. Acestea se înlănțuie precum cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Mai mult, pe când dormea liniștită Casa Mare [între Cer și Pământ], eu o vegheam și plângeam în hohote. Acum, consider că în sfârșit am înțeles Destinul și, de aceea, m-am potolit.“ (zhuangzi, călătorie liberă, cap.18, ed. cit, pp.179-180)

sursa

 

oglinda din „crăiasa zăpezii“ de hans christian andersen

hans christian andersen, crăiasa zăpezii, ed. ion creangă, bucurești, 1974, traducere de al. philippide &
i. cassian-mătăsaru, pp.135-136

prima zi de FILIT

obişnuit cu evenimentele pe genunchi (sau improvizate între genunchi), am rămas fără grai în faţa organizării fără reproş a gazdelor.

cules de la gară noaptea, după ce-am greşit coborând mai devreme în altă gară (nicolina - da, iaşi-ul are 2 gări, nu ca rădăuţiul 4, cum aveam să aflu de la matei vişniec), am ajuns cu bine la hotel moldova.

prima surpriză

de cu zori, am participat la casa balş la cenaclul de liceeni alecart, unde un grup numeros de adolescenţi cu microb literar au participat la un dialog efectiv cu doi scriitori - britanicul james meek & italianul fabio stassi. am primit revista liceenilor - una full color, pe hârtie cerată, de peste 100 de pagini, care bate la cur prin prospeţime majoritatea revistelor literare de la noi.

câteva citate ale celor doi scriitori, culese cu gura căscată:
- rasismul este ordinea distrugătoare a lumii;
- într-o ţară cu conflicte, orice conversaţie devine periculoasă;
- o carte reuşită e aceea din care cititorul recunoaşte personajul ca şi cum l-ar fi pipăit orbeşte înainte.

a doua surpriză

l-am cunoscut pe matei vişniec, cu lupta sa contra societăţii de consum, în favoarea unui viitor uman. scriitoarea iraniană hiper-sexy a povestit despre dictatura iraniană şi de literatură ca manifest. ioana nicolae a vorbit frumos despre dictaturile mici, a dramelor familiale. (păcat de moderatorul antonio patraş care s-a cam făcut de galben.)

a treia surpriză

cezar paul bădescu a scos untul din mircea cărtărescu, unul literar-intim, în conferinţa de la uluitorul teatru din iaşi. un cărtărescu de seri mari, cu arome de kafka, eminescu şi cortazar. cu lecturi din mendebilul & levantul.

un cocktail oferit de polirom & un maraton de poezie de noapte a fost postludiul de final al nopţii.

ilustrațiile lui paul avril la „manualul de erotologie clasică“

să învățăm sexul de la antici

în 1824, clasicistul neamț friedrich karl forberg editează și publică o antologie de surse grecești și latine pe teme erotice, cu pretenții obiective și așezate pe teme cum ar fi:

• despre copulație
• despre pederastie
• despre irrumație (felație)
• despre masturbare
• despre cunilingus
• despre tribadism (lesbianism)
• despre sexul cu animale
• despre spintrianism (sexul cu prostituate)

cartea se numește de figuris veneris (despre chipurile lui venus) și conține o listă de peste 90 de poziții. a fost tradusă în câteva limbi străine ca manual de erotologie. în america a apărut de abia în 1964. ediția în franceză a fost garnisită de ilustrații elocvente ale lui édouard-henri avril (supranumit paul avril) din care expun, întru încântarea ochiului și simțurilor, aici.

desigur vă las vouă plăcerea de a ghici ce fac gudulașii de mai jos:

ilustrațiile de aici.

călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

cu „victoria“ de knut hamsun, azi, la clubul de carte al denisei

knut hamsun

victoria

editura univers, 1996

traducere de valeriu munteanu

132 pagini broșate

coperta de vasile socoliuc

victoria, romanul unei dragoste ratate

am terminat de curând de recitit microromanul lui knut hamsun - victoria - scos la noi împreună cu pan (despre care am scris aici). se citește precoce, în vreo 3 ore. deși nu-i un roman deloc ușor de-ngurgitat, poți să râgâi vreun monolog interior sau vreun pasaj prea liric, sau să-i regurgitezi fluxul conștiinței, subiectivitatea, fragmentarismul, flashbackurile - knut hamsun fiind un precursor al marilor moderniști - joyce, musil, mann.

