CONCURS: „baudolino“ de umberto eco!

am 2 cărți broșate „baudolino“ de umberto eco:

una este ediția princeps în românește, din 2001, de la editura pontica; 

a doua este ultima ediție de la polirom, în noua colecție biblioteca polirom. 

traducerea este aceeași, a ștefaniei mincu.

am scris despre carte aici.

ofer cele două cărți celor 2 cititori care ghicesc cum se numește animalul mitologic de mai jos, despre care este vorba și în roman.

răspunsurile le aștept drept comentarii la acest post, iar câștigătoare sunt primele răspunsuri corecte. primul câștigător va putea alege ediția.

concursul se încheie în 48 de ore. mult succes!

„baudolino“ de umberto eco

umberto eco
 baudolino
 editura polirom, iași, 2007
 traducere de ștefania mincu
586 de pagini legate
coperta (f. frumoasă) de carmen parii

cel mai bun roman de umberto eco!

mi se-ntâmplă destul de rar să-mi pară rău că s-a terminat o carte. când am închis baudolino, nu-mi venea să cred că citisem cartea autorului întâmpinat de mine altădată cu rezerve la recitirea numelui trandafirului sau cu dezamăgire cu cimitirul din praga.

romanul ăsta are tot: aventură, ironie, suspans, exerciții de gândire, fantastic, chiar dragoste (deși cam livrească). și are, desigur, ingredientul fiecărui roman al lui eco (ca și al lui pynchon) - impresia că ești un inițiat.

o inițiere înceată

luând de la capăt cartea, întâmpini dificultăți: un capitol în grai arhaic, la care cam trebuie să te muncești / sau să reunți. apoi câteva capitole despre un constantinopol asediat. până ce ajungi, încet-încet la povestea lui baudolino.

cine este baudolino?

nu am citit cartea de eseuri de la humanitas, dar mi-ajunge că, în acest roman, baudolino este un picaro, bun povestitor, ce oferă oamenilor ceea ce vor să audă. un manipulator, am spune astăzi, însă unul care face lumea mai frumoasă. pentru că în minciunile lui, ia el însuși parte. altfel spus, e el însuși parte a miniciunilor sale.

prilej pentru umberto eco, nu doar să ne pună pe gânduri despre ficțiune și adevăr, dar să-și lase imaginația populată cu imaginarul medieval occidental. căci o așa-zisă împărăție a sfântului ioan (unde trebuie dus gradalul / graalul) se lasă descoperită la capătul lumii, unde trăiesc ființe fantastice, ca desprinse din incunabulele mânăstirii din melk.

adoptat de frederic barbarossa (rege al germaniei, al italiei, al burgundiei și împărat al sfântului imperiu roman și cruciat), italianul baudolino învață la paris. aici prinde învățăturile epocii și cunoaște un poet, un arab și un evreu. întors lângă rege, ia parte la campaniile militare, ceea ce era de fapt modul de viață al conducătorilor secolului 12. când barbarossa moare în urma unei crime mistrioase, baudolino ia sfântul graal și merge la capătul pământului. ce se întâmplă mai departe veți vedea dacă veți citi cartea (pe care o voi scoate la concurs, fiți pe fază!). eu am citit-o ca un disperat.

cel puțin pentru cartea asta, pot spune că umberto eco se dovedește un mare scriitor. aș putea să-ncep să vorbesc despre câteva teorii - despre literatură ca minciună, despre adevăr ca minciună, despre cum se scrie istoria, despre imaginar sau real, despre disputele teologice asupra originii lui isus, despre credință și înțelepciune în religia populară - însă fiecare cititor o poate face după ce întoarce pagina. sau nu. pentru că romanul se poate citi și fără astfel de analize. independent de ele. și nu cred că eco și-a dorit să topească în carte toate acestea pentru a-i îmbogăți cititorului lectura. nu. ci doar pentru a-și râde de ele. ci doar pentru a le arunca la coș, recreînd.

monștri medievali, unii personaje în baudolino

mi se pare un roman superior numelui trandafirului. aici lui umberto eco îi reușește cu adevărat să pună laolaltă în chip mult mai firesc toate dragostele lui față de lumea medievală. baudolino, fără nici o umbră de îndoială, este un roman medieval ce pare scris de un contemporan al lui don quijote sau al decameronului.  

pare-se că julian barnes nu se poate opri din scris :(

poate după jenanta sentimentul unui sfârșit, a scris ceva mai bun. dar cum, din experiență, bătrânețea te face să scrii mai prost - vz. saramago, grass, de lillo - mă cam îndoiesc...

„doamna dalloway“ de virginia woolf (video)

despre un roman mult mai bun al virginiei woolf, orlando, am scris aici.

