premiile blogăristice

se poartă o leapşă printre blogări: premierea reciprocă. doi dintre ei, capricornk13, mario barangea şi arana mi-au acordat şi mie premiul blogul de aur, care mă onorează şi pentru care le mulţumesc:


mi-a plăcut intuiţia lui capricornk13 c-o să mă enervez :) şi îi dau puţin dreptate.
pentru că după cum se dau premiile în românia, chiar şi astfel de premieri între noi îmi miros a sectă :) - aşa că mă opresc cu premierea mai departe a altora - sper să nu supăr pe nimeni şi să nu se înţeleagă că nu citesc bloguri care să merite un premii şi mai mari!

încă o dată, mulţumesc foarte mult pentru consideraţie.

ps - cred că nu trebuia să scriu postul ăsta...

poveşti, mereu poveşti

tocmai ce-am văzut eragon pe hbo. care m-a impresionat foarte mult.

dar nu pentru că joacă jeremy irons, john malkovich sau robert carlyle, sau pentru că e o poveste fantasy - doar sunt la modă, vezi frăţia inelului sau cronicicle din narnia, chiar inimă de dragon.

ci probabil pentru că filmul a atins nişte corzi ale lumii mele interioare de poveste.

subiectul filmului este dintr-o carte scrisă de un tânăr (american) de numai 15 ani, cristopher paolini, ce reuşeşte, mai bine ca un om mare, să adune ingrediente de poveste - lupta binelui cu răul, magia, eroismul, prietenia, dragostea, oameni şi dragoni laolaltă - într-un mod original şi, ceea ce contează mai ales, cu efect.
las că de pe urma cărţilor sale, tânărul autor s-a îmbogăţit, investindu-şi banii în propria companie dedicată şi educaţiei.

iată interviul cu autorul cărţii, precum şi copertele cărţilor în româneşte:

zile exemplare, roman despre poezie şi moarte

las că scriitorul a urmat cursuri de creative writing - ceea ce pentru mine e o blasfemie -, las că acest roman e frate cu cel care s-a bucurat de mare succes (orele), ba chiar şi de o ecranizare - încă o blasfemie. las sursele livreşti de unde michael cunningham s-a inspirat.

le las pe toate pentru că michael cunningham a reuşit să scrie ceva minunat!

acest roman mi-a plăcut pentru că:

ia un personaj care în viaţa reală este un outsider şi îi acordă alte valenţe, în speţă cunoaşterea pe dinafară a poeziilor lui walt whitman. şi nu doar memorarea acestor versuri, ci asimilarea lor, astfel încât viaţa şi cartea sunt acelaşi lucru şi orice face sau spune el poate face parte din carte.
prin lentilele poeziei lui whitman, el vede altfel viaţa, şi-o îmbogăţeşte, sau mai precis o înţelege într-un mod ingenuu, descoperă o lume de iarbă şi cer.

rămase privind în gol sub constelaţii. walt îl trimisese aici, să găsească asta, şi el înţelese. credea că înţelese. ăsta era raiul lui. nu broadway sau căluţul cu rotile, ci iarba şi tăcerea; raiul era un câmp de stele. era ceea ce-i spunea cartea, noapte după noapte. când va muri îşi va părăsi trupul beteag şi se va preschimba în iarbă. va fi astfel pe veci. nu trebuie să se teamă, întrucât era o parte din el. ceea ce el crezuse că era un pustiu neînsufleţit era doar dorul de asta. (p.104)

cum spuneam, cartea are trei părţi, derulate în timpuri diferite - secolul xix, xxi si xxii (da, cartea este pe o treime science fiction, fără a fi "afectată") iar personajele sunt de fapt 3 - simon, luca, catherine -, surprinse prin 3 avataruri.

ce mai zice cunningham?
nu trebuie să cauţi mulţumirea în altă parte, pământul acesta mi-ajunge, nu doresc constelaţiile mai aproape, nu ţin să le-ating, ştiu că stau bine şi ele acolo pe unde se află, ştiu că şi ele-s de ajuns pentru câte le au.