nu-i vreo excogitație care să-ți dea crampe, dar nici ușoară nu-i. spre pildă, pe o lectoriță a cam obosit-o stilul scriitorului - cum a scris aici.

scurt spoiler - fiul morarului se amorezează de fiica castelanului (da, am remarcat și eu cacofonia) și viceversa. de fapt, mai mult versa e gagica, căci deși el se arată îndrăgostit, ea face mutre și mofturi. pe de altă parte, nici el n-are biluțe, seamănă cu ulrich (omul fără însușiri al lui musil, adică) care (da, am remarcat și cacofonia asta) se îndrăgostește  nu de cineva, ci de propria dragoste - eram îndrăgostit de propria mea iubire, de starea aceea a mea schimbată, și mai puțin de femeia care era implicată (omul fără însușiri, vol.1, p.715) iubire care-l ajută nu în viață, ci în munca sa de scriitor.

iar ea, rămâne nefericită și de-abia la finalul romanului se prinde care-i chestia cu viața, că e bine să te cam implici, c-altfel mori ca un prost (în cazul ei, ca o proastă).

sincer, m-a cam ofticat ideea pesimistă a cărții, după care ne-o cam luăm în freză cu ființele noastre iubite, pentru că, de fapt, destinul ne-o dă la bot. adicătelea, făt-frumos rămâne cu maștera, iar ileana cosânzeana cu zmeul. ce e mișto în romanul victoria e că făt-frumos devine scriitor.

cu knut hamsun totuși, ce-i al lui i-al lui - avem surprize-surprize în ritmul narațiunii, puține încetineli - doar când scriitorul mai laudă vreo vrabie - are rupturi de rutină și neașteptate și surprinzătoare. personalitatea personajelor se cam schimbă, fata ba îl seduce pe băiat, ba îl respinge, băiatul ba o urmărește pe fată, ba fuge de ea, iraționalul predomină (ca la premierul victor ponta) - de nu înțelegi ce dracului se întâmplă, au înnebunit cu toții?

și mai avem la hamsun căutarea cuvântului potrivit, concizia, dorința de a spune tot prin puțin, multum in parvo. avem povești de-ale personajului - mici intarsii epice, care colorează acțiunea și-o psihologizează literar. dacă mann sau musil încep să bage când ți-e lumea mai dragă eseuri de zici că citești a doua critică a rațiunii pure, hamsun se scapă c-o povestică.

conchid: mi-a plăcut victoria mai mult decât pan, că-i mai de dragoste, așa. că personajele nu-s așa zăbăuce, și vegetația și natura nu-mi intră din foaie, în nas.

      Ce e iubirea? Și cum e iubirea?

      Și ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiță fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar și inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopții sau ca anemonele care își închid corola la atingerea sau la suflarea vântului. 
      Așa este iubirea.
      Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou și apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă îm mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine și mâine seară pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie și trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desprinde, poate să ardă cu aceea și flacără vie până la sfârșitul vieții, atât este de eternă. Și cum este iubirea?
      O! iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer și parfum pe pământ.
      Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice, iar pe cel bătrân să se ridice în vârful picioarelor, în camera lui singuratică? O! Iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă și nerușinată, unde cresc ciuperci tainice și obraznice.
      Oare nu tot iubirea îl face pe călugăr să se furișeze în timpul nopții în grădini ferecate și să arunce o privire prin fereastra celei care doarme? Oare nu tot ea o îndeamnă la păcat pe călugăriță și o scoate din minți pe prințesă? Iubirea apleacă și capul regelui în țărână, făcându-l să măture cu pletele colbul din drum, să șoptească vorbe nerușinate și să râdă prostește.
      Așa este iubirea.
      Nu, nu, ea este totul altceva - și nu are seamăn pe lume. Ea a coborât pe pământ într-o noapte de primăvară, când un tânăr a văzut doi ochi... doi ochi. I-a privit țintă și și-a cufundat privirile în ei. [...]
      Iubire, iată primul cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu, primul său gând. Când a spus „Să fie lumină!“ s-a făcut iubire. Tot ceea ce făcuse era perfect, așa încât se hotărâse să nu desfacă nimic. Și astfel iubirea a fost originea lumii precum și stăpâna lumii, și toate căile ei sunt pline de flori și de sânge. (pp.154-155)

alte impresii la jovi (filme-cărți) și laura câlțea.

copertele diferitelor ediții străine