ilustrații pentru povestirile lui edgar allan poe

că tot au inventat ăștia filmul corbul - cu john cusack într-un neverosimil edgar allan poe -, iată câteva ilustrații la povestirile maestrului american - inventatorul genului sefe, horror și polițist.

alberto martini

michael manomivibul

alastair 

 william mortensen

 

un îngropat de viu de aici

domnul proust de céleste albaret

céleste albaret
 domnul proust,
 amintiri consemnate de georges belmont,
(monsieur proust)
 editura albatros, bucurești, 2004,

 traducere de adriana liciu,

 454 de pagini broșate

 coperta de mircea muntenescu

cea mai celebră menajeră

aveam de gând să citesc de mult această carte apărută inițial în 2004 la editura albatros. avea un preț exorbitant pe atunci (37 de lei!) și am așteptat. și ea a venit, cum mi-au venit multe alte cărți în întâmpinare.

este vorba despre cartea menajerei scriitorului francez marcel proust, céleste albaret, care, tânără fiind, l-a însoțit în ultimii opt ani de viață ai scriitorului, tocmai când când acesta, bolnav de astm, trudea, izolat în apartamentul din bulevardul haussmann nr.102, la imensul ciclu în căutarea timpului pierdut. 

găsim o tânără, de-abia măritată pusă brusc în fața unui gentilom de felul celor pe care nu-i mai întâlnise până atunci, ea, țărăncuța provincială. un gentilom ciudat, ce șade în patul său din imensa sa cameră veșnic întunecată, căptușită cu plută și face fumigații împotriva astmului. dar mai ales scrie toată noaptea, ca să doarmă ziua. care nu primește mai pe nimeni și care nu iese decât rareori - la vreo serată sau la vreo întâlnire amoroasă.

iată prima "vizită" a tinerei céleste în bârlogul scriitorului:

din domnul Proust nu se distingeau decât o cămașă albă pe sub un tricou gros și partea de sus a corpului, rezemată pe două perne. figura i se pierdea în umbră și în pâcla fumigațiilor, era complet invizibilă, cu excepția ochilor, care mă priveau - mai mult îi simțeam decât îi vedem. noroc că, lângă pat, pe masă, străluceau tava de argint și cafetiera mică. am înaintat spre ele, fără să să arunc nici o privire în jur. când am ieșit, nu cred că puteam descrie mobilierul care mi-a devenit mai apoi atât de familiar; totul era confuz în penumbr, iar eu eram impresionată în ochii aceia. am salutat chipul acela invizibil și am pus croasantul cu farfurioara pe tavă. el mi-a făcut doar un semn cu mâna, de mulțumire probabil, dar fără să spună un cuvânt. am plecat. (p.30)

cum era scriitorul marcel proust?

bulevardul haussmann 102,
așa cum l-am fotografiat în 2008.

în mod sigur, marcel proust nu era nici cum îl prezintă menajera lui, nici cum se laudă el în scrisori. mai degrabă aș credea-o pe martha bibescu, care-i face portretul în cartea ei, bazându-mă pe faptul că cei apropiați vor crede dintotdeauna că ne cunosc, dar, de fapt, ei sunt cei care ne cunosc cel mai puțin - și céleste albaret a trăit aproape zi de zi alături de el vreme de ani. evident, nu zic că menajera minte.

céleste albaret împarte viața lui proust în trei etape:

1. etapa copilăriei, a paradisului veiții sale;
2. etapa ""cameliei", a frecventării celor mai elegante și nobile saloane;
3. etapa Creației - a dedicării trup și suflet operei.

oricât de fascinat aș fi de amintirile ei, nu pot crede că proust devenise un monstru care-și cultiva prieteniile numai ca să facă analize pentru cartea lui, așa cum pretinde femeia:

dorința de a fi aproape de oameni, pentru situația în care ar fi dorit sau ar fi avut nevoie să-i vadă pentru propriile lui motive, dar refuzând obligațiile care i-ar fi putu veni din partea lor, dacă nu-i erau de folos. (p.49) la domnul proust prietenie însemna să să gândească că vreun cutare sau vreo cutare merita o analiză. (p.285) nu cred să fi fost vreodată îndrăgostit vreodată de cineva. cobora prea mult în adâncul sufletelor, inclusiv în al său; prea vedea toate fațetele, nu lăsa nici una neadusă la lumină. (p.214)

ar exista o prea mare diferență: pe de-o parte, proust scrie scrisori înfocate oamenilor, pe de alta îi bârfește la rece, noaptea, cu menajera. numai dacă nu s-ar fi petrecut o ruptură între omul proust, cel care era fericit să fie invitat în cercurile aristocratice, căutându-și "fericirea", și scritorul mizantrop, ce-și iubește doar opera.

o pot crede că devenise confidenta de taină a unui om izolat, însă că gândurile autorului îi erau 100% împărtășite - mai ales despre prieteniile intime - mă îndoiesc. că-i aruncă în treacăt că nu-l înțelege pe picasso sau că nu l-a impresionat cina cu james joyce, aș putea înțelege. însă că nu-i povestea că era îndrăgostit de vreun agostinelli sau antoine bibesco, e de înțeles. mare minune ca ea însăși să nu se fi îndrăgostit de ciudatul gentilom, ajuns scriitor celebru și admirat, așa cum declară:
să fiu cu el, să-l ascult, să-i vorbesc, să-l privesc lucrând, să-l ajut în măsura posibilităților mele era ca și cum m-aș fi plimbat pe o câmpie și aș fi dat tot timpul de alte izvoare. (p.330) domnul proust a fost cel care a făcut să se dezvolte în mine simțul vieții. (p.123)

mi-au plăcut câteva lucruri:
- un marcel proust comic, ce șuetează în camera lui, noaptea, cu menajera, miștourile fine pe care le face cu ea în nopțile pierdute / câștigate. transpare un tip foarte ironic, al cărui singur scop în viață este observația. chiar și după ce moare, privirea încă scrutează.
- un marcel proust dedicat operei, un Creator care-și dă viața pentru ceea ce vrea să lase în urmă; un marcel proust conștient de valoarea operei sale;
- un marcel proust care, dincolo de gentilețea, politețea sau sentimentalismul său, face ce dorește și obține ce dorește;
- m-a răvășit capitolul morții sale, când, așa cum spune albaret, timpul i se oprește.

desen de ralph bruce de aici

câteva replici ale omului / scriitorului marcel proust, povestite menajerei sale:

• eu vreau ca opera mea să reprezinte în literatură o catedrală. de-asta nu se mai termină. chiar construită fiind, mereu trebuie să-i mai pun câte un ornament, un vitraliu, un capitel, o micuță capelă care se deschide, cu o statuetă într-un colț. - așa încât pleca în căutare. când se interesa de vreo rochie, trebuia să știe de unde provenea boderia și cum se numea punctul în care era lucrată. (p.287)
• doamne, câți oameni trebuie să suport ca să dau de o ființă mai acătării! (p.297)
• viața, oamenii, sunt tot o natură care se desfășoară și trece; dar, tot privind și observând, sfârșești prin a te întreba ce raporturi există între toate acestea și, ca savanții, de la raporturi, gândind, ajungi să descoperi legi. (p.301)
• adevărul vieții stă în observație și în memorie; altfel, viața nu face decât să treacă. eu mi-am pus toate observațiile și toate amintirile în personajele mele, ca să fie adevărate. iar ca să fie adevărate, trebuie să fie complete. (p.301)
• paradisurile pierdute numai în tine însuți le regăsești. (p.183)
• atunci când știi să spui, poți să spui orice. (p.375)
• eu nu scriu  romane care se citesc între două gări. (p.374)
• sunt căsătorit cu opera mea; hârtiile mele, pentru mine atât contează. (p.212)
• despre pivnițele vaticanului de gide spunea "nu e rău". ar vrea să mă atragă în clanul lui, acum. și cum el nu vede dincolo de propriile lui idei, mă înțelege total greșit. nu sunt totuși "imoralistul". (p.355)

cartea este plină de anecdote și întâmplări, despre începuturile gallimard-ului, despre faptul că proust nu folosea săpunul, despre cum prefera cafeaua, despre berea cu gheață când avea febră, despre limba de mare prăjită pe care-o lua direct din cratiță; că prefera albastrul, că își prepara momentele de glorie din vârful patului și multe altele.

o lectură pasionantă, obligatorie pentru orice scriitor ce vrea să scrie o Operă, dar și pentru orice cititor care caută una.

o altă impresie despre carte la mon seul ami proustien, alex leo șerban, aici.

Isus înviat de rubens

pe locul doi în preferințele artistice ce privesc învierea - locul unu este necredința lui toma de caravaggio despre care am postat aici - șade cristos înviat de rubens, pictat în 1616.

de ce-mi place pictura?

- îmi place în primul rând dionisiacul lui isus, ce transpare prin carnea revenită la viață. urmele crucii - găurile piroanelor și rana suliței  - par vindecate; corpul este musculos (rubens nu crede într-un isus a la robert powell la regim) și luminează parcă ud după o baie - baia morții. e o celebrare vizuală a cărnii - isus nu a înviat cu sufletul, ci cu carnea însăși! - marama îi este ridicată ușor și ținută - aproape senzual - cu o mână vizibilă de către un înger puber blond, și cu o mână invizibilă - poate a îngerului, poate a altcuiva, poate a nimănui. 


- îmi place dualismul evident - întunericul din stânga și lumina din dreapta / trecutul și viitorul. deasupra beznei din care se ridică stau doi îngerași bucălați cu un cerc sau o coroană, oricum destul de întunecate. 

- dar cel mai mult îmi place figura lui Cristos. ne privește pe toți. și e îngândurat. și, între mâna ridicată ce ține flamura și cealaltă ce se sprijină delicat pe întuneric, chipul său îngândurat păstrează o taină pe care nici el nu și-a lămurit-o. nu e nici victorios, nici bucuros, ci foarte serios. în ridicarea piciorului - poate ca să se suie pe mormânt apoi să urce la ceruri - chipul său are o preocupare interioară, ce o transmite cu transparență privitorului.

mai sunt acolo spicele, picioarele desculțe ivite pe sub voalul transparent al îngerului blond, aura de lumină ce vine din spate, fără voia celui ce-o poartă. dar fiecare să admire singur.

Cristos a-nviat!

reproducerea este de aici.

despre multe antologii românești proaste

sunt de acord cu antologiile.
dar numai cu cele care-și propun ceva mai mult decât de a fi vândute cu orice preț.
sunt de acord cu antologiile de poezie, în care, alături de poeții consacrați (pentru care cumperi, de fapt, cartea), mai ai surpriza să găsești câțiva cu potențial.
sunt de acord cu antologiile de proză, ce-și propun să reprezinte un curent, o generație, o temă, o țară, un gen.
sunt de acord cu antologiile de umor, căci râsul e, ca și moartea, veșnic. 

însă în ultimii ani, mi se pare că s-au înmulțit antologiile românești proaste. la art, humanitas, un pic și polirom, găsești adunături de texte heteroclite scrise fără nici o noimă. să tragi cu tunul dacă găsești maxim 2 texte mai de doamne-ajută, pe care să le recitești.
de la culegeri de articole ale unui autor, în care acesta aruncă cu lopata texte cu câte-n lună și stele, pe care le publică să mai scoată și el un ban de-un mic și-o bere, 
la antologii tematice - primii blugi, prima țigară, primii bunici, primele cratițe de intelectuali - în care ha-ha-ha hi-hi-hi 80% dintre texte sunt tâmpenii (dar musai simpatice!) scrise la comanda, simpatiile și obligațiile antologatorului, în care cei mai mulți autori, chiar dacă n-au dispoziție sau talent, scriu despre, să fie-n trend.
fără noimă valorică decât strict comercială, mi s-a scârbit de prezența acestei maculaturi care inundă rafturile, la fel ca unele almanahuri comuniste, pe care le citești la-nceput de an, iarna, lângă sobă, să nu te plictisești, apoi îți faci focul cu ele; ca un ziar care te-amuză azi, dar mâine sfârșește pe fundul găleții. astfel de antologii își au locul lor de veci, în cel mai bun caz, la anticariat.

ce citesc acum

o nuvelă mai inedită a lui cehov, ecranizată în 2010