Dumnezeu este o maşină sfântă şi ne iubeşte atât de aprig, atât de desăvârşit, încât ne devorează pe toţi. de-asta suntem aici, să fim iubiţi şi mâncaţi. (p.130)

ce zice whitman?
un copil m-a întrebat: ce este iarba? aducându-mi/
un smoc în mânuţe./
ce să-i spun? să-i răspund? decât el nici eu/
nu ştiu mai mult.

sunt mulţumit - văd, joc, râd, cânt (p.119)

overall, o carte musai de citit! (e la doar 10 lei la polirom)

michael cunningham, zile exemplare, ed. polirom, iaşi, 2006, trad. rareş moldovan, 432 pagini broşate
coperta de angela rotaru

saitul autorului aici.
foto autor, de-aici.

chéri - filmul

după nu ştiu câte amânări, mi-am luat inima-n dinţi s-o văd pe michelle pfeiffer. mă gândeam eu că n-o să fie ca-n legăturile primejdioase, dar pe undeva pe-acolo, da. şi-am dat de ceva la care m-am gândit tot timpul, vârsta inocenţei.

cel mai mult mi-au plăcut, pe lângă făptura minunată a michelle-i, decorurile art nouveau, m-au hipnotizat împreună cu-acel parfum de belle époque pe care frears reuşeşte să-l surprindă.
şi cu toată hipnoza, am reuşit totuşi, vai!, să văd interpretarea slabă a actorului rupert friend, interpretul lui chéri, care deşi o fi citit cartea, n-a înţeles nimic, interpretând ceva cu totul diferit decât de ce şi-a imaginat colette.
enfin, un film bun, o ecranizare excelentă a cărţii.

pff, şi mi s-a făcut dor de vârsta inocenţei...

cel mai furat roman în diverta

acesta este, conform realitatea, romanul cel mai furat din librăriile diverta (306 exemplare):

zori de zi de stephenie meyer (editura rao), care costă 55 de lei.

adevărul e că e şi greu să bagi pe sub tricou cogeamitea tomul de 763 de pagini. de parcă ai fura istoria lui manolescu.

sunt curios ce păţesc făptaşii, li se fac dosare penale? parcă tot manolescu spunea că furtul cărţilor e cel mai "onorabil" furt.

mizerii "cotidiane"

citesc, via pobby, o mârlănie nesemnată, publicată în cotidianul - delict de opinie, argumentum ad hominem etc.

deşi n-am fost întotdeauna de acord cu mircea mihăieş - în idei - sunt 100% alături de el şi în răspăr cu acest articol mizerabil.

iată cum nu se face presă în românia. nistorescu sucks!

ps. apropo, nu voi mai cumpăra cotidianul!

pps. poza este un pamflet şi este preluată de pe blogul lui bleen.

una dintr-o mie una

(despre volumul anterior aici)
singura poveste despre care vreau să scriu aici din acest volum 6 al ediţiei este următoarea:

povestirea lui ibn al-mansur despre două fete
povestea mi s-a părut chiar postmodernă, căci acţiunea în sine - neîmplinirea unei iubiri din cauza unei "neînţelegeri" - nu e foarte importantă, ci felul cum e povestită. respectiv felul cum ibn al-mansur (povestitorul) ajunge la personaje, cum le cunoaşte, ce face, cum se reîntoarce la ele.

într-un cuvânt, emirul jobair o surprinde pe iubita sa, sett badr, "alintată" în pat de roaba sa, după baie. nicidecum mare lucru, dar emirului i se băgase mai demult în cap ideea legăturii lor, de când aflase că cele două îşi spuseseră la un moment dat acestea:

nici jarul, că-i jar, nu arde/
ca lăuntrurile mele./
dar stăpânul meu când vine,/
gheaţă-mi creşte pe sub piele./
dorul lui îmi stinge focul/
sub troiene mari şi grele.//

căci stăpâni-mi nu-i ca mine:/
ceea ce-i să fie tare,/
moale-i; iar ce-ar fi să fie/
dulce, vai, numai amar e;/
sărutarea-i e sălcie,/
bărbăţia-i neînstare. (p.99)

o scenă de gelozie transformată în "tragedie", dar povestitorul ibn al-mansur, evident, o rezolvă. e minunat felul cum devenim noi înşine povestitorul, cum ne implicăm noi înşine în jurul cuplului certat. cum intrăm în poveste "întâmplător" şi ce facem - călătorii, mijlociri, diplomaţii - astfel încât dragostea să fie până la urmă eliberată. şi încă ceva, povestitorul nu spune niciunde că cele două fete nu se "jucau" între ele într-un mod prea plăcut, ba chiar în poveste roaba va trebui să moară ca legătura celor doi îndrăgostiţi să se refacă.

şi nu ştiu de ce m-am gândit tot timpul la la prisonnière şi la albertine disparue din în căutarea timpului pierdut a lui marcel proust...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 6 (florile havuzului şi grădina snoavelor), ed. minerva, bpt, 1972, trad. h. grămescu, 345 p
coperta de anca vasilescu