NOROCOSUL LACHE, o poveste

cine este LACHE?

desen propriu, după o idee de v. anestin

LACHE se consideră un norocos. deși e destul de bătrân, aproape de pensie, încă are unde munci. căci deşi n-arată, e încă-n putere. e portar într-un bloc de firme, pe la marginea bucureştiului. se cam plictiseşte: ce să facă? îi urmăreşte p-ăia pă care-i păzeşte (ciocoi afurisiţi care i-au furat ţărişoara): ce maşini şi ce secretare mai schimbă, ce haine mai poartă. altfel, citeşte ziarele. e la curent cu tot: ce mai face iliescu (singurul politician sărac şi cinstit), bietul geoană (evreu deştept, prieten cu americanii) sau prăpăditul de năstase (dacă nu se lăcomea, la deşteptăciunea lui, nu-l prindeau ăştia). LACHE ştie tot ce se-ntâmplă: ce fac partidele, ce fată e la pagina 5, cine a mai divorţat de cine. azi, abia aşteaptă să plece. programu-i pân-la şase, dar el o să plece mai devreme. că nu s-o dărâma lumea.

a fost norocos încă de tânăr, de când a venit în bucureşti. unde l-au adus comuniștii din oltenia, să lucreze la uzina 23 august. dacă rămânea acolo, în balta ciucului, ajungea ca ta-su, care n-avea decât petecul de pământ de la nevastă-sa (mă-sa lui LACHE adică). avea ta-su pământ puțin, da' avea în schimb multă băutură şi multă poftă de bătaie. pe ultima o exersa atât pe nevastă-sa, cât şi pe cei cinci copii. la şaptişpe ani, lui LACHE i s-a urât şi şi-a luat lumea-n cap. auzise că se căutau muncitori în uzine. 

LACHE a fost norocos până-n '89. munca i-era respectată, avea salariu decent. nu ca acum. a primit un apartament în balta albă, putea să aibă şi maşină, dacă strângea cureaua. da' s-a-ngrijit de copii. acum s-în italia. a fost norocos și cu nuța, nevastă-sa: a luat-o din dragoste. era bucătăreasă la cantină. cam grasă ea, da' i-a fost nevastă bună: i-a gătit, l-a spălat, i-a făcut menaju', datoriile matrimoniale le-a îndeplinit cu sfinţenie. acum se tot caută, sărăcuţa, când pe la doctori, când pe la popi, cu nodulii de la sâni crescându-i în ea.

când se enervează LACHE?

LACHE se enervează mereu. 

LACHE se enervează când se scoală dimineaţa şi nevastă-sa îl scoate din budă, în loc să-l lase să mai cugete pe tron.

LACHE se enervează când oul e prea fierbinte şi cafeaua nerăcită.

LACHE se enervează când deschide şifonierul şi nu ştie cu ce să se-mbrace.

LACHE se enervează la metrou, când nu apucă ziarul gratuit.

LACHE se enervează când pierde metroul spre industriilor. sau pe drum, când trenul stă de pomană între staţii.

LACHE se enervează când vede feţele obosite ale celorlalţi călători. sau când vede vreo faţă mai zâmbăreaţă, ce-o râde ca proasta?

LACHE se enervează când ajunge în fiecare zi cu 5 minute mai târziu (deşi nu contează, la 7 în birouri nu e nimeni, aici nu-i la uzina lui, e capitalism).

LACHE se enervează când citeşte ştirile, de ce s-au mai certat politicienii. se ceartă, ai dreacu', ca s-abată atenţia de la afacerile pe care la fac ei cu mafia, cum zice vadim.

LACHE se enervează când şeful de la administraţie vine la el, că el îşi vede de treabă, ce atâta control? un securist, boul!

LACHE se enervează când e salutat de cei care vin la muncă, i se pare că-l sfidează. se cred boieri, iar el vreun nimeni, deşi a muncit cinstit o viaţă - el a clădit tot ce e acum frumos în ţara asta. 

LACHE se enervează când cineva-l întreabă ceva ce nu ştie, nu vrea să se creadă despre el că-i prost.

LACHE se enervează când cineva apelează la el să care ceva: el e plătit să stea la poartă, nu să hămălească.

LACHE se enervează când trebuie să mai stea peste program: nimeni nu-i dă nici un leuţ în plus pentru asta.

LACHE se enervează când nu găseşte scaun gol în metrou, spre casă. 

LACHE se enervează când nuţa nu-i acasă să-i încălzească mâncarea.

LACHE se enervează când nuţa-i încălzeşte mâncarea, da' lui nu-i place.

LACHE se enervează când n-are ce să vadă la televizor: numai vagaboande şi mafioţi. la ce mai plăteşte cablu'?

LACHE se enervează când nu poate să doarmă: când vecinii găuresc cu bormaşina, pun muzica la maxim, sunt în călduri, sau afară câinii latră, iar înăuntru radetul dă prea multă căldură. 

LACHE se enervează  când nuţa se plânge de dureri şi vrea s-o maseze pe spate.

(va urma)

„cântul lui ahile“ de madeline miller

un roman necrezut de captivant

madeline miller 
 cântul lui ahile
 (the song of achilles) 
 editura polirom, iași, 2013
 traducere (excelentă) de ioana filat 
 312 pagini broșate
 coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector. 

avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci. 

altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.

să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:

Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)

coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut - atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88) 

iar să lupți la troia, e epopeic:

Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa